România şi mai ales munţii săi reprezintă pentru pasionaţii de mister şi paranormal un spaţiu extrem de generos. Bucegii, consideraţi a fi şi un pol de energie, Ceahlăul, cu tunelurile secrete, sau Munţii Buzăului, cu ale sale poveşti despre dispariţii inexplicabile, sunt teme care fascinează oricând şi pe oricine.
Întreg lanţul Carpaţilor este o sursă de mister încă nedezlegat, considerat de unii ca fiind chiar un important punct energetic al lumii, un templu natural al strămoşilor geto-daci. Cu peste un secol în urmă, Nicolae Densuşianu menţiona că „după ideile astronomice şi geografice ale Antichităţii clasice, Polul Nordic, în jurul căruia se învârtea Universul, atingea Pământul lângă Dunăre, pe teritoriul geţilor, în particular pe Munţii Rhipaei (Carpaţii Meridionali)”.
Conform acestei idei, axa în jurul căreia se învârtea Cerul trecea prin centrul Pământului, deci şi Universul şi Terra aveau o axă comună, Axis Mundi sau Axa Lumii. Cei care susţin că leagănul omenirii se află în spaţiul carpato-danubiano-pontic localizează axa respectivă pe muntele sfânt al dacilor, Kogaion.
În timp, au fost lansate numeroase variante în legatură cu "muntele sacru", în mai tot lanţul Carpaţilor, cum ar fi Munţii Călimani (M. Sadoveanu) sau Vf. Omu (N. Densusianu). Alţi istorici susţin ideea lansată de Constantin şi Hadrian Daicoviciu că muntele "Kogaionon" al dacilor este Dealul Muncelului (Dealul Grădiştei), din Munţii Orãştiei, cu complexul sãu de sanctuare. Istorici de seamã ca C.C. Giurescu si Dinu C. Giurescu par a admite că Kogaionon ar fi actualul munte Gugu, bazat, în principal, pe existenţa unei peşteri situată aproape de vârf, adusă în atenţie de naturalistul Alexandru Borza, în anul 1942, dar si pe o similitudine de fonetism: Cogheon, Coghen,Gugu, atât pentru munte, cât şi pentru apa care curge în preajma lui (amintită de Strabon).
Misterele din Munţii Bucegi.
Pe lângă frumuseţea lor extraordinară, care atrage mii de turişti în fiecare săptămână, Bucegii sunt consideraţi a fi şi un pol de energie foarte puternic, care a generat câteva fenomene ce nu au putut fi explicate, cum ar fi cutremurele de la ore fixe şi insomniile care au cuprins un oraş întreg. Se spune că este cea mai încărcată zona energetic şi chiar că ar exista nişte galerii subterane secrete pe sub Munţii Bucegi. Chiar dacă ipotezele avansate de pasionaţii de paranormal nu au fost încă dovedite ştiinţific, în trecut, au existat câteva fenomene stranii pe care nimeni nu le poate explica.
Sfinxul din Bucegi este deseori asemănat cu Sfinxul din Egipt, iar Babele ar fi nişte altare. În plus, unele păreri afirmă ca Sfinxul a fost sculptat de daci, oferindu-i-se încărcătura religioasă.
Insomnie generală la Buşteni şi trei ani de cutremure la ore fixe
În 1993, oamenii din Buşteni au avut insomnii timp de două săptămâni. Se spune că erau odihniţi şi chiar euforici, deşi nu reşuşeau să doarmă noaptea. Nimeni nu a putut explica acest fenomen care a încetat brusc. Un an mai târziu, a început să se producă mici cutremure, iar oamenii din zonă au fost zguduiţi cam trei ani la rând. Susţinătorii teoriei au spus că seismele au avut o legătură directă cu energia produsă în tunelurile ascunse sub Munţii Bucegi. Specialiştii de la Institutul de Fizică a Pământului au concluzionat că acele mici seisme au fost doar nişte manifestări naturale, determinate de fracturi locale ale scoarţei pământului. Ciudat este însă faptul că, în acea perioadă, în Vrancea nu au fost curemure mari. În plus, seismele din zona Bucegilor se produceau zilnic şi la ore fixe.
