Au fost deschise arhivele de la Nurimberg: Cine credeţi că a fost în spatele celui de-al Doilea Război Mondial?

Telford Taylor, Procuror american la Tribunalul de la Nurimberg pentru crimele de război declară împotriva responsabililor cartelului petrolifer şi farmaceutic IG Farben următoarele:

„Crimele de care sunt acuzaţi aceşti indivizi nu au fost comise de furie sau pentru o reacţie neaşteptată. Nu se construieşte o enormă maşină de război într-o răbufnire de pasiune, nici un lagăr ca şi Auschwitz într-o crampă de brutalitate. Scopul lor era să construiască din poporul german o maşină militară care să îşi poată impune propriul domeniu în Europa şi în alte naţiuni dincolo de mări. Au fost urzeala mantiei negre a Morţii care a devastat Europa.„

După 60 de ani de linişte, arhivele istorice ale Tribunalului pentru crime de război care au stabilit cine sunt responsabilii celui de-al Doilea Război Mondial par să fie în sfârşit disponibile publicului din toată lumea. Actualmente, cărţile de istorie învaţă că al Doilea Război Mondial a izbucnit din cauza unui dictator nebun, Hitler, şi de urmaşii săi nemiloşi, naziştii.

Cu toate acestea, zeci de mii de documente istorice ale Tribunalului din Nurimberg, publicate recent online, descriu în mod neechivoc, că:

·       Al Doilea Război Mondial, un conflict care a costat viaţa a peste 60 de milioane de persoane, a fost planificat şi finanţat de cel mai mare cartel chimic şi farmaceutic din lume. La acea vreme, germana IG Farben era constituită din Bayer, BASF, Hoechst şi alţii.

·       Forţa care a pus în mişcare cel de-al Doilea Război Mondial era ambiţia IG Farben de a obţine controlul asupra pieţelor mondiale ale petrolului şi medicamentelor, eliminând orice concurenţă prin forţă.Companiile din grupul IG Farben au finanţat ridicarea la putere a partidului nazist şi transformarea democraţiei germane într-o dictatură.

·       Planul coaliţiei dintre nazişti şi IG Farben pentru dominarea lumii prevedea trei faze:       - prima era cucerirea continentului euroasiatic; - a doua era cucerirea Marii Bitanii şi a tuturor coloniilor;-  a treia era înfrângerea militară a SUA şi a celorlalte ţări din lume.

Aşa cum toată lumea ştie, planul coaliţiei dintre nazişti şi IG Farben pentru dominarea lumii a fost distrus de angajamentul majorităţii ţărilor din lume şi de sacrificiile lor extraordinare.
Cu toată că această victorie a fost importantă pentru toată rasă umană, noua ordine post-belică era deja influenţată de interesele naţiunilor câştigătoare, în termeni de petrol şi medicamente:

1. Acţiunile cartelului IG Farben au fost înmânate concurenţilor lor economici din ţările învingătoare.
2. Directorii cartelului IG Farben, după o simplă „avertizare” la Nurimberg, au fost imediat reintegraţi de noii proprietari ai acţiunilor de la IG Farben în Statele Unite şi în Regatul Unit pentru a contribui la consolidarea cartelului petrolifer şi farmaceutic la nivel mondial.

Aceste fapte, au fost totuşi ascunse în mod esenţial lumii întregi; toţi au fost păcăliţi să creadă că, cu primul proces de la Nurimberg, împotriva responsabililor militari şi politici, „principalii criminali de război” au fost deja înmânaţi justiţiei.

Binenţeles că nu era aşa. După acest prim proces, Tribunalul din Nurimberg a condus alte 12 procese. Printre acestea, cel mai important era împotriva cartelului petrolifer şi farmaceutic IG Farben. Directorii cartelului, conform Procurorului american Telford Taylor, erau principalii criminali de război, fără de care al Doilea Război Mondial nu ar fi fost posibil.

E de neconceput şi intolerabil faptul că rasa umană trebuie să continue să bâjbâie în întuneric atunci când e vorba de responsabilii celui de-al Doilea Război Mondial: cea mai mare crimă comisă până acum pe planeta pe care trăim.

Studenţi, profesori, cercetători ştiinţifici, politicieni şi milioane de persoane din toată lumea sunt invitaţi să se informeze din această arhivă, pentru a avea un punct de plecare în încercarea de a înţelege mai bine istoria. Acest lucru este important maiales atunci când ne gândim că multinaţionalele continuă şi acum să se folosească de forţa militară pentru a-şi îndeplini propriile obiective mondiale.

Convorbire cu profesorul Dan Zamfirescu, membru de onoare al Academiei Oamenilor de stiinta.

Daca trebuie sa mai asteptam multa vreme pâna când economia noastra va atinge exigentele Uniunii Europene, cultura nationala s-a integrat, a devenit o entitate europeana, înca din epoca interbelica, si a continuat "dialogul la nivel înalt" chiar si în perioada comunista.
În ciuda conditiilor ostile de dupa 1944, se poate vorbi de continuitate în cultura noastra prin performantele mari pe care le-a dat, chiar daca au fost mai putine.

Nichita Stanescu putea primi Premiul Nobel daca se faceau demersurile necesare. Marin Sorescu, Marin Preda - la fel. Ca sa nu mai spunem ca, imediat dupa razboi, avusesem nume grele, de talie mondiala: Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu si Tudor Arghezi. De ce nu am primit Premiul Nobel?

Recent, a venit în România domnul Kjell Espmark, pentru a participa la "Zilele si noptile de literatura" de la Neptun. Domnia sa a fost presedintele Comitetului Nobel pentru Literatura de la Stockholm si a facut o marturisire aiuritoare pentru "elitistii" nostri: România nu are nici un Premiu Nobel pentru literatura fiindca nimeni nu a facut nici o propunere.

Sigur ca "elitistii" au motivat imediat: Securitatea nu ne-a dat voie. Pâna acum însa, nu am vazut nicaieri o nota macar, unde ofiterul Benone sa scrie lapidar: "Criticul Nicolae Manolescu, scriitorul Dumitru Radu Popescu si filozoful Andrei Plesu au propus ca opera lui Nichita Stanescu sa candideze pentru Premiul Nobel. Propun sa fie trimisi la Aiud." Daca un asemenea gest nu a facut nimeni, eu nu mai vad rostul vânatorii de vrajitoare din cultura epocii comuniste.

Am cunoscut trei boieri care au colaborat cu Securitatea, fara sa faca delatiune ordinara. Dan Amedeo Lazarescu nu a recunoscut si a fost dat în vileag. Alexandru Paleologu a recunoscut dupa ce i-a finalizat cariera: "Am facut pactul cu diavolul!". În sfârsit, cel de-al treilea, dar nu cel din urma, Dan Zamfirescu. Descendent al unei familii de boieri liberali, fara sa fi fost vreodata membru al Partidului Comunist, el este primul intelectual român care a recunoscut public relatiile sale cu Securitatea. Dar a facut-o si în chipul cel mai original: "Am colaborat cu acea parte a Securitatii care a fost structura de rezistenta a natiunii române".

La început, n-am înteles nimic. Treptat, aveam sa accept ca unii intelectuali mari din perioada comunista - "colaborationistii" - au facut concesii grele pentru a mai salva câte ceva din cultura noastra în fata activistilor oportunisti, dornici de parvenire. Ca aceiasi"elitisti" generalizeaza astazi toate dezastrele atribuite exclusiv Securitatii, omitându-i într-un chip foarte straniu pe activisti.

Un singur exemplu. Rabinul Mozes Rosen s-a dus la Nicolae Ceausescu si i-a cerut sa interzica tiparirea volumului X din operele lui Mihai Eminescu, Editura Academiei. La ordinul Mult Iubitului si Stimatului, volumul a fost oprit. "Veti tipari voi integrala Eminescu atunci când va veni si la noi Messia", i-a aruncat Mozes Rosen lui Dan Zamfirescu. Cine se mai putea opune? Totusi, Dan Zamfirescu a strâns bani (au cotizat inclusiv preotii Argatu, Daniel si Cassian) si a tiparit pe ascuns volumul X.

