Am vrut de mai multe ori, după 1990, să
intervin în discuţiile purtate în jurul şi mai ales împotriva Bisericii,
discuţii care de cele mai multe ori vădeau reaua credinţă şi neştiinţa ori
chiar nerozia participanţilor. Atacurile din ultima vreme pe tema „dosarelor de
securitate” ale unor prelaţi îmi înfrâng lehamitea şi reţinerile (nu sunt
teolog!), împins de convingerea (sau măcar speranţa) că mă pot face util unor
cititori de bună credinţă, să nu se lase „sminţiţi” de la calea cea dreaptă de
energia şi zelul denigrator al unor critici năimiţi, mercenari ai scrisului sau
numai rătăciţi în mass-media ori chiar în guvern. Cazul aşa zisului ministru al
Culturii şi Cultelor, care prin declaraţiile sale nefericite a dovedit un
singur lucru: că nu are habar de felul cum se desfăşoară actul(taina)
spovedaniei. Le ofer tuturor acestor oi rătăcite următoarele păreri:
1. O bună parte din aceste atacuri şi
critici aţintite asupra Bisericii Ortodoxe Române sunt (par a fi) expresia unei
strategii ad-hoc concepute, conştientă de însemnătatea Bisericii în societatea
românească, de rolul ei ca instituţie de ultim şi cel mai puternic reazem
spiritual. Sondajele au pus mereu în evidenţă încrederea constantă a publicului
românesc nu în partidele politice, nu în ideologii, nu în guvern, parlament sau
preşidenţie, ci în Biserică, Şcoală şi Armată. Dacă există adversitate
instituţionalizată faţă de noi, românii, şi faţă de România – şi există această
adversitate!, ea nu putea să ocolească Biserica, ba chiar a vizat-o cu
predilecţie. Aşadar, o bună parte din aceste atacuri la adresa Bisericii se
explică prin angrenajul la care sunt articulate: propaganda antiromânească,
anti-românismul ca politică instituţionalizată.
2. Prestaţia Bisericii Ortodoxe Române sub
regimul comunist nu poate fi judecată în sine, ci numai prin raportare la
celelalte biserici ortodoxe supuse şi ele aceloraşi „probe”. Adică prin
comparaţie cu ortodoxia bulgară, albaneză, rusă, ucraineană ş.a.m.d. Aceste
biserici ortodoxe, spre deosebire de suratele lor catolică, protestantă etc.,
sau de alte culte (mahomedan sau mozaic), au fost în situaţia de a supravieţui
numai şi numai prin puterile proprii, fără ajutor din afară. Numai şi numai
prin osârdia clerului şi puterea de credinţă a poporenilor din fiecare ţară
socialistă! Cu acest preţ s-a plătit autocefalia de care se bucură ortodocşii
din toată lumea.
Or, din această perspectivă privind
lucrurile – şi nu văd de ce ar fi mai corect alt punct de vedere!, ortodocşii
români şi preoţimea ortodoxă română au reuşit mai bine ca oriunde în altă parte
a „lagărului socialist” să păstreze credinţa, să practice ritualul şi tradiţia
ortodoxă, creştină, să sporească numărul şi frumuseţea semnelor după care
pământul românesc se arată a fi, fizic vorbind, o ţară creştină, ortodoxă. Şi
când spun semne, am în
vedere bisericile şi mânăstirile din Ţară. Oricât se vor mira unii şi oricât ne
doare amintirea bisericilor „demolate”, să fim cinstiţi şi să recunoaştem că în decembrie 1989 numărul
bisericilor din România era mai mare decât
în 1944! Informaţia mi-a furnizat-o Ioan Alexandru în 1988, când mi-a spus
şi numărul exact al bisericilor ridicate din temelie sau renovate după 1965. Un
număr incredibilde mare!... Mărturisesc, nu mi-a venit să cred, dar nu puteam
nici să nu-l cred pe fratele Ioan… Aştept să fiu corectat în această chestiune
de persoane mai avizate asupra subiectului.
