Iliescu l-a ucis pe Ceauşescu la ordinul Moscovei. Execuţia a fost trucată.

Anii când Ceauşescu a decis marginalizarea lui Iliescu - considerat până atunci un adevărat fiu adoptiv al cuplului dictatorial, din motive legate de suspiciunea întemeiată că ar deservi serviciile secrete sovietice. „Curentul” dezvăluie azi principalele nebuloasele legate de asasinarea lui Ceauşescu în urmă cu 22 de ani, de la operaţiunea KGB-GRU la trucarea execuţiei şi implicarea directă a lui Iliescu în crimele din decembrie 1989, scrie curentul.ro.

Gorbaciovistul 

Nu este foarte clar dacă referirea lui Iliescu la „tot ce s-a întâmplat” priveşte şi traiectoria de nomenclaturist al PCR aigurată chiar de către familia Ceauşescu, pe care a decis să o ucidă, în urmă cu 20 de ani, în baza unui „decret” ilegal. În decembrie 1989, afirmând că „Ceauşescu a întinat numele Partidului Comunist Român şi idealurile celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară” Ion Iliescu avea să-şi ucidă tatăl spiritual la ordinele lui Silviu Brucan, agentul sovietic care a coordonat „revoluţia” KGB-GRU din România.

Filosoful şi militantul anticomunist Petre Tutea este sigur de asta. Tot gânditorul de dreapta mai confirma, hotărât, că Iliescu a fost omul lui Gorbaciov şi al ruşilor. De altfel, prestigioasa revista TIME, în articolul „Fosilele comunismului Europei de Est” din 28 aprilie 1986, titra că, în ce priveşte România, „Gorbaciov pare să aibă deja un protejat în aşteptare. Acesta ar fi Ion Iliescu, de 56 de ani, despre care există rapoarte că a studiat cu liderul sovietic la Moscova”.

Biografia secretă a „candidatului manciurian” 

Trecutul lui Ilescu este mult mai tenebros decât şi-l pot închipui oamenii simpli. În realitate, ura care îl animă şi astăzi pe Ion Marcel Ilici Iliescu (numele real) împotriva poporului român se datorează în mare parte şi faptului că însăşi originile sale sunt anti-românesti. Cosmetizarea biografiei este o operaţiune specifică agenţilor anti-România. În paranteză fie spus, un caz similar de falsificare a originilor bolşevice anti-românesti este şi vocalul preşedinte al ICR, Horia Roman Patapievici, care simulează că s-ar afla în „opoziţie” cu vederile înaintaşului sau Ion Ilici Iliescu.

Conform biografiei secrete a lui Ion Iliescu, publicată de scriitorul şi cercetătorul Vladimir Alexe sub titlul „Candidatul Manciurian” – pe care „Curentul” o pune la dispoziţie în format PDF tuturor cititorilor, unul dintre bunicii săi a fost bolşevic sadea, pe numele său Vasili Ivanovici. S-a refugiat în România fiind urmărit de poliţia ţaristă pentru activităţi subversive anti-naționale. Acesta l-a împins la luptă „proletară” şi pe fiul său, Alexandru Iliescu, căsătorit cu o căldăreasă bulgarăa, Maricica, care a dat naştere la Olteniţa fiului lor, Ion Ilici, la 3.03.1930. Fugit iniţial din Regat, în 1935, Alexandru s-a întors din Rusia şi a fost condamnat la trei ani de închisoare, pentru  trădare de ţară (milita pentru dezmembrarea României şi trecerea Basarabiei la ruşi), închisoare făcută cu intermitenţe. Vecinii bănuiau că era informator al poliţiei în închisoare.

Alexandru, kominternist şi „ilegalist”, a fost închis la Doftana, alături de Nicolae Ceauşescu, printre alţii. Aici, copil fiind, Elena Ceauşescu, pe care avea s-o execute peste 60 de ani, îl aducea pe Ionuţ de mânuţă ca să-şi vadă tatăl, aflat în condiţii de semi-libertate, specifice tratamentului de care beneficiau deţinuţii politici în perioada Antonescu. După ocuparea României de Armata Roșie, mama vitregă a lui Iliescu, Marița (sora mamei lui Ion Cioaba, primul „rege internaţional al romilor”), a fost servitoare şi bucătăreasă la Ana Pauker, iar unchiul său, Eftimie, a ajuns adjunctul infamului Alexandru Drăghici, Ministrul de Interne al lui Dej. Din această combinaţie – Pauker-Draghici - se trage şi o parte din ascensiunea sa politică. Iată o părticică din istoria reală:

Ceauşescu l-a băgat pe Iliescu în CC al PCR în locul lui Drăghici

Stenograma Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968 consemnează propunerea lui Nicolae Ceauşescu de destituire din CC a lui Alexandru Drăghici. Precum şi propunerea, făcută tot de Ceauşescu, de numire în locul lui Alexandru Drăghici a lui Ion Iliescu.

Aşa cum se ştie, Alexandru Drăghici a fost ministru de Interne şi şef al Securităţii în „epoca Dej”, în perioada „obsedantului deceniu”. În ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej, Alexandru Drăghici devenise rivalul la funcţia supremă în partid al lui Nicolae Ceauşescu, care a reuşit să câştige cursa datorită sprijinului acordat de „baronii” lui Dej: Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârladeanu, Paul Niculescu-Mizil, Ilie Verdeț s.a.

După preluarea puterii, urmând „modelul hrușciovist”, Nicolae Ceauşescu a criticat „perioada de abuzuri şi ilegalităţi” din anii '50 - în care Drăghici fusese ministru de Interne. Cu toate că Ceauşescu făcuse şi el parte din conducerea partidului şi votase cu sârg „abuzurile şi ilegalităţile” pe care acum, după '65, le critica, a reabilitat anumite victime ale acelei perioade şi a cerut pedepsirea vinovaţilor. Printre aceştia, în special pedepsirea lui Alexandru Drăghici, care a fost degradat de la gradul de general la acela de soldat şi – aşa cum stă scris negru pe alb în stenograma din 22-25 aprilie 1968 – a fost exclus din CC al PCR.