Un alt fenomen inexplicabil a fost încărcarea oamenilor cu energie, care se curentau atunci când se atingeau între ei sau când atingeau obiectele pe bază de metal sau alţi conductori. O altă manifestare stranie a fost şi apariţia într-o dimineaţă a unui curcubeu care se vedea până la Crucea de pe Caraiman, deşi afară nu plouase de câteva zile.
Tot în munţii Bucegi se află ”Gura de Rai”, o regiune de aproximativ un kilometru, situată în apropierea Sfinxului, undeva pe lângă „Şapte Izvoare”, unde până şi cei mai sceptici dintre turiştii care au ajuns acolo s-au convins că se întâmplă ceva ciudat. Anume, că organismul se refăcea în totalitate după orice fel de efort la care fusese supus. S-au adus în discuţie câmpuri electromagnetice şi alte anomalii, pentru că refacerea funcţiilor organismului se făcea la o rată mult prea mare ca să poate fi explicată medical.
Lacul misterios din Bucegi. Departe de privirile oamenilor, într-o zonă în care doar viperele trăiesc confortabil, se spune că un lac apare şi dispare după legi bizare. Şi că, potrivit localnicilor din zona Poiana Ţapului, fiecare apariţie a lacului în munţii Bucegi este însoţită de moartea sau de dispariţia unor persoane. Oamenii spun că sunt şi semne prevestitoare: înainte ca lacul să-şi facă simţită prezenţa, vremea se strică brusc, iar vântul bate foarte puternic două zile. A doua zi, undele lacului scaldă munţii pentru una sau mai multe zile, până când îşi primeşte ofranda vie. Oamenii spun că în acele locuri trăia, în mijlocul unui lac, o vrăjitoare. Copiii chinuiţi de ea s-au revoltat şi, ajutaţi de zâna lacului, au scufundat vrăjitoarea, cu casă cu tot. Numai că puterea acesteia era atât de mare, şi încă este, încât lacul revine câteodată, ia un suflet de om şi dispare iarăşi în neant. În ultimii ani, au murit aproape numai turişti.
Vârful Omu, muntele cu nume de om. Legendele care au dat numele acestui vârf sunt numeroase şi la fel de misterioase. Denumirea, în acest caz, este una abstractă, „Omu“, fără o corelaţie cu un fenomen natural sau vegetativ. De asemenea, vârful muntos a fost asociat cu vechii daci şi existenţa, pe acest loc, a unui vechi sanctuar plin de energii speciale, vindecătoare. Una dintre poveştile asociate cu Vârful Omu este a unui păstor care s-a rătăcit în masivul Bucegi şi a ajuns până în vârful cel mai înalt al muntelui. Nici chiar de la această înălţime nu a putut, însă, să se orienteze, aşa că, furios, a început să blesteme. Drept pedeapsă, Dumnezeu l-a transformat într-o stâncă, care se poate vedea şi astăzi, iar de atunci numele acestui vârf a fost Omu (om). Aceeaşi stâncă este izvorul unei alte legende. Doar o dată pe an, în asfinţitul din noiembrie, stânca îşi lasă umbra pe platou, desenând o imagine umană, de unde şi numele „Omu“.
Despre lacurile malefice din Prahova şi munţii plini de energii vindecătoare localnicii de pe Valea Prahovei povestesc şoptit, cu teama de a nu “trezi” entităţile malefice care îşi cer anual tributul. Despre Lacul Miresei, aflat în apropierea Bisericii Sf. Voievozi, din Câmpina, circulă tot felul de poveşti. Pe aceste locuri ar fi fost, prin anul 1200, o mănăstire de călugări în care au avut loc păcate grele sau o biserică ai cărei enoriaşi erau foarte păcătoşi. Iar Dumnezeu i-a pedepsit şi le-a scufundat lăcaşul de cult. Unii locuitori sceptici spun că apa are o adâncime de patru metri şi nu putea să se scufunde aici o mănăstire, pe când alţii ar putea jura că apa are până la 70-80 de metri. Cert este că lacul îşi ia în fiecare an tributul, numai bărbaţi. Se mai spune că în zilele însorite poţi zări în apă turla fostei biserici. O altă legendă spune că o fată forţată de părinţi să se mărite cu un bărbat bogat, deşi iubea un alt flăcău, s-a aruncat în apă chiar în ziua nunţii. Dimineaţa, oamenii au zărit voalul alb plutind, iar de atunci locul este blestemat, cerând în fiecare an „suflet de om tânăr, în special de bărbat”, cum povestesc sătenii.