Mai important este însă că puterea
credinţei a fost aşa de mare la români încât au cedat înfrânte şi ruşinate
toate stratagemele oficiale care au încercat să-i lipsească pe români de taina
botezului sau a cununiei, de mângâierea troparilor de înmormîntare sau de
binefacerile spovedaniei. Şi asta spre
deosebire de toate celelalte spaţii ortodoxe trecute prin calvarul ateismului
de stat. Cunosc direct, de la preoţii Bisericii Adormirea Maicii Domnului
din Constanţa, care au slujit toţi patru la cununia mea, că deseori veneau la
ei, în mare taină, aşa zişi turişti bulgari sau sovietici, cerându-le să-i
cunune ori să-i boteze. Sau chiar amândouă slujbele, pe rând, în acelaşi pătrar
de oră. Şi asta pentru că în Bulgaria și Rusia, vechi teritorii ortodoxe, viaţa
creştinească a scăpătat sever în anii comunismului atotbiruitor.
Se impune să efectuăm o comparaţie
riguroasă în acest sens, inclusiv la nivelul învăţământului teologic ortodox
din ţările fost-comuniste, şi sunt convins că se va ajunge astfel la concluzia
că în România comunistă s-a
produs un veritabil miracol.
Personal aş zice că diferenţa faţă de celelalte ortodoxii trecute prin comunism
a făcut-o autenticitatea credinţei la români, organicitatea acesteia, credinţă
care nu putea ceda sau slăbi decât „odată cu viaţa”.
Nu sunt vorbe goale aceste aprecieri. Cred
în ele şi, deocamdată, nu am altă explicaţie pentru faptul că românii şi-au
păstrat credinţa mai bine decât fraţii lor ortodocşi bulgari sau ruşi, albanezi
(şi greci din Albania) sau ucrainieni, armeni etc. Când spun însă români, îi am în vedere şi pe
preoţi, clerul ortodox, precum şi cinul monahal, mănăstiresc. Pe scurt,
Biserica Ortodoxă Română.
3. În privinţa relaţiilor cu Securitatea,
poate că nu ar strica să pornim de la detaliul că foarte mulţi securişti şi-au
botezat copiii. Unii, pe ascuns. Dar nu se ascundeau de Partid sau de …
Securitate, ci de publicul larg, să nu le dea un „prost exemplu”. Se pare
că astea erau directivele reale, cele propriu-zis practicate. La fel se
petreceau, în mare secret, şi cununiile la activiştii de partid şi la securişti.
Era însă un secret al lui Polichinelle…
Alt detaliu: ziariştii care şi-au imaginat
că preoţii ortodocşi turnau la Securitate tot ce aflau de la credincioşi în
timpul spovedaniei nu fac decât să se dea de gol că habar nu au ce înseamnă
actul spovedaniei. Că prin biserică nu prea au dat aceşti acuzatori închipuiţi.
Ca şi ministrul Iorgulescu. Vorbesc, amărîții de ei, din ce au văzut în filme…
În principiu, între Biserică şi Securitate
era exclus să nu existe anumite relaţii. Chiar şi o colaborare. Dar trebuie
văzut sensul acestei colaborări şi scopul urmărit. Bunăoară, dacă eu,
subsemnatul, sunt pus în faţa clasicei „indiscreţii”: aţi colaborat cu Securitatea?, eu voi răspunde nu. Un nu hotărât!
Aş răspunde însă afirmativ la întrebarea Securitatea a colaborat cu numitul
Ion Coja? Da, Securitatea a colaborat cu mine! S-a întâmplat după ce am
publicat cartea lui Dumitru Mărtinaş despre Originea
românească a ceangăilor din Moldova. Plecând la Cluj-Napoca împreună cu
Mircea Mâciu, directorul editurii, în avion l-am cunoscut pe „nea Ionică”, un
ofiţer de securitate (colonel?), însărcinat să asiste la lansarea cărţii. De la
Mircea Mâciu am aflat că acel „nea Ionică” era specialist în iridenţa maghiară.