Vine si ziua de 15 iunie 1989, când s-au comemorat la Sala Palatului o suta de ani de la moartea lui Eminescu. "Eminenta, la noi a venit!", a strigat Dan Zamfirescu spre Mozes Rosen, ridicând tomul. Fetita colonelului de Securitate care raspundea de scriitori i-a prezentat lui Ceausescu opera.

A fost un dezastru pentru colonel, iar Mult Iubitul a cerut topirea cartii. Inutil. Volumul a trecut Prutul si a invadat tot spatiul românesc! Atunci am reusit sa-l citesc pe gazetarul Eminescu.

Sa nu fiu înteles gresit, dar nu suport generalizarile. Nu vreau sa scuz cumva ororile provocate de Securitate, dar în acele conditii infernale, existau "colaborationisti" care au facut eforturi pentru a repune cultura româna pe fagasul firesc al continuitatii si al performantei. Ei au contribuit, în mare masura, la "românizarea" culturii române invadate. Era singura cale pentru sincronizarea relativa cu spiritualitatea europeana.

Am gasit aceste idei într-un excelent studiu, intitulat "Locul si rolul culturii române în Europa si în lume", un discurs rostit de profesorul Dan Zamfirescu, membru de onoare al Academiei Oamenilor de stiinta din România, la Universitatea Valahia de la Târgoviste. De la "Spiritul critic în cultura româna", carte scrisa de Garabet Ibraileanu, uitata astazi, nu am întâlnit o analiza mai subtila a spiritualitatii noastre din perspectiva specificului national, brevetul sigur al universalitatii.

În timp ce "postmodernistii" subtiri considera ca avem "o cultura de tip second hand", Dan Zamfirescu este convins ca românii au realizat o autentica "sinteza europeana". În fond, Jacques Prevert este un autor minor pe lânga Marin Sorescu, autorul "Liliecilor", lucru care nu i-a împiedicat pe talibanii nostri sa-l excluda pe chisnovaticul oltean din Uniunea Scriitorilor, pentru precare motive politice...

Cum a fost posibila totusi performanta artistica în timpul dictaturii comuniste explica profesorul care nu a ezitat sa spuna din start ca a colaborat cu Securitatea, "structura de rezistenta a natiunii române". Un paradox sau "o alta realitate", pe care unii intelectuali de astazi refuza s-o accepte? Ne aflam înca în fata unei conjuratii mondiale, care urmareste distrugerea României (si) prin anihilarea culturii? Cel care - pe drept cuvânt - l-a ridicat pe Neagoe Basarab alaturi de Machiavelli si de Erasmus, este convins ca realitatea culturala din perioada comunista este un fenomen foarte complex, ce trebuie cercetat în paralel cu realitatea politica. Abordare valabila si pentru perioada actuala.
Viorel Patrichi

România trebuia lichidata înaintea Iugoslaviei

- Domnule profesor Dan Zamfirescu, traim într-o perioada destul de tulbure. Este o noua etapa de calvar pentru spiritualitatea noastra, afectata grav de imixtiunea politicului. De la Antim Ivireanu si Miron Costin, primii intelectuali asasinati din motive politice, si pâna astazi, oamenii de cultura au fost nevoiti sa faca mari eforturi pentru a-si salva creatiile si pentru a supravietui. În calitate de cunoscator al regimului comunist si al perioadei actuale, ce puteti spune despre destinul intelectualului român de astazi?
- Pentru mine situatia nu este deloc tulbure. Eu am publicat în 1993, cartea intitulata "Razboiul împotriva poporului român", pornita de la un articol contra guvernului Stolojan. În 1990, într-un articol refuzat de toate ziarele, dar publicat în gazeta "Alianta" - "Cui foloseste?" - denuntam operatiunea antiromâneasca, desfasurata din afara, pentru crearea unui conflict între români si unguri. Mi s-a spus ca visez. Am avut intuitia acestui program de distrugere a României. Ca sa aflam de la domnul Ioan Talpes ca i se spunea înca din 1985, la Stuttgart, ca, în viitorul apropiat, "România va fi distrusa". Recent, domnul Nicolae Vacaroiu, la Pitesti, la lansarea unei carti publicate de mine, spunea ca, înainte de distrugerea Iugoslaviei, trebuia distrusa România. Nu s-a reusit si s-a transferat toata actiunea asupra Iugoslaviei.

Actiunea de lichidare a României a început în aprilie 1978, când Nicolae Ceausescu s-a dus la Washington si a fost primit de Jimmy Carter cu mare fast si cu un discurs fulminant. Fata de acest discurs, noi, pupincuristii de la Bucuresti, inclusiv subsemnatul, eram copii mici. Dupa ce i s-a facut acest urias elogiu pentru contributia la prietenia dintre Israel si arabi, i s-a propus sa devina un fel de cal troian, care sa-i ajute pe americani sa darâme sistemul socialiast. Ceausescu, care era si nationalist, dar si comunist - nu întâmplator a murit la zid, cântând "Internationala", nu "Desteapta-te, române" sau imnul national - nici n-a vrut s-auda.
În acel moment chiar, nici nu se plecase din Washington, ministrul de externe Stefan Andrei si Eugen Florescu, care-l însoteau, au primit o informatie teribila: România este falita !

Lucru pe care mi l-au spus si mie. Din acel moment, Statele Unite au trecut România pe lista de lichidare. Operatiunea de subminare a sistemului sovietic a fost transferata asupra Poloniei. În iulie 1978, agentul CIA Ion Mihai Pacepa, care era recrutat demult de americani, trece în SUA cu toata situatia spionajului si a apararii nationale românesti. Dupa alte trei luni, CIA pune un Papa polonez.

În toamna, Stefan Andrei s-a dus sa discute cu Zbigniew Brzezinski problema delicata a lui Pacepa.

A vrut sa-i faca un compliment."Domnule secretar de stat, vi se spune la noi". "De ce nu ar fi un Papa polonez si la Roma?" a raspuns cu o întrebare Brzezinski. Si a fost uns Ioan Paul al II-lea.

Sigur, nu Stefan Andrei i-a dat ideea. Informatia nu este anecdota. De altfel, Karol Voitila a fost dinamita montata în imperiul sovietic si Polonia a devenit ceea ce România a refuzat. Tara noastra a ajuns oaia neagra. Noi, un grup de 22 de intelectuali, am reactionat în 1980 la aceasta strategie.

În 1985, a fost gasit si omul providential, avionul american trimis spre Kremlin - Mihail Gorbaciov. 

Spre fericirea noastra, chiar daca pentru rusi nu a fost tocmai la fel. Iluzia lui a fost ca îl va darâma doar pe Ceausescu. Gorbaciov a facut copca de la Bucuresti, care l-a înghitit însa peste un an si pe el, la Moscova.

Ion Iliescu, un Henric al IV-lea

- Nu credeti ca a fost o unda de soc, anticomunista, finantata corespunzator, programata sa mearga de la Praga si Berlin, pâna la Beijing?
- Nu. Acest lucru nu se întelege deloc la noi. Aranjamentul de la Malta, dintre Mihail Gorbaciov si George Bush, s-a bazat pe o dubla iluzie:
- iluzia lui Gorbaciov ca sistemul socialist se poate reforma (dar iadul nu se poate reforma!)
- iluzia lui Bush si a lui Gorbaciov ca la Malta îsi reînnoiesc, sub alta forma, angajamentele reciproce, care le-au permis americanilor si rusilor sa tina Europa în lat 50 de ani.
Acolo se hotarâse ca americanii sa asiste procesul de reforma al lui Gorbaciov: toti national-comunistii - Ceausescu, Jivkov, Honnecker - trebuiau dati jos fiindca nu se mai supuneau si sa fie puse alte instrumente, docile Moscovei. Sa se creeze un sistem dominat de Moscova, în numele perestroikai, înca 50 de ani. În acest aranjament perfectat la Malta, au intervenit niste nenorociti de la Bucuresti. La Bucuresti, a explodat mamaliga româneasca. Si s-a dus de râpa tot aranjamentul de la Malta .
La Bucuresti s-a facut revolutie anticomunista clara. Când domnul Iliescu a iesit pe balcon, cu lectia dictata de Silviu Brucan, s-a trezit în fata unui popor român care se lupta cu comunismul înca din 1917, din transee. Când românii au prins momentul, au strigat "Jos comunismul!". Iar Ion Iliescu a facut ca Henric al IV-lea, care a trecut repede la catolicism ca sa ajunga regele Frantei. Este primul sef de stat care a abolit oficial sistemul comunist si a dat drum liber popii care l-a spânzurat pe Lenin. Boris Eltin este un emul al lui Ion Iliescu, fiindca va scoate Partidul Comunist Sov. în afara legii abia în 1991.