Interesant este că, în locul lui Alexandru Drăghici, Nicolae Ceauşescu l-a propus ca „membru plin” tocmai pe... Ion Iliescu. În CC al PCR, Alexandru Drăghici se ocupa cu problemele de Interne şi de Securitate.

Propunându-l pe Ion Iliescu în locul lui Alexandru Drăghici, Ceauşescu nu numai că scăpa definitiv de un fost rival – care ştia cam prea multe despre el – dar îl va propulsa şi pe cel despre care credea că îi era devotat şi îl va susţine.

Ironia sorţii este dublă: Iliescu în locul lui Alexandru Drăghici şi Iliescu susţinător al lui Ceauşescu!

Se ştie că, în decembrie 1989, Ceauşescu a fost executat din ordinul lui Iliescu, care, ulterior, a susţinut public, şi în scris, că a fost un „disident” al epocii Ceauşescu. Iată că „disidentul” a fost propus membru plin în CC al PCR chiar de Nicolae Ceauşescu. Stenograma din aprilie 1968 infirmă afirmaţia lui Ion Iliescu şi explică unele din situaţiile, cel puţin ciudate, legate de dosarele fostei Securităţi ale CNSAS.

Fragmentul din stenograma Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968

Nicolae Ceauşescu: Punem la vot propunerea privind excluderea din Comitetul Central a tovarăşului Alexandru Drăghici. Cine este pentru? Este cineva împotrivă, tovarăşi? Se abţine cineva? Hotărârea a fost luată în unanimitate (...) Având în vedere că Comitetul Central s-a descompletat, propunem ca să alegem membru plin, sau să trecem în cadrul membrilor supleanţi, ca membru al Comitetului Central plin, pe tovarăşul Ion Iliescu. Îl cunoaşteţi tovarăşi?

Toţi tovarăşii: Da.

Nicolae Ceauşescu: E vreo obiecţiune, tovarăşi?

Toţi tovarăşii: Nu.

Nicolae Ceauşescu: Să nu spună cineva că a votat numai pentru că s-a făcut propunerea (sublinierea noastră). Atunci cine este pentru, tovarăşi? Mulţumesc. E cineva împotrivă? Se abţine cineva? Atunci, în unanimitate, tovarăşul Iliescu a fost trecut în rândul Comitetului Central al Partidului”.

La „studii”, în URSS 

Înainte de a deveni membru al CC al PCR, Iliescu a fost membru al CC al UTM, calitate în care a fost trimis la „studii”, la Moscova, unde a devenit Secretarul „Sovietului unional al studenţilor şi aspiranţilor Români" aflaţi la studii în Uniunea Sovietică, organizaţie sovietică - aşa cum o indică şi titulatura - subordonată direct conducerii Komsomolului, asigurată la acea vreme de Alexandr Șelepin, cel care, nu întâmplător, va fi numit în 1958 în funcţia de preşedinte al KGB. De aici până la dorinţa de ucidere a părinţilor săi adoptivi a mai fost doar un pas şi un ordin, pe care l-a aşteptat, cu răbdare, aproape toată viaţa sa.

Execuţia, decisă de oamenii Moscovei, ca şi la Antonescu

Intervievat zilele trecute, la 20 de ani de la asasinarea cuplului Ceauşescu, de către jurnalistul veteran John Simpson de la BBC, Iliescu evita să-şi asume întreaga răspundere a actului execuţiei.

Simpson întreabă: „A cui a fost decizia? A fost decizia dumneavoastră sau a fost o decizie de grup?”.

Iliescu răspune: „A fost o decizie luată în grup, şase-şapte oameni am decis”. „Deci în esenţă a fost vorba despre hotărârea de a-l executa?”, revine Simpson. „Hotărârea tribunalului s-a dat în baza legislaţiei lui Ceauşescu”, susţine Iliescu.

Ziarul „Curentul” va demonstra mai jos falsitatea totală a acestei afirmaţii. Interesant că, peste ani, istoria decapitării conducerii României se repetă, prin aceleaşi personaje aservite NKVD şi, ulterior, KGB. În cazul execuţiei mareşalului Ion Antonescu, soţia lui Silviu Brucan, Alexandra Sidorovici, a fost „acuzator public” al „Tribunalului Poporului”.

Conform unor surse personale extrem de bine informate, Silviu Brucan s-a numărat printre puţinii care s-au aflat la faţa locului la momentul uciderii lui Antonescu şi a colaboratorilor săi. În cazul asasinării lui Ceauşescu, avem următoarele declaraţii edificatorii, de recunoaştere a intenţiei de ucidere cu sânge rece, şi chiar sadism ritualic, a cuplului Ceauşescu:

Tartorul Brucan

Silviu Brucan la Comisia Parlamentară de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989: „A fost o discuţie destul de lungă, cu argumente politice, juridice şi militare. Sigur că am fi dorit să fie un proces public sau deghizat, care să fie educativ pentru populaţie. S-a discutat şi aspectul juridic, pentru că nu era în regulă. Era o chestiune făcută fără respectarea elementarelor reguli juridice, mai ales că nu aveam nicio îndoială asupra sentinţei. Până la urmă, considerentele militare au dominat. Ne dădeam seama că toate aceste elemente care acţionau împotriva Revoluţiei, trăgând asupra obiectivelor strategice, fac acest lucru în speranţa că Ceauşescu va reveni la putere. Eu cred că decizia a fost justificată, pentru că, într-adevăr, după ce au fost arătate la televizor procesul şi execuţia, grosul trăgătorilor s-a predat şi a lăsat armele”.