Mi-a spus „nea Ionică” cine va participa din partea adversă şi cam ce întrebări
îmi vor pune. Adică el, securistul, m-a informat pe mine! Nu eu pe el!…
Mi-e uşor să-mi imaginez situaţii şi
probleme cu care Biserica se confruntă de sute de ani, cum ar fi problema
sectelor, de interes şi pentru vremelnica securitate comunistă. În mod evident
în asemenea chestiuni Securitatea s-a subordonat Bisericii şi amândouă s-au
manifestat în slujba interesului naţional, al oamenilor, al cetăţenilor. Nu-mi
închipui că securitatea nu avea habar de sovieticii şi bulgarii care veneau să
se creştineze în bisericile româneşti. Dar are vreo importanţă cum a aflat
Securitatea de ei? Nici-de-cum! Ci definitoriu
este că spre deosebire de ceea ce se întâmpla în celelalte ţări socialiste,
Biserica Ortodoxă Română a asigurat dreptcredincioşilor ei accesul integral la
binefacerile ortodoxiei. Cine are interes şi pune atâta patimă ca acest
adevăr să nu fie ca lumea conştientizat de societatea românească de azi?!
În fine, dacă se va produce o deblocare
totală a arhivelor securităţii, trebuie luat în calcul şi alt efect, cel mai
neaşteptat: vom descoperi că Securitatea nu a făcut numai poliţie politică
(„nu-i dracul chiar aşa de negru!”), că a făcut şi lucruri bune, iar atunci
când vom da peste reversul pozitiv al maleficei instituţii, probabil că vom
consemna momente de colaborare a securităţii cu Biserica. Colaborare care, sunt
convins, continuă şi azi. O colaborare a SRI şi SIE la opera Bisericii
Creştine. Sper!…
4. Recunoaşterea autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române, petrecută în 1885 şi ridicarea la patriarhat a
întâistătătorului ei (1925), au fost în urmă cu un an sărbătorite de societatea
românească cu sentimentul că prin cele două consfinţiri se împlinea
„desăvârşirea instituţiilor necesare existenţei naţionale absolut
independente”. Sentiment „anacronic”!, clama în 2005 un ziarist fără noroc,
raportând aceste aniversări la perspectiva iminentă şi irevocabilă a aderării
noastre la Uniunea Europeană, o Europă – ne explica nefericitul – „fără
naţiuni, formată numai din culturi şi limbi diferite”. Şi asta deoarece, urmând
exemplul celorlalte guverne europene, „statul român se pregăteşte să renunţe
(sic!) la o parte însemnată din formele suveranităţii naţiunii române şi este foarte probabil (s.n.) să renunţe cu desăvârşire la
ideea de suveranitate naţională dacă (s.n.) proiectul de federalizare
europeană se va impune în noua structură politică a Uniunii Europene”. După cum
se vede, Petre Guran – acesta este numele ziaristului profet, descoperă posibilitatea
de a fi anacronic în raport cu o stare de lucruri inexistentă, dar previzibilă,
posibilă. Anacronic faţă de viitor! Un viitor în care sunt tot mai mulţi
românii care nu mai cred…
Greşeala cea mai
mare însă, şi mai descalificantă, este conţinută în aprecierea că „dacă în urmă
cu 127 de ani poporul român se arăta dispus să plătească cu sânge pe câmpul de
luptă suveranitatea politică a statului care îl reprezenta, astăzi acelaşi
popor, în marea sa majoritate, se arată a fi pregătit să pună capăt acestei
suveranităţi”. Apreciere bazată pe o premiză falsă: Constituţia din 2003.
Ignoră domnul ziarist răspunsul adevărat pe care l-au dat românii în 2003 la
referendum. Cinstit vorbind, în octombrie 2003 românii au respins Constituţia
şi noile prevederi, inclusiv cele referitoare la integrarea noastră în acea
Europă, fără naţiuni. În faţa
lui Dumnezeu, poporul român a răspuns negativ la referendum. De ce dl
ziarist şi toţi colegii săi, toată presa, toată mass media, nu consemnază
adevăratul rezultat de la Referendumul trucat la ordinul lui Adrian Năstase?!