România a fost acarul Paun, care a schimbat toata directia evolutiei din Europa. Nu s-a mai putut realiza aranjamentul de la Malta.
- Vreti sa spuneti ca americanii nici nu au intuit, nici nu au vrut distrugerea comunismului?
- Nici vorba! Tot aranjamentul care se convenise cu Mihail Gorbaciov fusese ca ei sa asiste prieteneste procesul de perfectionare a comunismului. Iar românii au dat cu jucaria de pamânt si au facut-o praf.
Exista doua momente clare de istorie universala ale românilor:
- atunci când Mircea cel Mare l-a batut pe Baiazid la Rovine si l-a împiedicat sa ajunga la Roma "sa dea calului ovaz din pristol", altfel, în loc de Renastere, am fi avut o Italie 400 de ani otomana, ca Peninsula Balcanica;
- al doilea moment a fost atunci când tinerii din România, calcati de tancuri, au realizat Revolutia reala în 21 decembrie 1989. Erau eroi, nu era regia lui Sergiu Nicolaescu!

Ca au fost apoi scenarii - e altceva. Atunci s-a facut revolutie anticomunista în România. Toate celelate au fost jocuri puse la cale, precum scenariul cu securistul care facea pe studentul mort la Praga. La noi, s-a murit de-a binelea! La Bucuresti, au iesit cu adevarat masele a doua zi si armata a înteles ca nu mai poate face nimic în fata muncitorimii.
- Credeti ca asa a reusit România sa-si salveze statalitatea?
- Exact. România si-a salvat statalitatea fiindca trebuia invadata de trupele sovietice si occidentale. Era un contingent francez în Ungaria, care astepta sa vina sa ne "ajute". România trebuia sa devina o Bosnie, un Kosovo. N-a fost sa fie, fiindca poporul român s-a transformat peste noapte într-un fel de Sfântul Gheorghe, care omoara balaurul.
Ceausescu fusese demonizat cu atâta energie si cu atâta cheltuiala, încât românii, în momentul în care l-au dat jos pe monstru au devenit eroi mondiali. Cum puteai sa-l mai invadezi pe Sfântul Gheorghe al omenirii, chiar si la ordinul americanilor?

Ar trebui sa se faca si un bulevard Shevardnadze lânga bulevardul Pavel Kisseleff, fiindca el s-a opus invitatiei de la Washington de a invada România. "Ce, ati înnebunit, ati preluat voi doctrina Brejnev?" le-a spus Shevardnadze.

Ion Iliescu a facut un serviciu urias românilor fiindca, atunci când a ajuns la putere, rusii si-au facut un calcul simplu: daca îl avem pe Ion Iliescu acolo, de ce sa mai invadam România? Fara sa-si dea seama, ca, acest personaj foarte interesant stie sa duca România nu spre perestroika, ci spre libertate. Câta democratie? Nu stiu. Dar se poate vorbi, se poate actiona, fara sa mai vina duba.

Cele trei coloane ale culturii recente

- Reuseati sa publicati la fel de mult înainte de 1989?
- Nici vorba! România a iesit din conditia catastrofala pe care i-au creat-o marii nostri prieteni de la Teheran si Ialta, când tara noastra a fost vânduta lui Stalin.

Din nenorocire, când a iesit din burta chitului sovietic, România s-a trezit, ca în piesa " Iona " a lui Marin Sorescu, în burta altui chit. Anume, aceasta prezumtie a lumii euro-atlantice ca ea a câstigat razboiul rece si ca îi poate trata pe rasariteni dupa principiul roman "Vae victis!". Ne-au ajutat ca si florile si ceapa sa nu mai fie românesti. Cum spune poetul Virgil Diaconu dinPitesti, România este ca un cadavru care navigheaza în noapte, fara lumini si fara directie. România trebuia lichidata imediat dupa 1990. Transilvania nici astazi nu este în afara oricarui pericol.
Lui Adrian Severin si lui Adrian Paunescu li s-a cerut la Bruxelles sa faca declaratie scrisa ca România nu se va uni niciodata cu Basarabia.
Este programul occidental de dezmembrare a României.

- Cui foloseste asa ceva? Cei de la Bruxelles care au cerut asemenea enormitati erau platiti de rusi, de ucraineni, de unguri?
- Cui i-a folosit sa dezmembreze Iugoslavia? Vor sa distruga tot Rasaritul. Noi suntem înfrânti în razboiul rece. Uita ca ei ne-au bagat în turbinca lui Ivan. Atitudinea Occidentului fata de Rasarit este atitudinea piratilor care sabordeaza o corabie.

Secretarul de stat american James Baker îi ceruse lui Eduard Shevardnadze sa invadeze România. Asta ce este? James Baker a venit la Bucuresti si primul pe care l-a pupat a fost Laszlo Tokes.

Dupa care, Francois Mitterrand s-a dus la Budapesta si a spus ca Ungariei i s-a facut o mare nedreptate la Trianon. Dezgropa securea razboiului dintre români si unguri.

- Deci, momentul s-a ratat atunci. Conjuratia continua? Ce anticorpi avem sa rezistam mai departe?
- S-a ratat, iar politicienii nostri nu pot spune înca tot. Nu se mai face acum acest gen de operatii. Programul de la Stuttgart este însa în functie.

- Nu credeti ca distrugerea acestor tari foste comuniste vine si din interior ? Toate aveau economii centralizate, izolate de piata mondiala, deci necompetitive. Nu pentru ca n-au putut tine pasul cu economia mondiala au ajuns "cadavre în noapte"?
- Diferenta între Hitler, care a invadat Polonia cu tancurile, si cei care ne invadeaza pe noi cu pretentiile impuse de Fondul Monetar International sa ne vindem Petrom-ul si Banca Comerciala Româna sunt deosebite numai în forma.

- Cine l-a obligat pe Adrian Nastase sa dea Petromul cu clauze secrete, sa nu stie nimeni?
- Li s-a batut cu pumnul în masa tot timpul. O sa ziceti ca avem o clasa politica tradatoare. Dupa ce a esuat distrugerea violenta, au ramas cele doua mijloace de distrugere:
- montam o clasa politica dispusa sa-si vânda tara ;
- constituim o intelighentie noua, antinationala, cu ajutorul lui George Soros.
Oricât de greu a fost în secolul trecut pentru noi, intelectualul român a resistat si a reusit sa iasa iar la lumina.
Au fost trei coloane de intelectuali care veneau din perioada interbelica. O coloana a fost exilul românesc. Cu toate dezbinarile lui, a realizat cele mai frumoase publicatii culturale românesti - "Destin", "Caiete de dor". Prin Eliade, Ionescu si Cioranspiritul românesc s-a ridicat pe cele mai înalte culmi. Acestia au facut au facut din geniul creator românesc o prezenta mondiala. A doua coloana au format-o rezistentii din puscarii.
A treia coloana o formeaza "colaborationistii": Ion Gheorghe Maurer, Petru Groza, Patriarhul Iustinian, Atanasie Joja, Mihail Ralea, Mihail Sadoveanu, George Calinescu, George Ivascu si multi altii. Toti au venit lânga "ciocanarii" nostri, Gheorghe Gheorghiu-Dej si ai lui, care poate ca nu aveau decât un interes personal; nu aveau interesul sa apere natiunea româna, ei voiau doar sa-si apere scaunul în fata Anei Pauker si a tuturor celor care venisera de la Moscova sa lichideze neamul românesc pentru tatuca Stalin.