Voican invoca „modelul” asasinării lui Codreanu

Gelu Voican Voiculescu la Comisia Parlamentară „Decembrie 1989”: „În 24 decembrie a fost acel moment culminant al vieţii noastre. Intram doi câte doi în baia lui Milea. Lăsam apa să curgă, demențe din astea. Şuşoteam diverse formule. Eu am spus: «Să-i facem scăpaţi de sub escortă, cum s-a făcut cu Zelea Codreanu. Îi omorâm şi gata». S-au uitat la mine şi am simţit că au început să mă considere ca pe un tip respingător. Şi atunci, parcă Mazilu a spus: «Preşedintele poate înfiinţa, în situaţii din astea, Tribunal Militar Excepţional...», şi aici, atenţie: «...îi va judeca şi îi condamna la moarte, că faptele există pentru această condamnare»".

Sergiu Nicolaescu vroia „metoda Mussolini”

Sergiu Nicolaescu pentru „Adevărul": „Pe mine m-a întrebat cineva, Iliescu sau nu mai ştiu cine, ce părere am de Ceauşescu. Că el trebuie omorât ca să salvăm vieţile oamenilor, în condiţiile în care se trăgea în populaţie. Şi le-am zis: «E simplu. Mi-l daţi mie într-o maşină. Eu opresc, părăsesc maşina, oamenii se ocupă de mine, iar alţii îl omoară pe Ceauşescu. E simplu ca bună ziua». Adică «metoda Mussolini». Ăia îl spânzurau de picioare".

Grupul ucigaş

Conform datelor existente, grupul care a decis execuţia Ceausestilor este următorul: Ion Iliescu (supranumit „Iliescu-KGB”), Silviu Brucan (agent KGB dovedit), Nicolae Militaru (agent GRU dovedit), Dumitru Mazilu (fost colonel destituit din Securitate, dizident întreţinut), Petre Roman (nomenclaturist, fiul kominternistului Walter Roman, suspectat ca fiind colaborator al unui serviciu secret străin), Mihai Montanu (reprezentantul FSN la Ministerul Apărării), Mihai Ispas (civil şi fost şofer al lui Iliescu, ulterior ministru adjunct al Sportului), Dan Marţian (absolvent al Universităţii „M. V. Lomonosov” din Moscova, decedat la Lisabona, ca ambasador, în al doilea mandat al lui Iliescu, din cauze necunoscute), Gelu Voican Voiculescu şi Sergiu Nicolaescu (personaje complexe care au tangenţe cu structuri şi societăţi secrete) şi generalul Victor Atanasie Stanculescu (care a interacţionat în perioada premergătoarea evenimentelor cu KGB şi AVO, conform propriilor declaraţii).

Iliescu, vectorul ocupaţiei ruseşti 

Trecerea celor 20 de ani îi complică însă viaţa care i-a mai rămas de trăit lui Iliescu, pentru simplul motiv că prea multe elemente au început să iasă la iveală iar actorii evenimentelor încep să vorbească în afara scenariului stabilit de regizorii de la Moscova. Întrebat recent de „Adevărul” ce rol acorda implicării serviciilor speciale sovietice în „revoluţie”, Iliescu afirma, din scurt: „Total marginal”. Dar unele mărturii vorbesc depre 20.000 de „turişti sovietici” în decembrie '89, insistă reporterul. „N-are importanţă!”, răspunde Iliescu enervat.

Şi totuşi, 20.000 de agenţi ai forţelor speciale (după unii mai mulţi) înseamnă o armată. Când o armată străină se deplasează pe teritoriul unui alt stat aceasta se numeşte invazie. Dacă acea armată nu agrează modul în care se finalizează operaţiunea – impunerea unui personaj şi a unei organizaţii la conducerea statului invadat – atunci îl poate elimina. Dar când scopul pentru care s-a aflat în misiune corpul de armată angrenat în acţiunea militară este atins, operaţiunea se poate numi, în cazul nostru, ocupaţie. Ocupaţie străină.

Ziua generalilor 

Iată că, chiar dacă Iliescu crede că este „total marginal” şi „n-are importanţă” faptul că peste 20.000 de agenţi sovietici înarmaţi au acţionat în România în 1989-1990, există generali responsabili, ca Mihai Caraman, primul şef al SIE, adjunctul său, Gheorghe Dragomir, generalul SRI, Aurel Rogojan, fost şef de cabinet al generalului Iulian Vlad, şi, acum, şi un general al Armatei, Victor Stanculescu, care sunt de altă părere.

Ultimele mărturii ale fostului actor principal în evenimentele din decembrie, generalul cu piciorul în gips, deşi sunt tardive au o mare valoare. Confesiunile lui Victor Atanasie Stanculescu, făcute la instigarea istoricului Alex Mihai Stoenescu şi cuprinse în volumul „În sfârşit, adevărul...”, coroborate cu alte date scoase la lumină de Vladimir Alexe - şi pe care le prezentăm, în exclusivitate mai jos – arată că Ion Iliescu poate fi arestat chiar azi. Pentru crimă şi complicitate la crimă. Cu o singură condiţie: ca Parchetul să dorească să-şi facă datoria.

Stănculescu: execuţia lui Ceauşescu a fost o operaţiune GRU-KGB

Din mărturiile înaltului responsabil militar al acelei perioade, general Victor Atanasie Stanculescu, reţinem claritatea cu care răzbate informaţia privind lovitura de stat sovietică, în urma căreia au fost ucişi peste 1100 de români. Redau în fragment din dialogul celor doi interlocutori citaţi mai sus:

„VAS: Mă gândesc la următoarea treabă: grupul care a lucrat în spatele meu la minister ca să provoace condiţiile necesare pentru ca toată lumea să fie convinsă că Ceauşescu trebuie executat.