Cum să mai iei în serios asemenea ipochimeni cu suflet de slugă?!
Cu prima ocazie, când la Bucureşti vor
guverna persoane alese într-adevăr prin vot democratic, liber exprimat şi
corect înregistrat, vom avea posibilitatea şi motivele necesare ca să declarăm
nul referendumul din 2003. Şi presa românească, inclusiv domnul Petre Guran,
căci pe dînsul îl cităm, dintr-un articol publicat în „Ziua”, va afla astfel că
nu există în România nici urmă de „mare majoritatea” de români dispuşi „să pună
capăt suveranităţii naţionale”. Nu există nici ca minoritate cât de cât
semnificativă!
Teza domnului Petre Guran este că Biserica
Ortodoxă Română, ca biserică legată de ideea naţională, intră astfel în contradicţie
şi în dezacord, în disensiune cu această „mare majoritate” de bezmetici
inexistenţi, inventaţi de Petre Guran, indivizi care ştiu, speră sau cred că
„în mai puţin de doi ani naţiunea politică română va fi istorie”. Eu, asemenea
români nu am întâlnit însă decât ca muncitori cu gura prin presa românească!
Pledoaria acestor ziarişti sună ca un ecou
brusc resuscitat al cominternismului, care s-a clădit ca ideologie şi strategie
pe speranţa bezmetică în dispariţia de pe o zi pe alta a naţiunilor, pe
credinţa că internaţionalismul proletar va vindeca toate rănile şi neajunsurile
societăţii umane, ale omului, în general. Că acest proiect bolşevic de
anihilare şi extirpare a simţământului naţional era absurd şi contra naturii, a
firii umane, s-a văzut din aceea că exact sub presiunea sentimentelor
naţionaliste (ale balticilor, ale românilor din Basarabia, ale caucazienilor
etc.) s-a prăbuşit şandramaua sovietică internaţionalistă, cominternistă.
Trebuie să fii orb să nu vezi că proiectul
cominternist nu a fost abandonat odată cu dispariţia statului sovietic, ci este
reluat din direcţia opusă, venindu-ne acum din Occident promisiunea unei lumi
„eliberate” de povara conştiinţei naţionale. Propagandiştii acestei noi ordini
mondiale sunt deseori descendenţi biologici ai cominterniştilor de odinioară.
Nu ştiu în ce situaţie se află dl Guran al nostru şi nu încerc să pricep din
detalii biografice de unde-i vine aversiunea faţă de ataşamentul Bisericii
Ortodoxe Române la valorile naţionale („cuvîntul naţional acţionează pe faţa Bisericii ca un
vitriol care desfigurează”!…), dar poziţia sa, mărturisită în „Ziua”, este
şubredă prin faptul că mizează pe perenitatea proiectului unei Europe
comunitare „în care naţiunea nu mai are vocaţia de a întemeia o putere
politică”. Dimpotrivă, chiar dacă acesta ar fi proiectul, o Europă comunitară
nu va rezista decât ca organizaţie a naţiunilor europene unite, ca State(le)
Unite ale Europei, aşa cum a fost preconizată încă de la început: o Europă
a Patriilor.
Dacă românii, intrând în U.E., vor constata că
aceasta încearcă să transforme Europa „într-un continent fără naţiuni, format
din culturi şi limbi diferite”, românii se vor simţi păcăliţi, minţiţi, şi
putem fi siguri că vor fi primii care se vor grăbi să iasă din monstruoasa
combinaţie. Au mai făcut-o ei o dată, când cu CAER-ul. Din exact aceleaşi
motive: atentatul la suveranitatea şi identitatea naţională, pentru români
inacceptabil şi intolerabil.