Ei stiau ca suntem vânduti. Patriarhul Iustinian le spunea apropiatilor: "Nu mai asteptati americanii ! Veniti lânga noi, sa facem ce putem !"
Mihail Sadoveanu a spus: "Daca nu scriam Lumina vine de la Rasarit, daca nu eram cu ei, opera mea era interzisa 20 de ani, ca si a lui Nicolae Iorga, Octavian Goga si a celorlalti".
În momentul în care s-a creat o intelectualitate adusa pe tancuri din Uniunea Sovietica si impusa românilor, când un om ca George Calinescu a fost înlocuit cu Ion Vitner, când Nicolae Moraru eiusdem farina devenisera dictatorii absoluti ai culturii române, daca nu mai aveai în aceasta cultura nici un Sadoveanu, nici un Calinescu, ce-ar fi fost cultura româna?

- Era A. Toma, era Silviu Brucan.
- Asta si spun. Unchiul meu, Constantin C. Zamfirescu-Cateasca, omul care fusese delegatul Partidulului National Liberal, împreuna cu Bebe Bratianu, la formarea Blocului National-Democrat, a murit în puscarie, asteptându-i pe americani.

"Generatia mea a crezut în umanizarea socialismului"

- Exista multi oameni cu pretentii, mai ales tineri, care nu realizeaza ca dupa 1960 a avut loc în România chiar un reviriment cultural, daca nu chiar o renastere. De unde aceasta perceptie eronata?
- Eu aveam 11 ani în 1944, când unchiul meu trecea pe la Gheorghe Bratianu, care îi spunea ca în sase luni sosesc americanii. Eu am trait revirimentul, care a început imediat dupa moartea lui Stalin.
La o luna, Gheorghiu-Dej a dat dispozitie sa se monteze la Teatrul Armatei piesa "Vlaicu Voda". Apoi a oprit lucrarile laCanalul Dunare-Marea Neagra, i-a trimis pe oameni acasa, inclusiv pe George Ivascu. În 1954, Ivascu a fost numit redactor-sef la"Contemporanul", unde erau 100 de ziaristi, din care doar 3-4 erau de nationalitate româna.
A început selectarea cadrelor. I-a adus pe Tudor Arghezi si pe George Calinescu, transformând "Contemporanul" în "nava amiral" a renasterii culturii române autentice. Pâna atunci, se spunea: "cultura româna este socialista în fond si nationala în forma". Adica în limba româna. "Socialismul în fond" poate fi înteles daca vedeti Bibliografia lui Tudor Vianu aparuta în 1960 si vedeti ce oameni semnau. Ei bine, cultura noastra a redevenit pas cu pas româna.
În 1960, la Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român, s-au înghiontit chinezii cu rusii si a înteles Dej ca e din nou posibila vechea noastra politica în umbra a doi colosi care se bat. În 1960, Dej s-a dus pe nava "Baltica" la  Washington  si s-a întors pe "Queen Marry". Eram foarte tânar, dar am înteles gestul. Gheorghiu-Dej era un maestru al gesturilor simbolice. Putea sa cheme un avion sa vina si sa-l aduca în tara . N-a vrut. A tinut neaparat sa vina pe "Queen Marry".
A darâmat cladirea librariei Cartea Rusa, fara sa foloseasca paravane, ca sa vada toti bucurestenii care treceau pe Calea Victoriei si sa aiba satisfactia ca se duce dracului libraria Cartea Rusa, care se afla în fata Teatrului Odeon.
Statuia lui Maxim Gorki, din institutul cu acelasi nume, au demolat-o timp de o saptamâna: mai întâi capul, apoi o mâna, un picior, pâna au ramas cizmele! Am fost martor!

În 1960, s-a dat drumul la faimoasa colectie "Luceafarul", în care au aparut Nichita Stanescu, fiu de rusoaica alba si de inginer, Cezar Baltag, fiu de popa din Basarabia, si Ilie Constantin, fiu de muncitor. În acel moment, s-a deschis posibilitatea ca intelectuali de alta origine decât muncitoreasca sau taraneasca sa poata sa-si spuna si ei cuvântul.

Generatia 1960 începe cu Fanus Neagu si Paul Anghel si se încheie cu Ana Blandiana, Ioan Alexandru si Adrian Paunescu. În aceasta generatie se afla oameni care au repus cultura româna pe marile ei traditii. Nimeni nu poate contesta geniul lui Marin Sorescu sau geniul lui Nichita Stanescu, Paul Anghel ori Fanus Neagu si Adrian Paunescu. Sau extraordinara poeta Ana Blandiana.

Noi am fost o generatie care a crezut, ca Hrusciov si Gorbaciov, în umanizarea socialismului. 

Dupa noi, a venit generatia scepticilor sau poate a lucizilor, cu Alexandru Ivasiuc, Nicolae Breban, Augustin Buzura.

- Si Dumitru Radu Popescu, un mare scriitor, uitat în mod regretabil astazi.

- Nu-i uitat ! Este directorul general al Editurii Academiei Române. În 1964, România a fost prima tara care a abolit comunismul de puscarie. Dej a deschis toate închisorile si au venit Nicolae Balota, Ovidiu Cotrus, Vladimir Streinu, Constantin Noica, Dumitru Staniloaie, Edgar Papu si altii. Nichifor Crainic si Radu Gyr iesisera cu primul lot. Si toti au fost trimisi direct la "Glasul Patriei".

Toata aceasta intelighentie româneasca are o istorie ca o epopee; am pupat mâinile, am pupat tot, dar am facut cultura româna! Ce-au facut, de 16 ani încoace, aceia care contesta ce s-a facut atunci? Nimic!

Este o lectie care s-a învatat.
Cei care distrug România azi stiu un lucru: daca lasi intelighentia româneasca nationala sa se solidarizeze si sa poata lupta pentru perpetuarea culturii, ea învinge pâna la urma.

"Oamenii trebuie iubiti si lucrurile folosite. Haosul lumii de azi e din cauza ca iubim lucrurile si folosim oamenii" - Dalai Lama

Când banii nu vor mai exista decât în bănci, toate cumpărăturile și plățile vor fi cunoscute și monitorizate de acestea, iar pentru orice sumă pe care veți dori să o achitați, veți fi nevoiți să „faceți  cerere” prin intermediul cardului către bancă, iar ea va fi aprobată sau NU de aceasta. Tot banca va putea dispune „suspendarea, anularea plăților sau a cardului” inclusiv a întregii sume pe care o aveți în cont! Pentru a vă redobândi drepturile, va trebui sa dați banca în judecată, cu toate cheltuielile și riscurile  respective, dar nu veți mai avea cum, căci nu veți mai dispune de niciun fel de bani! Practic, „veți fi terminați”.

Economistul Martin Armstrong susține că în luna mai a acestui an a avut loc la Londra o „întâlnire secretă prin care se vizează eliminarea banilor lichizi”, la care au participat reprezentanți ai Băncii Centrale Europene și ai Rezervei Federale americane.

Armstrong, care este cunoscut pentru faptul că a prezis cu succes căderea bursieră cunoscută ca Black Monday din 1987, precum și colapsul financiar rusesc din 1998, și-a exprimat uimirea față de faptul că niciun canal de știri nu a anunțat populația asupra existenței acestei conferințe.

„Mi se pare șocant faptul că sunt singurul care scriu despre întâlnirea secretă de la Londra. Kenneth Rogoff, de la Universitatea Harvard, și Willem Buiter, Economist-șef la  Citigroup, se vor adresa băncilor centrale pentru a pleda în favoarea eliminării banilor lichizi, pentru a aduce mai aproape ziua în care nu vom putea cumpăra sau vinde nimic fără o aprobare din partea guvernului.”