AMS: Ăsta era un grup sovietic, dle general. Consideraţi că decizia de suprimare a venit nu pe linia Gorbaciov, ci mai degrabă pe linia serviciilor secrete sovietice, probabil GRU, că ăştia au acţionat?

VAS: GRU şi KGB combinaţi.

AMS: În aceste condiţii, scopul implicării sovietice în evenimentele din România pare a fi fost penetrarea structurilor de forţă ale ţării şi, implicit, reîntoarcerea României în sfera de influenţă sovietică. Aşa apare logic. (...)

AMS: Dar diversiunea electronică aeriană, ştiţi bine, se foloseşte pentru protecţia şi sprijinul unor forţe aflate în luptă la sol.

VAS: Sau pentru a bruia sistemul de apărare de la sol.

AMS: Aţi descoperit cine era autorul acestei diversiuni electronice aeriene? Putea fi făcută de forţe româneşti, existau mijloacele?

VAS: Era prea complexă ca să fie făcută de ai noştri.

AMS: Deci, din afară. Este posibil ca diversiunea electronică să fi fost declanşată în sprijinul trupelor Șpețnaz (forţele speciale GRU – nota red) intrate în ţară la începutul lui decembrie?

VAS: Da, pentru a le facilita mişcările şi pentru amplificarea panicii generale şi acţiuni împotriva regimului.”

„Clubul de la Moscova” al foştilor preşedinţi

În ciuda acestor evidente, un alt ex-preşedinte al României cu origini în fosta URSS, afirma: „Ipoteza existenţei unor „teroriști sau agenturi străine” în perioada Revoluţiei Române reprezintă o jignire la adresa celor care au avut curajul să aducă democraţia în România”, a declarat luna trecută, Emil Constantinescu, cu prilejul reuniunii „Clubului de la Bucureşti” al lui Ion Iliescu.

La aceeaşi consfătuire la care s-a discutat, în van, şi decapitarea actualei conduceri a României printr-o lovitură electorală la adresa lui Traian Băsescu, Ion Iliescu a afirmat despre eliminarea Ceausestilor: „Sigur că ar fi fost avantajos, din punct de vedere politic, să fi putut organiza un proces normal, în condiţii adecvate. Dar nu ne aflam în situaţie normală. Ceea ce a contat atunci a fost constatarea că orice amânare însemna noi sacrificii de vieţi umane, care se amplificau cu fiecare zi şi cu fiecare oră care trecea. De aceea, ne-am asumat răspunderea de a organiza procesul de la Târgovişte, în condiţii excepţionale, cu multe improvizaţii, pentru că excepţională era situaţia în care se afla ţara. Aşa ceva s-a întâmplat, nu o dată, în istorie, în condiţii similare. Că premisa de la care s-a pornit în luarea acestor decizii a fost corectă s-a văzut prin efectele imediate: a doua zi, după proces şi execuţie, a scăzut intensitatea acţiunilor armate, iar după două zile, practic au incetat”.

Încă o dată, Iliescu s-a folosit de crimele Șpețnaz pentru a-şi acoperi acţiunile conspirative de preluare a puterii şi ucidere a fostei sale familii adoptive. Noile mărturii se pot adăuga cu succes la voluminosul Dosar Iliescu, bine palmat, timp de 20 de ani, de complicele său din decembrie 1989, „marele anchetator” militar al „revoluţiei”, generalul Dan Voinea. „Întâmplător”, cel care a realizat rechizitoriul în baza căruia soţii Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte. Să revedem filmul Procesului Ceauşescu (DOSAR 1/SP/1989).

Directorul unei Edituri înfiinţează un „Tribunal Militar Excepţional”

Pe 24 decembrie 1989, Ion Iliescu, la acea vreme încă directorul Editurii Tehnice, a redactat şi semnat un decret prin care înfiinţa un „Tribunal Militar Excepţional” care să-i judece pe Nicolae şi Elena Ceauşescu.

La punctul 1 din acest „Decret” se declară că „urgenţa este impusă de dorinţa, în acest caz, a tuturor cetăţenilor cinstiţi ai României”.

La punctul 2 se stabileşte că acest „Tribunal Militar Excepţional” - înfiinţat de Ion Iliescu – va judeca cauza „în conformitate cu prevederile legale rămase în vigoare, în ceea ce priveşte procedura şi dreptul material penal”.

Iar la punctul 3 se preciza că „acest tribunal va fi alcătuit în componenţa stabilită de Legea pentru organizarea judecătorească”.

În încheiere, documentul este semnat de Ion Iliescu, care se autodeclara, pe 24 decembrie 1989, „preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale”.

Câteva precizări sunt importante.

Iliescu a devenit preşedintele CFSN pe 26 decembrie 1989.

Mai întâi că, pe 24 decembrie 1989, Ion Iliescu nu avea calitatea de preşedinte al Consiliului FSN.

Consiliul Provizoriu al FSN şi-a desemnat „preşedintele” pe 26 decembrie 1989. Deci, mai târziu. Mai exact, la două zile după semnarea decretului de către Iliescu şi la o zi după ce cuplul Ceauşescu fusese deja executat.

La data de 24 decembrie Ion Iliescu nu avea absolut nici o calitate juridică sau constituţională care să-i permită formarea unui „Tribunal Militar Excepţional” şi nici să se prevaleze de titulatura de „preşedinte al CFSN”, cum singur s-a trecut pe decret.

Apoi documentul a rămas scris de mână până pe 5 ianuarie 1990, când a fost dactilografiat.