Altminteri, textele dlui Guran şi ale
altor breslaşi trebuie citite ca dovezi ale neputinţei unora de a accepta
realitatea şi binefacerile naţionalismului, ale românismului. Din seria de
articole care au dezbătut prestaţia „activistului” Paul Goma, activist al
românismului şi al intransigenţei morale, ne facem datoria să-i recomandăm lui
Petre Guran textul semnat de Dan Culcer, rezident în Occident de zeci de ani.
Citez deci, spre uzul şi în folosul lui Petre Guran și a altor hahalere eiusdem
farinae. Dixit deci Dan Culcer către Guran & co., eiusdem farinae:
„să înceteze să atace românismul, patriotismul şi
naţionalismul ca pe nişte plăgi. Să nu uite că naţionalismul, sau, dacă vreţi,
„românismul” este constructor de identitate statală. Că naţionalismul (…) este
o reacţie naturală contra dominaţiei străine sau hegemoniei unui grup etnic în
sânul aceluiaşi stat (…) Dizolvarea sau simpla slăbire a statului-naţiune nu
pot fi acceptate atâta vreme cât cetăţenii României se află în faţa celei mai
dizolvante acţiuni anti-identitare la care au fost supuşi vreodată. Statul este
apărătorul şi garantul păstrării identităţii naţionale”.
Din păcate pentru acest soi ciudat de
ziarişti, aceeaşi funcţie, de apărător şi garant al identităţii naţionale, şi-a
asumat-o şi Biserica Ortodoxă. Şi nu de ieri, de alaltăieri, ci dintotdeauna,
încă de pe vremea când nu exista un stat român, dar exista un popor român şi o
biserică românească. O numim biserică
naţională căci a avut rolul
cel mai important în constituirea şi afirmarea românilor ca naţiune cu o
identitate proprie inconfundabilă.
1 septembrie 2006
ION COJA
Post scriptum 2014 Textul de mai sus, uitat în hăurile Internetului,
cred că este anterior datei marcate. Îl republic acum, tot pe Internet. S-ar
putea să fi fost publicat în „România Mare”. Cred că textul este la fel de
actual acum ca și la data scrierii sale. Insist aupra ideii că în anii de
opresiune comunistă, atee, Biserica Ortodoxă Română și, în general, poporul
român, a rezistat și și-a păstrat credința în Dumnezeu mult mai bine decât
celelalte popoare și biserici ortodoxe supuse aceleiași presiuni devastatoare!
Am simțit înainte de 1990 de mai multe ori că Biserica
Ortodoxă Română, așa cum profețise Mihai Eminescu, s-a ridicat în fruntea
Ortodoxiei, atât la nivelul teologiei pure – vezi opera lui Stăniloaie, Coman,
Anania, Plămădeală și ceilalți învățați ai Bisericii, și al vieții
duhovnicești, cât și la nivelul poporenilor, al credinței active în rândul
mulțimilor de dreptcredincioși.
În reevaluarea
pe care o facem azi României de dinainte de 1990, este neapărat nevoie să
repunem și Biserica în lumina adevărului. Să ne lepădăm de etichetele mârșave
și perfide lipite de militanții zgomotoși ai anti-românismului
instituționalizat.
Am mai spus-o
și o repet de fiecare dată cu plăcere: noi,
naționaliștii români, avem marele noroc că spunerea adevărului ne avantajează
aproape întotdeauna! Nu avem de ascuns păcate rușinoase ale Neamului, ne-am
recunoscut întotdeauna greșelile și slăbiciunile, nu am năpăstuit pe nimeni ci,
cel mult, pe noi înșine, pe „ai noștri”!
Alte neamuri au
motive serioase să ne întindă mâna, cu capul plecat, cerând iertare și uitare
pentru greșelile, deseori veritabile crime, cu care și-au murdărit obrazul și
mâinile. Iar dacă întârzie s-o facă, dacă întârzie să-și recunoască greșelile,
este treaba lor! Noi i-am iertat de mult, lăsându-i în plata Domnului…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iti multumesc pentru comentariu!