„Când am căutat pe Google să văd cine a mai scris despre acest subiect, spre surprinderea mea, Armstrong Economics apare în fruntea listei de căutări. Alții mă citează pe mine și chiar am descoperit că vestea s-a răspândit până la Banca Centrală din Nigeria. Dar nu îmi trebuie să mai găsesc și alte rapoarte care să-mi confirme despre întâlnirea care se va desfășura la Londra, căci sursele mele sunt directe.”, scria Armstrong în luna mai, cu puțin timp înainte ca această conferiță să aibă loc.
Armstrong a adus în atenție respectiva întâlnire la începutul lunii mai, atunci când a dezvăluit faptul că reprezentanți ai Rezervei Federale americane, ai Băncii Centrale Europene, precum și participanți din partea băncilor centrale din Elveția și Danemarca vor participa cu toții la o „conferință de proporții la Londra” în cadrul căreia Kenneth Rogoff, de la Universitatea Harvard University, și Willem Buiter, Economist-șef la Citigroup, vor susține anumite prezentări.

„Am face bine să dormim cu ochii întredeschiși, căci nașterea acestei societăți fără bani lichizi se petrece mai repede decât s-a preconizat. Care este scopul acestei întâlniri secrete? Ceva nu este în ordine aici”, conchide Armstrong.

În ultimul timp au avut loc în mod repetat discuții și acțiuni în sensul eliminării banilor lichizi. Willem Buiter, despre care Armstrong spunea că va vorbi în cadrul acestei întâlniri secrete, a susținut recent eliminarea totală a banilor lichizi cu scopul de a „rezolva problema băncilor centrale referitoare la dobânzile negative”.

Anul trecut, Kenneth Rogoff a militat la rândul lui în favoarea „eliminării banilor în numerar” pentru a pune capăt „evaziunii fiscale și activităților ilegale”, precum și pentru a-i împiedica pe oameni să retragă bani atunci când dobânzile sunt aproape zero.

„Atunci când toți banii vor exista doar în conturile bancare – monitorizați sau chiar direct controlați de guvern –, autoritățile vor putea să ne încurajeze să cheltuim mai mulți bani atunci când situația economiei se va îmbunătăți sau să cheltuim mai puțin atunci când ea este defectuoasă.”

Folosind un ton asemănător, Jim Leaviss, fost economist din cadrul Băncii Angliei, a scris un articol pentru London Telegraph în decursul lunii mai, în care a menționat faptul că o societate fără bani lichizi va exista numai „atunci când toată lumea va fi forțată să cheltuie bani doar electronic, dintr-un cont aflat într-o bancă condusă de guvern”, care va fi „monitorizată sau chiar direct controlată de guvern”.

Marile bănci din Marea Britanie, cât și din SUA deja consideră că retragerea sau depunerea de sume moderat de mari de bani este o activitate suspectă. În martie au apărut știri referitoare la faptul că Departamentul de Justiție le ordonă angajaților băncilor să cheme poliția atunci când întâlnesc persoane care retrag sume de 5.000 de dolari sau mai mari de atât.
Între timp, în Franța au fost pregătite noi măsuri care vor intra în vigoare din septembrie și care îi vor limita pe cetățenii francezi să facă plăți de peste 1.000 de euro în bani lichizi. Armstrong sugerează că „poliția financiară” ar putea să pună în aplicare această nouă lege „percheziționând persoanele din trenurile care sunt în trecere prin Franța pentru a vedea dacă acestea transportă bani lichizi, iar în cazul în care vor fi găsiți le vor fi confiscați”.

După cum remarcă Armstrong, eliminarea numerarului cu scopul de a epuiza economiile micilor întreprinzători, pentru a evita efectele dezastruoase ale politicii de tip Keynesian dusă de băncile centrale, reprezintă pur și simplu o dovadă de totalitarism economic.

„În mintea unui tiran economic, eliminarea banilor lichizi reprezintă obținerea Sfântului Graal”, scrie Michael Krieger. „Obligarea maselelor de oameni prin decret oficial să folosească un sistem digital de tranzacții financiare, oferă un control total datorită posibilității de a controla toate tranzacțiile din cadrul economiei, precum și a posibilității de a bloca plățile dacă un cetățean nefericit îndrăznește să depășească limita.”

Sfârșitul capitalismului a început

Fără să ne dăm seama, suntem pe punctul de a intra în era postcapitalistă. La baza viitoarei schimbări stau tehnologia informației, noile stiluri de lucru și economia colaborativă. Va dura ceva timp până când vechile obiceiuri vor dispărea, dar acum este momentul să gândim utopic.

Steagurile roșii, alături de melodiile mobilizatoare ale partidului Syriza răsunând pe fundalul crizei din Grecia și speranța că băncile vor fi naționalizate, au reanimat temporar un vis din secolul 20: distrugerea siluită a pieței de sus în jos. În decursul celei mai mari părți a secolului 20, acesta a fost modul în care stânga politică a conceput primul stadiu al unei economii eliberate de capitalism. Forța ar urma să fie exercitată de clasa muncitoare, fie la urna de vot, fie pe baricade. Statul ar fi pârghia. Oportunitatea s-ar ivi ca urmare a frecventelor episoade de colaps economic.

În schimb, de-a lungul ultimilor 25 de ani, proiectul stângii a fost cel care a suferit un colaps. Piața a distrus planul; individualismul a înlocuit colectivismul și solidaritatea; în întreaga lume, forța de muncă foarte extinsă arată ca un „proletariat”, dar nu mai gândește și nici nu se mai comportă ca odinioară.

Dacă ați trecut prin toate acestea, întreținând o aversiune față de capitalism, a fost ceva traumatizant. Dar între timp tehnologia a trasat o nouă cale de scăpare, pe care rămășițele vechii stângi politice – și toate celelalte forțe influențate de aceasta – trebuie s-o parcurgă pentru a-și perpetua existența. Capitalismul, din câte se pare, nu va fi abolit prin intermediul tehnicilor de marș forțat. Acesta va fi abolit de un sistem mai dinamic, care, în primă fază, va trece aproape neobservat prin interiorul vechiului sistem, dar care va irupe în cele din urmă, remodelând economia după noile valori și comportamente. „Postcapitalism” este termenul prin care fac referire la acest sistem.

La fel ca sfârșitul feudalismului ce-a avut loc în urmă cu 500 de ani, trecerea de la capitalism la postcapitalism va fi accelerată de șocuri externe și dirijată de emergența unui nou tip de ființă umană. Și ne aflăm în plină tranziție.

În ultimii 25 de ani, tehnologia informației a adus după sine trei schimbări majore care fac posibilă trecerea la postcapitalism. În primul rând, aceasta a redus nevoia de a munci, a estompat granița dintre muncă și timp liber și a slăbit relația dintre muncă și salarii. Viitorul val de automatizare, îndiguit momentan din cauza faptului că infrastructura noastră socială nu poate gestiona efectele unei astfel de transformări, va diminua considerabil volumul de muncă necesar – nu doar pentru asigurarea unui nivel de subzistență, ci pentru a le oferi tuturor oamenilor un trai decent.

În al doilea rând, informațiile erodează capacitatea pieței de a stabili în mod corect prețurile. Și-acest lucru deoarece piețele se bazează pe raritate (scarcity), în timp ce informațiile se găsesc din abundență. Mecanismul de apărare al sistemului constă în crearea de monopoluri – marile companii tehnologice – la o scară fără precedent în ultimii 200 de ani, deși acestea nu pot rezista pe termen lung. Prin faptul de a crea modele de afaceri și evaluări de acțiuni pe baza însușirii și privatizării tuturor informațiilor produse la nivel social, astfel de companii nu fac decât să construiască un edificiu corporatist fragil, care contravine celei mai fundamentale nevoi a omenirii, aceea de a utiliza în mod liber ideile.

În al treilea rând, asistăm la ascensiunea spontană a producției colaborative: apar bunuri, servicii și organizații care se sustrag cerințelor imperioase ale pieței și ierarhiei manageriale. Cea mai mare enciclopedie online din lume – Wikipedia – este creată de voluntari în mod gratuit, afectând afacerile din domeniul enciclopedic și privând industria publicitară de câștiguri estimate la 3 miliarde de dolari.