Tribunalul a fost ilegal

Gelu Voican Voiculescu - încercând să acopere aceasta evidentă uzurpare de calităţi oficiale ale decretului semnat de Ion Iliescu – a afirmat: „Acest decret a rămas scris de mână din raţiuni de protecţie a secretului, neriscându-se dactilografierea”. „Revoluţionarii” lui Iliescu nu riscau nici măcar „dactilografierea”, în schimb îl condamnau la moarte pe cel care era încă şeful statului. Cel puţin oficial. Să remarcăm că „decretul” a fost redactat integral şi semnat de Iliescu, fără număr de înregistrare.

Ceea ce înseamnă că Ion Iliescu a semnat ilegitim, printr-o tipică uzurpare de titlu, un document ilegal, lovit de nulitate din punct de vedere juridic, care a condus la executarea a doi oameni.

Rezultă şi că „Tribunalul Militar Excepţional” care i-a judecat pe soţii Ceauşescu la 25 decembrie 1989, la UM 01378 din Târgovişte, a avut, la rândul lui, un caracter ilegal.

Mai rezultă că soţii Ceauşescu n-au fost executaţi după o procedură legală, ci au fost, pur şi simplu, asasinaţi. O seamă de alte detalii, rămase secrete pentru opinia publică din România, trebuie aduse la cunoştinţă, după 20 de ani.

În dorinţa de a-l exonera pe Ion Iliescu de orice responsabilitate în asasinarea soţilor Ceauşescu, Gelu Voican Voiculescu a emis teoria „legitimităţii revoluţionare”. Pe scurt, Voican Voiculescu susţine că, deoarece evenimentele din decembrie ar fi fost o „revoluţie”, nu se mai ţinea seama de cadrul juridic şi se proceda „expeditiv”.

Gelu Voican Voiculescu a amintit de Revoluţia Franceză (1789), care a procedat similar. L-am fi înţeles pe Gelu Voican Voiculescu dacă soţii Ceauşescu – prinşi de „popor” - ar fi fost spânzuraţi sau împuşcaţi (cum se intenţionase, tot în „cadru organizat”).

Dar chiar Ion Iliescu îl contrazice pe Voican Voiculescu. Pentru că - aşa cum vedem – Ion Iliescu apelează la un „cadru legal”.

Ion Iliescu semnează un „Decret”, pentru înfiinţarea unui „Tribunal Militar Excepţional”, care la punctul 2 stipulează foarte clar că acest tribunal va judeca cauza „în conformitate cu prevederile legale rămase în vigoare, în ceea ce priveşte procedura şi dreptul material penal”.

Astfel încât nu mai este vorba de nici o „legitimitate revoluţionară” - inexistentă în Drept – ci de simularea unui proces aşa-zis legal.

Mascarada de proces

Deplasarea la Târgovişte a membrilor „Tribunalului Militar Excepţional” s-a făcut cu două elicoptere.

Într-unul din elicoptere se aflau cele două prelate verzi, în care urmau să fie înfăşurate cadavrele soţilor Ceauşescu.

Deci se ştia - înaintea procesului – că soţii Ceauşescu urmau să fie executaţi. V. A. Stanculescu a stabilit locul execuţiei, înainte de începerea procedurilor legale.

Procesul care a urmat la Târgovişte nu a fost decât o mascaradă, amintind de „obsedantul deceniu” şi de judecăţile expedive.

După ce a coborât din elicopter, Gelu Voican Voiculescu a solicitat ca procesul să nu dureze mai mult de 10-15 minute. Deşi decretul susţinea că „această cauză se va judeca cu prevederile legale în vigoare”, procesul s-a derulat în 55 de minute, fără depunerea de probe şi audierea vreunui martor, cu avocaţii apărării desemnaţi din oficiu, pe post de acuzatori ai clienţilor lor (ca în epoca stalinistă).

Fără ca aceştia să ceară măcar recursul, deşi în cazul condamnării la moarte legea cerea să o facă, cu sau fără voia condamnatului. În ultima  clipă, Elena a spus: „Dacă vreţi să ne omorâţi, ne omorâţi pe amândoi. Nelegaţi”. Execuţia a avut loc imediat. Controversele nu au lipsit.

Falsele capete de acuzare

Rechizitoriul întocmit de Dan Voinea şi sentinţa cu pedeapsa capitală consemnează capete de acuzare care nu au fost dovedite niciodată.

1. „Genocidul” – nu au existat 60.000 de victime, aşa cum se plănuia şi zvonea la data aceea, inclusiv prin intermediul lui Silviu Brucan şi al postului de radio „Europa Liberă”, pentru că Securitatea nu a scos nici o armă din unităţi. Dimpotrivă: generalul Iulian Vlad, şeful DSS, a dat ordin ca acestea să fie închise.

2. „Subminarea puterii de stat”, numărul 2, când Ceauşescu reprezenta conducerea statului, este o aberaţie.

3. „Acte de diversiune”, punctul 3, se referă, astăzi ştim, la operaţiunea KGB-GRU.

4. „Subminarea economiei naţionale”, punctul 4, rămâne, credem, valabil, pentru a da socoteală asupra lui şi toţi succesorii lui Nicolae Ceauşescu din ultimii 20 de ani.

Hotărârea pronunţată la 25 decembrie 1989 a fost executată pe loc.

Voican, Ceauşescu şi semnul lui Marte

Interesante sunt şi concluziile profesorului legist francez Louis le Riboux, privind momentul şi condiţiile reale în care soţii Ceauşescu au fost, de fapt, executaţi.

Din dimineaţa de 26 decembrie până pe 30 decembrie 1989, când s-a decis înhumarea, cadavrele soţilor Ceauşescu au fost conservate în instalaţia frigorifică de la Morgă. De înmormântarea celor doi s-a ocupat Gelu Voican Voiculescu, în calitatea sa de viceprim-ministru. Ambele cadavre au fost acoperite cu pânze de cearşaf. Mai întâi, s-a pus capacul peste coșciugul lui Nicolae Ceauşescu, pe care Voican a desenat cu cretă semnul lui Marte.