La graniţa dintre judeţele Prahova şi Buzău există un alt loc înconjurat de mister şi superstiţii: lacul de la Ciotul Paltinului. Se spune că, în mijlocul apei, bărcile sunt prinse de un vârtej de neoprit, care le trage în adâncuri. Bătrânii povestesc că fenomenul se explică prin blestemele aruncate de oameni asupra lacului. Format pe craterul unui vechi vulcan, îi obliga pe localnici să ocolească pe un drum greu, iar aceştia spuneau cu necaz: „Dărâma-s-ar muntele, că greu mai e!”. Într-o noapte, în timpul unei furtuni, s-a produs o alunecare de teren care a lărgit lacul cu aproape un kilometru şi de atunci a pornit blestemul. De atunci, cei care se avântă pe lac sfârşesc sub undele lui, luaţi de însuşi diavol, care sălăsuieşte sub ape.
Cea mai frumoasă poveste a zonei Slănicului este cea a Grotei Miresei. Cândva, pe la 1920, spun localnicii, la patru zile după nuntă, o localnică s-a sinucis, aruncându-se din vârful muntelui de sare. Chiar dacă s-a surpat din cauza ploilor care au săpat în sare, zona grotei a rămas un obiectiv de neratat într-o vizită la Slănic.
Munţii Făgăraşului. Şinca Veche este un străvechi sat românesc de la poalele Făgăraşilor care a avut cândva patru biserici, trei de lemn şi una din piatră, în prezent păstrându-se doar biserica de piatră, care este şi cea mai veche. Aceasta a fost construită pe locul unui străbun loc sacru despre care cercetatorii spun că are o vechime uluitoare de circa 7.000 de ani. Cu toate că există numeroase voci care afirmă că biserica a fost unul dintre primele locuri de cult creştin din Dacia, o parte a specialiştilor atrage atenţia asupra inscriptiilor necreştine de pe unul dintre pereţii altarului. Conform preotului Silvestru Popovici, din Şinca Veche, acest perete face parte din biserica interioară, din peşteră, care a fost în mare parte distrusă de către cei care au săpat de-a lungul veacurilor în căutare de comori. Aura de mit a acestui loc este alimentată de unele mărturii ale oamenilor despre apariţii inexplicabile de sfere de lumină, cruci şi semne stranii. Pe unul dintre pereţi se mai poate observa o sculptură a unui cap de dac, cu barbă, plete şi cuşmă. Alţii spun că aici, în prejma marilor sărbători religioase, se aud coruri care cântă într-o armonie aparent nepământeană. Toţi cei care au auzit corul din altă lume au fost frapaţi de faptul că, deşi muzica părea bisericească, iar cuvintele se auzeau clar, nu reuşeau să desluşească sensul lor. Termenii nu sunau româneşte şi totuşi nu păreau străini de limba româna arhaică, motiv pentru unii să creadă că versurile erau în limba dacă.
Masivul Retezat. Înconjurate de o aură misterioasă, care ascunde secrete vechi, pe care oamenii au încercat să le desluşească prin nenumărate legende şi poveşti, Sarmizegetusa Regia şi lacurile glaciare au devenit atracţii pentru turiştii din întreaga lume. Până în urmă cu câţiva ani, când Sarmizegetusa Regia, vechea capitală a Daciei, a fost pusă sub pază, iar turiştilor li s-au impus reguli de vizitare, aici ajungeau zeci de grupuri diferite de amatori de meditaţie, de yoghini şi practicanţi ai unor culturi „păgâne” mai puţin cunoscute publicului larg. „Este un loc extraordinar pentru a realiza proiecţii în timp”, o caracterizau yoghinii, atraşi în special de discul solar de andezit, despre care ei spun că ar fi unul dintre locurile cele mai încărcate de energie din incinta monumentului UNESCO. Astfel de mărturii despre Sarmizegetusa sunt nenumărate. Se află la poalele Vârfului Godeanu (2.229 metri), considerat de unii cercetători ca fiind munte sacru al dacilor, locul în care strămoşii noştri daci aveau un preot suprem, care locuia într-o peşteră din vârful muntelui numit atunci ”Kcoyaiovov”, venerat ca un adevărat munte sacru.