Aproape pe nesimțite, în nișele și găurile sistemului economiei de piață, întregi forme de viață economică încep să acționeze într-un ritm diferit. Monedele paralele, băncile de timp, cooperativele și spațiile care se gestionează automat au început să prolifereze, aproape neobservate de economiști, și adesea ca un rezultat direct al distrugerii vechilor structuri în criza de după 2008.

Această economie nu este vizibilă decât sub lupa unei analize minuțioase. O organizație non-guvernamentală comunitară din Grecia a întocmit o listă cu cooperativele agricole, producătorii alternativi, monedele paralele și sistemele de schimb locale, descoperind peste 70 de proiecte ample și sute de inițiative mai mici, de la grupuri de ocupare a clădirilor nelocuite (Squats), la grupuri care folosesc autovehicule în comun (carpooling – partajare de mașină) și grădinițe fără taxe. Astfel de activități nu par să figureze pe lista activităților economice acceptate de economia „mainstream” (convențională) – dar asta este și ideea. Acestea reprezintă o realitate, întrucât se desfășoară, cu toate că o fac în mod șovăielnic și ineficient, într-o notă postcapitalistă: timp liber, activități interconectate și bunuri și servicii gratuite. Pare un lucru prea firav și informal și chiar periculos pentru a reprezenta baza unei alternative la actualul sistem global, dar și banii, și creditele au lăsat aceeași impresie în era lui Edward al III-lea.

Noi forme de proprietate, noi forme de împrumut, noi contracte juridice: o întreagă subcultură profesională a ieșit la lumină în ultimii 10 ani, fiind supranumită de mass-media „economia colaborativă”. Termeni la modă, de regulă forme fără fond, precum „bun colectiv” și „producție colaborativă” sunt aruncați în vânt, dar puțini s-au interesat de a se întreba ce impact are această dezvoltare asupra capitalismului însuși.

Cred că ne oferă o cale de scăpare – cu condiția ca aceste proiecte desfășurate la nivel local să fie cultivate, promovate și protejate prin intermediul unei schimbări fundamentale în practicile guvernamentale. Și acest lucru trebuie să fie determinat de o schimbare în modul nostru de a gândi – în ce privește tehnologia, proprietatea și munca. Astfel încât, atunci când vom crea elementele noului sistem, să putem spune, către noi înșine și către ceilalți: „Acesta nu mai este doar mecanismul meu de supraviețuire, refugiul meu de lumea neoliberală; acesta este un nou mod de a trăi în plin proces de formare”.

Criza din 2008 a redus producția globală cu 13% și comerțul internațional cu 20%. Creșterea economică la nivel mondial a devenit negativă – pe o scară unde orice valoare sub +3% este considerată recesiune. Această criză va dura în Vest mai mult decât cea din 1929-1933, și chiar și acum, în contextul unei reveniri firave, economiștii sunt îngroziți de perspectiva unei stagnări pe termen lung. În Europa, replicile crizei au ca efect destrămarea continentului.

Soluțiile au fost austeritatea și excedentul monetar. Dar acestea nu funcționează. În cele mai afectate țări, sistemul de pensii a fost distrus, vârsta de pensionare a crescut la 70 de ani, iar educația este în proces de privatizare, astfel că absolvenții se confruntă acum cu mari datorii care se întind pe durata unei vieți. Serviciile sunt distruse, iar proiectele de infrastructură suspendate.

Nici măcar acum oamenii nu înțeleg adevăratul sens al cuvântului „austeritate”. Austeritatea nu înseamnă opt ani de reduceri ale cheltuielilor bugetare, ca în cazul Regatului Unit, și nici măcar catastrofa socială abătută asupra Greciei. Aceasta presupune ajustarea salariilor, salariilor sociale și standardelor de viață din Occident până în momentul în care vor ajunge la același nivel cu cele în creștere ale clasei de mijloc din China și India.

Între timp, neexistând niciun model alternativ, condițiile pentru izbucnirea unei alte crize proliferează. Salariile reale au scăzut sau stagnat în Japonia, în zona de sud a Europei, în SUA și Regatul Unit. Sistemul bancar din umbră s-a reorganizat, având în prezent o sferă de cuprindere mai largă decât în 2008. Noile reguli care impun băncilor deținerea unor rezerve mai mari au fost slăbite sau amânate. Între timp, copleșiți cu bani nemunciți, cei mai bogați 1% au devenit și mai bogați.

Neoliberalismul, prin urmare, s-a transformat într-un sistem programat să genereze eșecuri catastrofice recurente. Mai rău chiar, acesta a spart tiparul vechi de 200 de ani al capitalismului industrial, în cadrul căruia o criză economică dădea naștere unor noi forme de inovație tehnologică de care beneficia toată lumea.

Și aceasta deoarece neoliberalismul a fost primul model economic din ultimii 200 de ani a cărui ascensiune s-a fundamentat pe scăderea salariilor și pe zdrobirea puterii și rezistenței sociale a clasei muncitoare. Dacă e să analizăm perioadele de creștere studiate de specialiștii în teoria ciclurilor lungi – anii 1850 în Europa, anii 1900 și ’50 pe întreg globul – forța muncii organizate a reprezentat factorul care a constrâns antreprenorii și corporațiile să înceteze de a încerca să resusciteze modele de afaceri perimate prin intermediul tăierilor salariale și să ajungă la o nouă formă de capitalism cu ajutorul inovațiilor.

Ca rezultat, fiecare creștere economică a cunoscut o sinteză între automatizare, salarii mai mari și consumul de produse cu o valoare mai ridicată. În prezent, nu există presiuni din partea forței de muncă, iar tehnologia care se află în centrul acestui val de inovații nu reclamă generarea unui consum privat mai mare și nici reîncadrarea forței de muncă cu vechime pe noi posturi. Informația este un dispozitiv de trunchiere a prețurilor și de tăiere a orelor de muncă necesare susținerii vieții pe această planetă.

În consecință, mulți oameni de afaceri au devenit noii ludiți. Cu toate că există posibilitatea înființării unor laboratoare de cercetare a secvențelor ADN, aceștia aleg mai degrabă să deschidă cafenele, saloane de manichiură și firme de curățenie: sistemul bancar, sistemul de planificare și cultura neoliberală de dată recentă îi recompensează înainte de toate pe cei ce creează locuri de muncă de joasă calificare, ce implică multe ore de lucru.

Inovațiile sunt o realitate, dar nu au reușit să declanșeze, până în prezent, cea de a cincea creștere economică de lungă durată pe care teoria ciclurilor lungi a prevăzut-o. Motivul constă în natura specifică a tehnologiei informației.

Suntem înconjurați nu doar de dispozitive inteligente, dar și de un nou înveliș al realității centrate pe informație. Gândiți-vă la un avion de mari dimensiuni: un computer îl controlează; acesta a fost proiectat, supus testelor de rezistență și „realmente fabricat” de milioane de ori; și transmite informații în timp real către producătorii săi. La bord se află oameni care privesc cu ochii întredeschiși la ecranele conectate, în unele țări norocoase, la Internet.

Privită de la nivelul solului, aeronava este aceeași pasăre albă din metal ca în era lui James Bond. Dar este atât o mașinărie inteligentă, cât și un nod într-o rețea. Prezintă un anumit conținut de informații și generează o valoare informațională, precum și o valoare fizică pentru întreaga lume. În timpul unei călătorii la bordul unei aeronave aglomerate, atunci când toată lumea de la clasa business lucrează în Excel sau Powerpoint, cabina pasagerilor este caracterizată cel mai bine drept o fabrică de informații.

Dar cât valorează toate aceste informații? Nu veți putea găsi un răspuns în cadrul înregistrărilor contabile: proprietatea intelectuală este evaluată conform standardelor de contabilitate modernă pe ghicite. Un studiu realizat în 2013 pentru Institutul SAS a adus la lumină faptul că, pentru a atribui o valoare informațiilor, nici costul colectării acestora și nici valoarea de piață a viitorului venit generat de acestea nu pot fi calculate în mod adecvat. Companiile le pot explica efectiv acționarilor lor ce valoarea au avut realmente informațiile deținute de acestea doar prin intermediul unei forme de contabilitate care include beneficiile non-economice și riscurile. Ceva nu este în regulă cu logica pe care o utilizăm pentru a da valoare celui mai important lucru din lumea modernă.