Groparilor li s-a spus că era vorba de doi colonei în rezervă, ucişi de „terorişti”. Ceaușeștilor nu li s-au pus, în '89, cruci: fuseseră uitate la Morgă. S-au întocmit două dosare care poartă acelaşi număr: 1/SP/1989. Certificatele de deces s-au eliberat fără autopsiere şi buletinele de identitate ale soţilor Ceauşescu, de către Vladimir Beliş şi notarul sectorului 1, Adrian Toma.

Din punct de vedere legal, cetăţeanul Iliescu l-a ucis pe preşedintele Ceauşescu

Cei doi aveau dreptul – ca orice cetăţean – la un proces corect şi drept, aşa cum a avut parte Manuel Noriega sau Slobodan Miloşevici. Era o ocazie unică şi pentru români de a afla secretele unei guvernări, care a condus România în ultimii 50 de ani. Şi – poate – cu această ocazie să afle şi unele informaţii despre Iliescu şi ai săi. Tocmai acest lucru nu convenea însă grupului Iliescu. Şi altora.

Aşa că celor doi Ceauşescu li s-a închis gura: au fost executaţi imediat, după o mascaradă de proces.

Procesul Ceauşescu începe însă cu un decret ilegal, semnat de cetăţeanul Iliescu, care se face astfel vinovat cel puţin pentru „uzurparea de calităţi oficiale”.

Video-execuția trucată

După dezvăluirea pilotului Vasile Maluțan (decedat în condiţii suspecte) privind existenţa unei genţi cu documente asupra lui Ceauşescu în momentul fugii, iată că depoziţia colonelului Baiu, omul care a filmat executarea cuplului, aduce în atenţie felul în care s-a trucat videocaseta procesului şi execuţiei.

Pe 25 decembrie 1989, la TVR s-a prezentat o primă versiune a procesului şi execuţiei.

Cu acea ocazie s-a putut observa un prim aspect frapant: banda se întrerupea brusc, fără justificare, în clipa când soldaţii legau mâinile soţilor Ceauşescu.

Urma apoi, printr-o săritură în montaj, o scenă în care, pe fundalul unor împuşcături, se distingea cu greu, într-un nor de praf, un zid. Fără să se poată observa şi cine erau cei executaţi. Conform unor surse de la faţa locului, această parte a filmării ar fi fost realizată ulterior execuţiei, folosindu-se capse pirotehnice introduse chiar în zid.

Ulterior apărea un doctor, examinând cadavrele soţilor Ceauşescu.

Iată însă că, la 22 aprilie 1990, televiziunea franceză a prezentat o bandă de 90 de minute cu procesul şi execuţia lui Ceauşescu, banda despre care se susţinea că includea versiunea integrală, necenzurată, a evenimentului.

Aşadar, a doua videocasetă!

Examinând-o cu atenţie, un grup de experţi francezi, condus de doctorul Loick le Ribault, director al Centrului de Microscopie Electronică din Franţa, a ajuns la o concluzie surprinzătoare, necunoscută cititorilor români.

Experţii francezi au sesizat pe videocasetă, în clipa când doctorul a ridicat capul Elenei Ceauşescu, imediat ce praful stârnit de gloanţe s-a împrăştiat, că sângele de sub cap era deja coagulat, iar gâtul devenise ţeapăn. Ceea ce era imposibil, dacă execuţia avusese loc cu câteva momente mai înainte.

S-a conchis, fără dubii, că Elena Ceauşescu era moartă de cel puţin câteva ore înaintea filmării „execuţiei”.

Tot pe baza videocasetei, grupul de experţi francezi a mai semnalat şi că, deşi cadavrele cuplului Ceauşescu purtau urme de gloanţe, nu existau - în mod ciudat- urme de sânge în jurul găurilor provocate de acele gloanţe, iar în ce-l priveşte pe Ceauşescu nu exista nici sânge scurs în jurul cadavrului său.

Experţii francezi au stabilit, în aceste condiţii, că – „deoarece cadavrele nu prezentau vreo urmă de sânge pe piept şi pe faţă imediat după execuţie şi intraseră chiar într-o anumită rigiditate” – nu rămânea decât că cei doi fuseseră „executaţi”, cu cel puţin câteva ore înaintea filmării execuţiei, în mod separat, cu un singur glonte tras în ceafă. Zvonurile parvenite de la Unitatea lui Kemenici arată că responsabil cu uciderea celor doi ar fi fost Gelu Voican Voiculescu.

Apoi, pentru filmare, cei doi au fost proptiţi de perete pentru simularea execuţiei.

Exhumarea interzisă

Potrivit grupului de experţi ai doctorului Le Ribault, execuţia cuplului Ceauşescu fusese, în mod evident, trucată, francezii solicitând (în martie 1990) exhumarea cadavrelor şi autopsierea lor de medici străini, pentru confirmarea verdictului lor.

Guvernul de la Bucureşti nu a dat însă nici un răspuns: nici expertizei, nici propunerii de exhumare şi investigaţii.

Aceste faptele rămân, aşadar, în continuare neelucidate.

Se pune însă şi o altă problemă: Nu cumva există şi o videocasetă - a treia! - completă, cu procesul şi execuţia?

O altă moarte misterioasă

Să ne reamintim şi un alt fapt ciudat: prima cursă București-Belgrad de după evenimente avea un singur pasager la bord – un reporter britanic – care, conform mărturiilor, transporta numeroase videocasete, filme şi fotografii legate de evenimentele din decembrie 1989.

Avionul cu acest singur pasager la bord, a fost doborât cu o rachetă, nu se ştie de cine trasă.