„Niciunde pe teritoriul de astăzi al Daciei nu există atâta concentrare de conservare a moştenirii dacice ca în acestă zonă care înconjoară Vârful Godeanu. Platforma Luncanilor, Costeşti-Deal, Ludeşti-Deal, Grădiştea de Munte, Valea Rea sunt tot atâtea locaţii în care cercetarea moştenirii dacice din punct de vedere etnologic, etnografic, demografic şi arheologic dă roadele cele mai spectaculoase şi mai lămuritoare“, afirma Vladimir Brilinsky, administrator al monumentului Sarmizegetusa Regia.
Despre Retezat se spune că are un efect puternic asupra celor care se avântă în ascunzişurile sale, dorind să rămână aici, pe muntele vrăjit, departe de civilizaţe. Cea mai spectaculoasă zonă din Masivul Retezat este partea nordică, unde se află cele mai înalte vârfuri şi aglomerarea de lacuri glaciare. Peste 50 de ochiuri de apă lucitoare s-au format în Retezat, iar fiecare îşi poartă propria legendă. Lacurile glaciare s-au format în căldările gheţarilor preistorici, prin acumularea apei provenite din ploi şi zăpezi şi prin scurgerile izvoarelor. Astfel s-a întâmplat şi cu lacurile din Retezat, însă legendele din popor au atribuit originii lor explicaţii fantastice.
Se spune că pe vremuri trăiau uriaşi, care îşi coborau braţele în munte făcându-şi "căldări" adânci din piatră în care se aduna apa, iar ei îşi potoleau setea aici, după luptele sângeroase. Într-una dintre aceste bătălii, un uriaş ar fi lovit cu baltagul muntele care poartă acum numele Peleaga. Coama muntelui s-a desprins şi a fost aruncată departe, în Valea Pietrelor, iar astăzi locului i se spune Vârful Lolaia. Osteniţi de luptă, uriaşii au săpat câte un ceaun în trupul Pelegii, iar altul a fost scobit în cel al Zănoagei. Apa s-a strâns astfel, formând Lacul Bucura şi Lacul Zănoaga. După ce au sorbit uriaşii apa, au sărit mai mulţi stropi şi astfel s-a format o mulţime de tăuri în jurul celor două lacuri. Potrivit legendei, uriaşii au fost înfrânţi de un voinic al locului. I-a tăiat capul unui căpcăun, iar acesta s-a transformat într-un munte de piatră, căruia i se spune Retezat. Un alt uriaş ucis de oameni s-a prefăcut într-un lac mlăştinos, căruia ciobanii îi spun Tăul Spurcat.
Muntele Gugu, sau Vârful Gugu, cum este cunoscut, un masiv înconjurat de mistere încă neelucidate. Se află în Munţii Godeanu, aproape de Masivul Retezat, la o altitudine de 2.291 metri, la confluenţa Olteniei, Banatului şi Transilvaniei, la o distanţă de 25 de kilometri de Poiana Mărului din Caransebeş, fiind vârful cel mai înalt al munţilor din care face parte. Mulţi turişti vin anual să viziteze unul dintre cei mai ciudaţi munţi din România, atraşi de legende. Se spune că la anumite ore din zi, muntele dispare privirii şi, în plus, au fost semnalate tot felul de fenomene stranii. Legenda spune că pe Muntele Gugu şi-ar fi avut sălaşul Zamolxe şi, din acest motiv, muntele era considerat un loc sfânt de către daci. Tot aici se spune că Decebal şi-a ascuns o mare parte din comoară, fiind convins că spiritul Înaltului Preot o va păzi de urgiile vremurilor.