Cea mai importantă dezvoltare tehnologică de la începutul secolului 21 nu constă doar în obiecte și procese noi, ci și în transformarea celor vechi în obiecte și procese inteligente. Conținutul informativ al produselor devine mai valoros decât lucrurile palpabile care sunt folosite pentru a le produce. Dar acesta reprezintă o valoare stabilită prin prisma utilizării, nu prin prisma schimbului sau proprietății. În anii ’90, economiștii și tehnologii au început să întrețină simultan aceeași credință, conform căreia acest nou rol al informației a creat un nou tip (al treilea) de capitalism – la fel de diferit de capitalismul industrial precum a fost capitalismul industrial de capitalismul negustoresc și sclavagist al secolelor 17 și 18. Dar aceștia s-au străduit din răsputeri să descrie dinamica noului capitalism „cognitiv”. Și pe bună dreptate. Dinamica acestui sistem este profund non-capitalistă.

În timpul și imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, economiștii au considerat informațiile pur și simplu ca fiind un „bun public”. Guvernul Statelor Unite chiar a decretat că nu trebuie să se obțină profit din brevete, ci doar din procesul de producție în sine. Apoi am început să înțelegem proprietatea intelectuală. În 1962, Kenneth Arrow, un guru al economiei convenționale, a declarat că, într-o economie de piață, a inventa lucruri are drept scop crearea drepturilor de proprietate intelectuală. Acesta a remarcat: „cu cât informațiile înregistrează un succes mai mare, cu atât acestea sunt utilizate mai puțin”.

Acest lucru reprezintă o realitate pe care o puteți observa în fiecare model de afaceri online elaborat vreodată: monopolul asupra datelor și protecția acestora, culegerea datelor gratuite din rețelele de socializare, generate de interacțiunile utilizatorilor, împingerea forțelor comerciale în zonele de producere a datelor, care inițial nu aveau nicio legătură cu domeniul comercial, extragerea datelor existente pentru valori predictive – întotdeauna și oriunde existând garanția că nimeni cu excepția corporațiilor nu va întrebuința rezultatele.

Dacă reformulăm principiul lui Arrow de la coadă la cap, implicațiile sale revoluționare devin clare: dacă o economie de piață, împreună cu proprietatea intelectuală, conduce la o subutilizare a informațiilor, atunci o economie bazată pe utilizarea deplină a informațiilor nu este compatibilă cu economia de piață sau cu drepturile de proprietate intelectuală absolute. Modelele de afaceri ale tuturor giganților informatici din prezent sunt concepute pentru a împiedica abundența de informații.

Și totuși, informațiile se găsesc din abundență. Bunurile bazate pe informație pot fi reproduse în mod gratuit. Odată ce un lucru a fost creat, acesta poate fi reprodus la infinit. O melodie sau baza de date imensă care se utilizează pentru a se construi un avion implică un cost de producție, dar costul de reproducere scade spre zero. Prin urmare, dacă mecanismul standard de stabilire a prețurilor din capitalism va predomina în timp și prețul acestei melodii sau baze de date va scădea spre zero.

În decursul ultimilor 25 de ani, economia s-a confruntat cu această problemă: întreaga economie convențională pleacă de la premisa unei stări de raritate, deși cea mai dinamică forță a lumii contemporane este abundentă și, după cum geniul hippy Stewart Brand a declarat mai demult, „vrea să fie liberă”.

În paralel cu lumea monopolului asupra informațiilor și a supravegherii, instaurată de corporații și guverne, există o dinamică diferită ce se dezvoltă în jurul informațiilor: informațiile ca bun social, ce pot fi utilizate gratuit și nu se supun legilor proprietății private sau exploatării sau mecanismului de stabilire a prețurilor. Am examinat încercările economiștilor și ale maeștrilor în afaceri de a crea un cadru teoretic cu scopul de a înțelege dinamica unei economii bazate pe informații care se găsesc din abundență și sunt accesibile întregii societăți. Totuși, această economie a fost concepută de un economist din secolul 19, în era telegrafului și a motorului cu aburi. Numele acestuia? Karl Marx.

În prim-plan Kentish Town, Londra, februarie 1858, aproape de ora 4 dimineața. Marx este urmărit în Germania și lucrează din greu mâzgălind experimente intelectuale și notițe personale. Atunci când vor ajunge în sfârșit să citească ceea ce Marx scria în noaptea respectivă, intelectualii de stânga ai anilor ’60 vor recunoaște că „pune sub semnul întrebării orice interpretare serioasă asupra lui Marx elaborată până acum”. Este vorba de «Fragment despre mașini».

În «Fragment despre mașini», Marx schițează o economie în care rolul principal al mașinilor este de a produce, iar rolul principal al oamenilor este de a le supraveghea. Acesta a expus într-o manieră limpede faptul că, într-o astfel de economie, principala forță de producție ar reprezenta-o informațiile. Forța productivă a unor astfel de mașini, precum mașina de țesut automată, telegraful și locomotiva cu aburi, nu a depins de volumul de muncă necesar pentru a le produce, ci de nivelul cunoștințelor sociale. Cu alte cuvinte, organizarea și cunoașterea au contribuit mai mult la forța productivă decât munca investită în producerea și acționarea mașinilor.

Dacă ne gândim la ce urma să ajungă marxismul – o teorie a exploatării bazată pe furtul orelor de lucru – aceasta este o afirmație revoluționară. Și sugerează că, odată ce cunoașterea devine o forță productivă în adevăratul sens al cuvântului, depășind munca efectivă investită în fabricarea unei mașini, chestiunea cu adevărat importantă nu rezidă în opoziția „salarii – profituri”, ci în faptul de a ști cine controlează „puterea cunoașterii”, sintagmă consacrată de Marx.

Într-o economie în care mașinile fac aproape toată treaba, natura cunoașterii care stă la baza mașinilor trebuie, scrie acesta, să fie „socială”. Într-un ultim experiment intelectual realizat târziu în noapte, Marx a conceput punctul terminus al acestei traiectorii: crearea unei „mașini ideale”, care funcționează în permanență și nu costă nimic. O mașină care ar putea fi fabricată fără niciun cost, a susținut acesta, nu ar adăuga nicio valoare la procesul de producție și ar reduce rapid, după mai mulți ani fiscali, prețurile, profitul și costurile salariale corespunzătoare celorlalte aspecte cu care ar interacționa.

Odată ce înțelegem că informația este tangibilă și software-ul o mașină, iar prețurile aferente stocării, lățimii de bandă și puterii de procesare scad exponențial, valoarea gândirii lui Marx devine limpede. Suntem înconjurați de mașini care nu costă nimic și care, dacă ne-am dori, ar putea funcționa în permanență.

În cadrul acestor cugetări, publicate abia începând cu mijlocul secolului 20, Marx a conceput ceea ce s-ar numi o „minte universală” în care informațiile ar urma să fie stocate și partajate – care ar reprezenta mintea tuturor oamenilor din lume, conectați prin cunoașterea socială și în care fiecare îmbunătățire ar fi realizată în avantajul tuturor. Pe scurt, acesta a conceput un sistem asemănător cu economia informației în care trăim. Și, potrivit lui Marx, existența sistemului respectiv ar „arunca în aer capitalismul”.

Odată cu schimbarea cadrului general s-a pierdut și vechea cale de ieșire din capitalism, concepută de stânga secolului 20.

Dar s-a ivit o cale diferită. Producția colaborativă, ce angrenează tehnologia rețelelor pentru a produce bunuri și servicii utilizabile doar în măsura în care sunt gratuite sau partajabile, definește calea de ieșire din economia de piață. Va fi nevoie ca statul să creeze cadrul necesar desfășurării unor astfel de activități – la fel cum a creat cadrul pentru desfășurarea muncii în fabrică, monede stabile și comerț liber la începutul secolului al 19-lea. Este posibil ca sectorul postcapitalist să coabiteze cu economia de piață timp de mai multe decenii, însă au loc schimbări majore.