Era la câteva zile de la execuţia cuplului Ceauşescu.

Evident, videocasetele, filmele şi fotografiile „au dispărut”.

Operaţiunea „Plecăm pentru a rămâne”

În „Libre Journal”, Paris, septembrie-octombrie 1990, pagina 30, Vladimir Bukovski scria sub titlul „L'Empire du moindre mal”: „Niciodată rolul KGB-ului în interiorul ţării (URSS – n.n.) şi în străinătate nu a fost atât de important. Serviciile secrete sovietice sunt cele care au vegheat la răsturnarea lui Ceauşescu în România, cele care au lansat „revoluţia de catifea” în Cehoslovacia, cele care au luat măsuri pentru răsturnarea lui Erich Honecker în Germania Răsăriteana, producând circumstanţele favorabile distrugerii Zidului Berlinului”.

Aşadar, încă din 1990, Vladimir Bukovski a declarat public răsturnarea lui Ceauşescu drept o operaţiune a KGB.

Strategia urmărită de URSS fusese pusă la punct anterior de Andropov şi KGB, şi urmărea salvarea comuniştilor într-o situaţie de criză a sistemului.

Alexandre de Maranche (fostul şef al SDECE-ului francez) l-a citat în acest sens pe un apropiat al lui Gorbaciov, Ghiorghi Arbatov, cel care a afirmat: „URSS vă va face cel mai mare rău cu putinţă: vă va lipsi de duşmanul vostru” („Le Figaro”, Paris, 10 ianuarie 1990).

Această strategie sovietică, iniţiată de Iuri Andropov şi transpusă apoi în practică de Mihail Gorbaciov, a fost expusă clar de Jean-Francois Deniau, membru al Consiliului Europei, care a precizat: „Uniunea Sovietică îşi propusese drept scop acela de a pleca pentru a rămâne” (vezi „Les marches lointanes de L'Empire: partir pour rester”, în Jean Marie Benoist, „Apres Gorbatchev”, Paris, 1990, pag. 137 şi următoarea).

Şi mai explicit asupra scopului urmărit de strategia „partir pour rester”, a „schimbării la faţă” din 1989-1990 şi ulterior prin „puciul lui Potemkin” (august 1991) a fost Lev Nevrozov, care a avertizat:

„În partida sa de şah pentru dominaţia mondială, Kremlinul şi-a sacrificat stăpânirea asupra Europei de Est, a efectuat un schimb de piese, pentru a-şi asigura o mai bună penetrare a economiei şi tehnologiei Europei Occidentale” („The Kremlin and the Western Politico-Cultural Establishment”, Midstream, 1900, pag. 1).

Lucrurile se văd cu mult mai clar astăzi, în 2009, dacă ţinem seama de puternica revenire a Rusiei pe plan mondial şi de ampla „restaurare” care are loc în Rusia lui Vladimir Putin.

Vaclav Havel recunoaşte aportul KGB la „revoluţia de catifea”

Când i s-a cerut lui Iliescu să spună ce ştie despre lovitura de stat din decembrie 1989, Iliescu i-a catalogat imediat pe căutătorii adevărului drept „dezaxaţi” şi „lichele”. Aşa cum o făcuse şi în primăvara anului 1990, cu manifestanţii din Piaţa Universităţii. Iliescu rămâne ultimul dinozaur comunist beneficiar al „revoluţiilor” KGB care nu recunoaşte acest lucru.

Iată ce scrie Havel despre „revoluţia de catifea” din 17 noiembrie 1989. Potrivit lui Havel, complotul din Cehoslovacia – „un complot pentru abolirea regimului comunist” - a fost organizat şi declanşat chiar de KGB.

Mărturia lui Havel a fost făcută la BBC şi reluată de presa germană, dacă ar fi să amintim numai prestigioasa publicaţie „Die Welt”.

Șpețnaz în acţiune

Generalul Viktor Grușko, adjunctul lui Vladimir Kriucikov (preşedintele KGB), a sosit în ajun la Praga împreună cu un grup de „visautniki” (ofiţeri „Șpețnaz” ai GRU, operaţiuni speciale, care acţionează, de regulă, în civil).

Generalul Grușko împreună cu generalul Ghenadi Teslenko (însărcinatul KGB la Praga) şi Alois Lorenc (şeful STB-ului, securitatea cehoslovacă) au condus întreaga desfăşurare a „revoluţiei de catifea” dintr-un apartament conspirativ din Praga. De remarcat că Lorenc vizitase anterior Moscova, fiind instruit la sediul KGB asupra desfăşurării evenimentelor.

Evenimentele de la Praga au fost „stârnite” - cu ajutorul ofiţerilor sovietici „visautniki”, de „transformare” a unei manifestaţii de comemorare a unei victime a miliţienilor praghezi, într-o manifestaţie de protest.

Ofiţerii „Șpețnaz”, susţine Havel, care de la aeroportul „Ruzine” se împrăştiaseră în toată Praga, conform planului, l-au ţinut permanent la curent pe generalul Grușko, şeful lor, cu „mersul revoluţiei”.

În noaptea de 17 noiembrie 1989, generalul Grușko şi echipa sa au părăsit Praga la fel de discret precum apăruseră.

Iliescu era pentru KGB „candidatul potrivit”

Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii lui Gorbaciov, a oferit detalii despre rolul KGB-ului în România: „Ion Iliescu avea la vremea aceea legături destul de strânse cu PCUS şi era desemnat drept candidatul cel mai potrivit pentru a-l înlocui pe Nicolae Ceauşescu”. Toporovski adaugă: „Pentru operaţiunea propriu-zisă noi am ales momentul când Ceauşescu se afla la Teheran, deoarece altminteri acţiunea ar fi prezentat dificultăţi”.