Legendele vin din moşi-strămoşi, dar chiar şi în zilele noastre sunt destui care mai cred în veridicitatea lor. Locuitorilor de la baza muntelui li se mai spune şi „gugulani“, fiind renumiţi pentru longevitatea lor, aceştia punând totul pe seama zonei misterioase în care locuiesc şi a încărcării energetice mari. Mulţi dintre turiştii veniţi în zonă pot să jure că au văzut vârful dispărând sau că au văzut explozii de lumină ţâşnind chiar din munte. La începutul anilor '90, au aflat şi cercetătorii despre misterele Gugului şi au venit în zonă. La finalul expediţiei, au declarat că au văzut luminile (de fapt, nişte fulgere globulare), care „au furat” vârful spre cer şi nu au putut dormi deloc din cauza unor „energii inexplicabile”, spun pasionaţii de misterul vârfului.
Munţii Olteniei. Numită printre altele peştera lui Zamolxis, Peştera lui Pahomie sau Peştera Polovragi, formaţiunea carstică din munţii Olteniei ascunde taine nebănuite. Aici, pe malul Olteţului, ar fi trăit odinioară însuşi Zamolxis, Zeul-Om atât de iubit de daci. Entuziaştii fenomenelor paranormale numesc zona "Triunghiul Bermudelor din Oltenia". Profesorul Nicolae Simionescu sugerează că o parte din denumirea de Polovragi se trage din existenţa unei câmpii, "Poleo", unde se adunau vracii şi iniţiaţii dacilor, care erau capabili să vindece toate bolile vremurilor cu ajutorul plantei magice numită Polovraga, plantă disparută în zilele noastre.
Conform legendelor, Zamolxis era deţinător al unor puteri uluitoare, fiind capabil să-şi schimbe după dorinţă înfăţişarea din tânăr în bătrân. Prin peştera Polovragi, zeul suprem al geto-dacilor intra în adâncuri pentru a ieşi, peste munţi, la cetatea Sarmizegetusei. Când speologii au cercetat peştera în premieră, acum o sută de ani, au fost uluiţi să descopere urme de picioare umane încălţate, vechi de 2.000 de ani, fără îndoială lăsate de daci. Se spune că blestemul lui Zamolxis încă veghează locul. Zvonuri despre comorile dacice ascunse în Polovragi au atras numeroşi aventurieri lacomi. Cu toţii au avut parte de pedepse în încercările lor nesăbuite de a tulbura liniştea locului. Stau mărturie legendele despre ciobani cărora le-au dispărut oile, văcari care au rămas fără animalele din faţa ochilor, nuntaşi cărora le dispărea mâncarea de pe mese, lăsându-i muţi de spaimă şi bolnavi de nebunie.
Munţii Buzăului. Misterele din munţii aflaţi în Curbura Carpaţilor sunt, de câţiva ani, un subiect inepuizabil de dezbatere printre împătimiţii fenomenelor paranormale. Relatări despre dispariţii inexplicabile ale unor persoane, despre morminte ale unor uriaşi, apariţii de OZN-uri sau defectări ale aparaturii electrice sunt frecvent publicate pe bloguri sau în publicaţii de specialitate. Cercetătorul Vasile Rudan, autorul blogului jurnalparanormal.ro, susţine că Munţii Buzăului sunt cunoscuţi ca regiune unde se manifestă fenomene ciudate. Tocmai de aceea, generalul Ilie Ceauşescu a stabilit aici o subunitate cu un caracter ocult, pentru cercetare, dar şi pentru a antrena soldaţi pentru „unitatea de paranormali“ pe care voia s-o înfiinţeze. Însuşi Rudan ar fi fost parte a echipei de extrasenzoriali care au fost dislocaţi în Munţii Buzăului, pentru a efectua teste. În această zonă, susţine Rudan, cerul capătă o intensitate ce nu poate fi descrisă prin cuvinte, pe care oamenii de ştiinţă o măsoară în grade Kelvin, având valoarea de peste 23.000. Pentru comparaţie, azurul cerului deasupra marilor oraşe abia depăşeşte 16.000 de grade Kelvin.
Legendele din Munţii Buzăului vorbesc şi despre dispariţii misterioase ale unor brăileni. O primă referire la aceste dispariţii face Dan Fodor, în „Monitorul de Iaşi“. El relatează într-un număr al publicaţiei despre doi brăileni, care, în anul 1980, au plecat spre cătunul Nucu, iar într-un loc numit „La Tihărie“ unul dintre ei s-a gândit să facă o urcare pe una dintre stâncile cu forme ciudate din zonă. Folosind echipamente de alpinism, tânărul a urcat până în vârf, de unde a strigat la prietenul său: „Uite ce am găsit!“. S-a aplecat, a ridicat ceva ce părea a fi un lanţ metalic şi apoi a dispărut. O vreme, cel rămas jos a aşteptat ca prietenul său să termine cu glumele, apoi s-a convins că s-a întâmplat ceva cumplit. L-a anunţat pe fratele dispărutului, care a sosit din Brăila cu o echipă de zece persoane, unele din Ministerul de Interne. Chiar fratele dispărutului a urcat pe stâncă. A găsit şi el lanţul metalic, pe care l-a ridicat, după care a disparut si el. „Cei doi fraţi, căutati în zadar prin împrejurimi, n-au mai apărut niciodată”, scria Adina Mutăr în „Formula As“.
Unele persoane ar fi dispărut ca apoi să apară în alt loc, după o anumită perioadă, fără să-şi aducă aminte ce s-a întâmplat, după cum reiese din povestirile sătenilor, adunate de profesorul de română din comuna Bozioru, Ilie Mândricel. Arealul enigmatic, numit de localnici „Ţara Luanei“. Munţii Buzăului, mai ales zona care ascunde misterioasele aşezări rupestre de la Nucu, Aluniş şi Ruginoasa, atrag ca un magnet turişti pasionaţi de legende. Una dintre poveşti, cunoscută de mai toţi bătrânii din Colţi şi Bozioru, vorbeşte despre Ţara Luanei, numele pe care lumea lor, mărginită de ziduri de piatră, îl purta odinioară.
Diana Gavrilă, o tânără care şi-a dedicat mulţi ani culegerii de legende şi, mai nou, activităţii de călăuzire a turiştilor prin ţinutul aşezărilor rupestre, a învăţat cuvânt cu cuvânt legenda Luanei, pe care a auzit-o la bătrâni în variante foarte asemănătoare între ele. O povesteşte la fel de fidel fiecărui curios care se încumetă să viziteze ansamblul rupestru format din bisericuţa lui Iosif, chilia lui Dionisie Torcătorul, Agatonul mic şi Agatonul mare sau grota Fundul Peşterii, pe pereţii cărora se află incizate misterioasele scrieri încă nedescifrate şi simboluri străvechi, precum crucea malteză, peştele paleocreştin sau pumnalele Akinakes.
„Ţinuturile acestea, care sunt cunoscute pentru ansamblul religios de aşezări rupestre, le mai putem numi, metaforic, Ţara Luanei. Lucrul acesta se datorează unei legende, culeasă din zonă, din rândurile celor mai în vârstă, care nici nu mai există printre noi. Legenda vorbeşte de o fiinţă atotputernică, un bătrân de demult, un înţelept al timpurilor, stăpân nu numai al meleagurilor ci şi al unei cetăţi cu ziduri care atingeau cerul. Această cetate se pare că era străjuită zi şi noapte de un soare strălucitor, aidoma astrului zilei. Cei ce trăiau acolo erau netemători de moarte. În această poveste este amintită prezenţa izvoarelor tămăduitoare, Luana fiind cel care cunoştea leacul lor, având grijă ca de fiecare dată să-i tămăduiască pe cei răniţi în războaie. Cei ce se încumetau să folosească singuri leacul se îmbolnăveau şi mureau”, povesteşte Diana.
Munţii Ceahlău. Aceştia i-au fermecat de-a lungul timpului pe oamenii locului, ţesând în jurul lor o sumedenie de mituri şi legende. Stânca Dochiei, Clăile lui Miron, Piatra Lată din Ghedeon sau stânca Panaghiei sunt doar câteva din formaţiunile din masiv care au propriile legende preluate şi perpetuate din vechime şi până în zilele noastre. Muntele este celebrat în fiecare an, pe 6 august, de sărbătoarea Schimbării la Faţă (singurul din ţară cu hram), şi tot atunci, grupuri de turişti urcă până în vârful Toaca să vadă piramida holografică vizibilă, în anumite condiţii meteo, doar pentru câteva clipe, la răsăritul soarelui. În toată această împletire de mistic, paranormal şi explicaţii ştiinţifice, de câţiva ani şi-a făcut loc şi teoria tunelurilor secrete care ar exista sub muntele Ceahlău.