Despre „turiştii sovietici” prezenţi cu miile la Timişoara şi apoi la Bucureşti şi în întreaga ţară – consemnaţi în rapoartele Securităţii şi, ulterior, în cele speciale, ale SRI, dedicate evenimentelor – nu mai are rost să vorbim.

Practic, răsturnarea lui Ceauşescu s-a produs în doar câteva ore, în dimineaţa de 22 decembrie 1989, când Ceauşescu a fost părăsit în mod subit de toţi colaboratorii şi arestat chiar în sediul Comitetului Central al partidului. Din 22 decembrie, orele prânzului, Ceauşescu era deja lăsat în mâna complotiştilor.

Şi Erich Honecker recunoaşte

La 21 noiembrie 1990, Erich Honecker, liderul comunist est-german, a acordat ziarului „Berliner Wachenpost” un interviu în care a afirmat: „Destituirea mea ca şef al partidului şi al statului este rezultatul unor manevre de anvergură, ai cărei instigatori continuă să rămână în umbră. Cei care astăzi se laudă cu această acţiune nu sunt decât plevuşca. Ne aflăm în prezenţa unor mişcări de maximă importanţă, care n-au apărut de la o zi la alta, ci au fost planificate de multă vreme, la scară europeană şi chiar mondială. Reunificarea Germaniei trebuie să fie considerată ca o contribuţie la construirea Casei Europene şi, dată fiind situaţia, lucrul acesta nu putea fi atins decât printr-o transformare a sistemului politic din RDG”.

Cât despre timpul în care s-au pus la punct marile mutaţii din Europa de Est, Honecker l-a evocat într-un alt interviu:  „O scurtă vizită a lui Șevardnadze pe ţărmul Mării Negre, în toamna anului 1984, adică chiar pe timpul lui Cernenko, în cursul căreia s-a căzut de acord că totul trebuia schimbat în Uniunea Sovietică şi în alte părţi” (interviu acordat canalului german DSF pe 10 octombrie 1990, ora 20.15).

Să reamintim doar că Erich Honecker era „stăpânul” suprem al STASI. Aşa că ştia ce vorbeşte.

„Moscova şi KGB au armat pistolul de start”

Şi alţi autori binecunoscuţi vorbesc despre rolul KGB în comploturile din Europa Centrală şi de Est din 1989.

Mark Almond, profesor de istorie modernă la Oxford, scrie în cartea sa „Gorbatchev and the Est-European Revolutions”:  „Moscova şi KGB au armat pistolul care a slujit la darea startului pentru transformările din Europa Răsăriteană şi Centrală, iar acestea (schimbările – n.n.) s-au săvârşit cu cea mai mare uşurinţă, deoarece a fost suficient să se activeze rezistențele care existau deja”.

Istoricul ungur Istvan Nemeskurty ajungea la următoarea concluzie: „Ceea ce am trăit noi nu a fost o revoluţie, fie ea de catifea sau nu. Ceea ce s-a petrecut este că marea putere care ne-a subjugat după 1945, ne-a eliberat dintr-o dată. Ea a desfăcut brusc funia pe care ne-o pusese pe gât”.

În România, „Comitetul Salvării Naţionale” s-a constituit încă din 1984. În iarna anului 1988 – aşadar cu un an înaintea evenimentelor din decembrie 1989 – „Comitetul Salvării Naţionale” a devenit „Frontul Salvării Naţionale” (FSN). Contrar a ceea ce Iliescu şi ai lui au susţinut, FSN-ul exista demult, ca şi complotul împotriva lui Ceauşescu.

Întâlnirea de la Elias: Iliescu-Militaru-Valter Roman

În primăvara anului 1990, generalul Militaru şi căpitanul Mihai Lupoi au făcut dezvăluiri interesante în presa franceză.

Astfel, generalul Militaru l-a contactat în 1982 pe Iliescu la spitalul „Elias”.

Iliescu venise la „Elias” ca să-i facă o vizită lui Valter Neulander, bolşevic naturalizat sub fantezistul nume de Valter Roman, sub care a deţinut funcţii de prim rang.

Generalul Militaru, internat şi el în spital, a profitat de moment şi l-a abordat pe Iliescu: „Dom'le, nu se găsesc în România nişte forţe să-l arunce peste bord pe Ceauşescu?”.

Prudent, cel atât de direct interpelat s-a ferit să dea un răspuns net.

„Câţiva militari, un fel de pâr-pâr-pâr şi cu asta basta”

Dar, după ce Militaru s-a externat, Iliescu l-a rugat să-l viziteze la Consiliul Naţional al Apelor, unde era preşedinte, cu grad de ministru. Cei doi s-au deplasat cu maşina instituţiei până în Parcul Herăstrău, ca să poată vorbi în linişte.

Principala dilemă a fost explicată - nu fără umor – de generalul Militaru astfel: Iliescu era de părere că pentru răsturnarea lui Ceauşescu trebuia organizat un soi de puci militar. „Câţiva militari, un fel de pâr-pâr-pâr şi cu asta basta!”, îşi rezumase Iliescu crezul despre „revoluţia română”.

Militaru în schimb susţinea atragerea în stradă a „maselor populare”, ca soluţie eficace. „Dom'le, dacă nu sunt angrenate şi masele populare, nu iese nimic”.

Până la urmă s-au despărţit, fiecare cu ideea lui: „Ne-am despărţit cu această idee: el cu pâr-pâr-pâr-ul lui, eu cu masele populare”, şi-a amintit în primăvara anului 1990 generalul Militaru.

Decizia urma, bineînţeles, să fie luată în altă parte. Mai la est de Herăstrău.

Astăzi, numai Iliescu mai neagă implicarea KGB şi GRU în evenimentul din 1989.

De ce?

Vă lăsăm pe dumneavoastră să ghiciţi.