Profesorul de fizică Constantin Bursuc (70 de ani), cunoscut în mediul inventatorilor din Iaşi, este cel care a lansat povestea reţelei subterane, pe baza unor experienţe pe care susţine că le-a avut în anii ’90. Acesta spune că cercetarea a realizat-o cu ajutorul unor metode neconvenţionale, precum salturi în spaţiu, dedublare sau telepatie, dar că nu a mai continuat să studieze tunelurile subterane în ultimii ani. Misterul este păstrat în privinţa localizării intrării în tunel, singurul indiciu dat fiind baza vârfului Toaca. „Tunelul respectiv era în pantă, avea cam 10 metri lăţime şi 15 metri înălţime, cu boltă, iar în el gravitaţia se anula parţial, astfel că deplasarea în interior se făcea în salturi. Am bănuit că aceste tuneluri aparţin unei reţele construite de civilizaţia hiberboreană, cu drumuri interioare care se parcurg pe principiul antigravitaţiei, unde un corp de 100 de kg ajunge să cântărească doara 6-a parte. Sălile interioare erau luminate cu aplice cu fosfor din loc în loc”, mai spune Constantin Bursuc.
Tot în Munţii Ceahlău, pe vârful Toaca, este localizată şi piramida holografică, fenomen inexplicabil. Umbra piramidală se manifestă în fiecare an după data de 6 august. În ultimii ani au apărut explicaţii ştiinţifice, dar fenomenul unic în România este înconjurat şi de o aură de mister. Mihai Marin este unul din fotografii din Neamţ pasionaţi de misterul piramidei holografice care se produce an de an, în august, pe vârful muntelui Ceahlău. Cu rare excepţii, acesta a făcut observaţii asupra fenomenului începând din anul 2003 şi până în prezent. „Este vorba de o suprapunere a minimum patru umbre date de formaţiunile reliefului zonei. În jurul datei de 6 august dimineaţa, vârful Toaca, ce are forma de piramidă regulată cu baza pătrat, sub radiaţia soarelui dinspre est formează umbra unui triunghi isoscel, ca în oricare dimineaţă senină din an. Stânca numită Piatra Ciobanului fiind mai mica şi mai jos face altă umbră prelungă, la fel Piatra Vulcanului şi peste toate se suprapune lumina ce trece prin şaua muntelui Lespezi”, spune Mihai Marin.
Munţii Neamţului. Aceştia par a fi o zonă plină de mistere pe care istoria nu le-a elucidat încă. Profesorul Dumitru Ioniţă, coordonatorul unor săpături arheologice în regiune, a descoperit, în zona denumită Vadu Rău, la o adâncime de doar 50 de centimetri sub pământ o structură de piatră prelucrată, formată din cel puţin 90 de plăcuţe îmbinate cu un liant cu desăvârşire necunoscut oamenilor de ştiinţă de astăzi, care are forma unui OZN. Piatra este de o duritate extremă, „nu este nici ciment, nici argilă, nici vreun alt adeziv cunoscut şi folosit de-a lungul istoriei, până azi. Acelaşi sit arheologic a scos la iveală un alt obiect care a stârnit curiozitatea cercetătorilor. Este vorba de ceea ce pare a fi o copie în miniatură a Sfinxului din Bucegi. Piatra are aceeaşi înălţime cu "OZN-ul", 14 centimetri, o greutate de 2,5 kg şi este aşezat pe un mic piedestal de piatră. Ca şi în cazul primului obiect, metoda de îmbinare a celor două elemente ale structurii rămâne deocamdată o necunoscută. Aici au mai fost găsite tăbliţe din lut, imprimate cu pictograme care s-ar putea dovedi a fi forme ale celei mai vechi scrieri din lume, fiind datate cu aproximativ 1.000 de ani înaintea plăcutelor sumeriene.
Munţii Apuseni. Adăpostesc o comoară unde turiştii pot admira cel de-al treilea bloc de gheaţă fosilă ca mărime din România. Este vorba despre peştera Gheţarul Focul Viu care, în bătaia razelor soarelui, se transformă într-un bulgăre de flăcări. Peştera Focul Viu ocupă locul trei ca mărime în rândul gheţarelor subterane din ţară (25.000 mc), după Gheţarul Scărişoara şi Avenul Borţig. Cunoscută în vechile descrieri şi sub denumirea de Peştera Eschimoşilor, grota este alcătuită din două săli. În Sala Mică sunt stalagmite, în timp ce în Sala Mare se află impresionantul bloc de gheaţă, precum şi trunchiuri de copaci care au căzut prin fereastră din boltă. Se recomandă vizitarea peşterii în jurul prânzului, când razele solare pătrund prin horn în peşteră. Explicaţia existenţei blocului de gheaţă este dată de două elemente: iarna, fereastra din tavan favorizează acumularea aerului rece, iar lipsa ventilării în peşteră menţine aerul rece captiv tot timpul anului.
Peştera Focului Viu stă sub semnul vechilor povestiri despre eroi de staturi formidabile care au trăit în vremurile de demult în aceste zone. Una dintre legenda vorbeşte despre o familie de uriaşi pe care Decebal a adăpostit-o în Apuseni cu condiţia ca aceasta să-i păzească aurul ascuns în pestera. Într-o zi, oamenii care au venit să fure comoara l-au momit pe mezinul familiei cu mâncare otrăvită. Băiatul a murit, dar nici prădătorii nu au avut o soartă mai bună, găsindu-şi sfârşitul sub bolovanii care s-au prăvălit peste ei atunci când au intrat în peşteră. De durere că şi-a pierdut copilul, bătrânul uriaş a început să răscolească pământul şi aşa s-au format toate văile, dealurile şi peşterile din zonă.
Peştera Urşilor este perla Munţilor Apuseni şi face parte din categoria obiectivelor turistice care trebuie vizitate cel puţin odată în viaţă. A fost descoperită în urma unor lucrări executate la o cariera aflată în imediata vecinatăte a satului Chişcău din comuna Peietroasa, judeţul Bihor. Norocosul, al cărui nume s-a legat pentru totdeauna de Peştera Urşilor, este Traian Curta. "În urmă cu câţiva ani, la data de 17 septembrie 1975, lucram ca miner şi artificier, când am împuşcat exploziv. S-a deschis această gaură" spune Traian Curta. Curiozitatea l-a determinat să vadă ce ascunde imensa gaură. Nu ştie cum au trecut cele aproximativ două ore pe care le-a petrecut în peşteră, încercând să-şi dea seama unde a ajuns. Traian Curta a fost primul care a coborât în necunoscut, unde a descoperit schelete, care pe moment nu au putut fi atribuite nici unei specii cunoscute.
Denumirea de Peştera Urşilor provine de la numeroasele oase de urs găsite. Studiile spun că oasele cele mai vechi au 100.000 de ani iar "ultimul locatar" ar fi avut vârsta de "doar" 17.000 ani. Urşii de Cavernă aveau dimensiuni impresionante faţă de speciile de urşi actuali. Ursul de peşteră avea aproximativ 4 metri înălţime în 2 labe şi o greutate de 1000 kg. La momentul descoperirii Peşterii existau cinci schelete complete din specia Ursus Spelaeus iar al şaselea schelet complet a fost descoperit în această peşteră. O legendă spune că aici, în urma căderii unei stânci peste gura peşterii, au fost închişi aproximativ 140 de urşi înfometaţi. În cele din urmă ei s-au atacat reciproc pană când au murit toţi. Tot legenda spune că în actuala Peşteră a Urşilor ar fi trăit zmei, creaturi cu puteri supranaturale. Are o lungime de 1.500 metri şi este compusă din galerii aflate pe două etaje (galeria superioara lungă de 488 metri, aceasta este destinată turiştilor) si cea inferioară cu o lungime de 521 m, pentru cercetări ştiinţifice. Apa a fost cea care a modelat calcarul care seamănă cu marmura din peşteră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iti multumesc pentru comentariu!