Rețelele restituie caracterul „granular” al proiectului postcapitalist. Adică acestea pot constitui baza unui sistem opus economiei de piață care să se reproducă singur și care să nu aibă nevoie să fie creat de la zero în fiecare dimineață pe computerul unui funcționar.

Tranziția va implica statul, piața și producția colaborativă dincolo de legile pieței. Dar pentru a deveni realitate, întregul proiect al stângii, de la grupurile protestatare până la partidele liberale și social democratice convenționale, va trebui reconfigurat. De fapt, odată ce oamenii vor înțelege logica din spatele tranziției postcapitaliste, astfel de idei nu vor mai aparține doar stângii – ci unei mișcări mult mai vaste, pentru care vom avea nevoie de noi termeni.

Ce sau cine poate materializa această mișcare? Din perspectiva vechiului proiect al stângii, clasa muncitoare industrială. În urmă cu mai bine de 200 de ani, ziaristul radical John Thelwall i-a avertizat pe oamenii care au creat fabricile englezești asupra faptului că aceștia creaseră o nouă și periculoasă formă de democrație: „Fiecare atelier și fabrică de mari dimensiuni este un fel de societate politică, pe care nicio acțiune întreprinsă de parlament nu o poate reduce la tăcere și pe care niciun magistrat nu o poate dezagrega”.

În prezent, întreaga societate este o fabrică. Cu toții luăm parte la crearea și reproducerea mărcilor, normelor și instituțiilor care ne înconjoară. În același timp, rețelele de comunicare, vitale pentru munca de zi cu zi și pentru profituri, emit la foc continuu cunoștințe partajate și nemulțumiri. Astăzi rețeaua este cea pe care – la fel ca atelierul din urmă cu 200 de ani – ei „nu o pot reduce la tăcere sau dezagrega”.

Este adevărat, statele pot închide Facebook, Twitter și chiar Internetul per ansamblu și întreaga rețea mobilă pe timp de criză, paralizând astfel economia. Și pot stoca și monitoriza fiecare kilobit de informație pe care-l generăm. Dar acestea nu pot reimpune societatea ierarhică, condusă de propagandă și ignorantă de acum 50 de ani, exceptând situația în care – ca în China, Coreea de Nord sau Iran – ar renunța la părți importante din viața modernă. Conform sociologului Manuel Castells, ar fi ca și când ar încerca să deconecteze o întreagă țară de la rețeaua electrică.

Conectând milioane de oameni, exploatați din punct de vedere financiar, dar având la îndemână întregul tezaur al inteligenței umane, info-capitalismul a creat un nou agent al schimbării în istorie: ființa umană educată și conectată.

Aceasta va fi mai mult decât o tranziție economică. Desigur, există sarcini stringente și analoage privind „decarbonizarea” lumii și dezamorsarea bombelor cu ceas demografice și fiscale. Dar mă concentrez asupra tranziției economice declanșate de informații, deoarece, până acum, aceasta a fost lăsată deoparte. Fenomenul „peer-to-peer” (rețea de parteneri egal privilegiați) a fost clasificat ca o obsesie de nișă pentru vizionari, în timp ce figurile importante ale economiei de stânga se preocupă în continuare de critica austerității.

De fapt, în practică, în zone precum Grecia, opoziția vizavi de austeritate și crearea de „rețele pe care nu le poți falimenta” – așa cum mi-a spus un activist – sunt interconectate. Mai presus de toate, conceptul de postcapitalism se referă la noi forme de comportament uman pe care economia convențională nu le consideră relevante.

Deci cum ne reprezentăm tranziția care ne așteaptă? Cea mai clară analogie pe care o avem la îndemână constă în înlocuirea feudalismului cu capitalismul – și datorită activităților întreprinse de epidemiologi, geneticieni și analiști de date avem mult mai multe cunoștințe despre acea tranziție prin care am trecut în urmă cu 50 de ani, perioadă în care tranziția nu a fost abordată decât de științele sociale. Ce trebuie să recunoaștem în primul și în primul rând este că diferitele moduri de producție se bazează pe lucruri diferite. Feudalismul a fost un sistem economic bazat pe obiceiuri și legi derivate din „obligații”. Capitalismul s-a bazat pe un aspect pur economic: piața. Putem intui astfel că postcapitalismul – a cărui condiție obligatorie este abundența – nu va fi doar o simplă variantă modificată a unei societăți complexe, bazate pe economia de piață. Însă nu putem decât să începem a ne axa pe o viziune pozitivă în ce privește felul în care acest sistem va arăta.

Nu intenționez prin aceasta să evit întrebarea evidentă: da, se pot trasa parametrii economici generali ai unei societăți postcapitaliste până în anul 2075. Dar dacă o astfel de societate se bazează pe eliberarea oamenilor, nu pe economie, aceasta va începe să fie modelată de lucruri neprevăzute.

De exemplu, cel mai evident lucru pentru Shakespeare, care a trăit și scris în anii 1600, l-a reprezentat faptul că piața a determinat noi tipuri de comportamente și o nouă moralitate. Prin analogie, cel mai evident lucru de factură „economică” pentru un Shakespeare din 2075 va consta în transformarea totală a relațiilor de gen, a sexualității sau a sănătății. Poate că nici nu vor mai exista dramaturgi: poate însăși natura mijloacelor de comunicare prin intermediul cărora ne exprimăm literar-artistic se va schimba – la fel cum s-a schimbat în Londra elisabetană atunci când au fost construite primele teatre publice.

Gândiți-vă la diferența dintre, să zicem, Horațiu din Hamlet și un personaj precum Daniel Doyce din Micuța Dorrit de Charles Dickens. Ambele personaje denotă o obsesie specifică epocilor în care au trăit creatorii lor – Horațiu este obsedat de filosofia umanistă, iar Doyce de brevetarea invenției sale. Nu poate exista un personaj ca Doyce în operele lui Shakespeare; acesta ar primi cel mult un rol nesemnificativ ca personaj din clasa muncitoare. Totuși, în epoca în care Dickens l-a descris pe Doyce, cei mai mulți dintre cititorii săi cunoșteau pe cineva ca personajul respectiv. La fel cum Shakespeare nu și-ar fi putut imagina un personaj ca Doyce, nici noi nu ne putem imagina tipurile de ființe umane pe care societatea le va crea odată ce economia nu va mai fi în centrul existenței umane. Dar putem întrezări formele lor embrionare în viețile tinerilor din întreaga lume spărgând barierele secolului 20 care îngrădesc sexualitatea, munca, creativitatea și sinele.

Modelul feudal de agricultură s-a lovit inițial de limitele mediului înconjurător și apoi de un șoc extern de amploare – Moartea neagră. După aceea, a urmat un șoc demografic: prea puțini lucrători ai pământului, ceea ce a condus la o creștere a salariilor acestora și a făcut imposibilă impunerea vechiului sistem feudal de obligații. Lipsa forței de muncă a creat, de asemenea, nevoia de inovații tehnologice. Noile tehnologii care au stat la baza apariției capitalismului negustoresc au fost cele care au stimulat comerțul (tiparul și contabilitatea), crearea bogățiilor care puteau fi supuse schimburilor mercantile (mineritul, busola și corăbii rapide) și productivitatea (matematica și metoda științifică).

Întregul proces a fost însoțit de ceva ce părea un lucru neînsemnat în termenii vechiului sistem – banii și creditul – dar care, de fapt, avea să devină baza noului sistem. În feudalism, multe legi și obiceiuri au fost create în conformitate cu reflexul de a ignora banii. Creditul era considerat, în plin feudalism, un păcat. Așadar, atunci când banii și creditul au rupt zăgazurile feudalismului pentru a crea un sistem de piață, faptul în sine a fost perceput ca o revoluție. Apoi, descoperirea unei surse practic nelimitate de bogății neexploatate în America a reprezentat o puternică infuzie de energie pentru noul sistem.

O întrepătrundere a tuturor acestor factori a făcut ca o categorie de oameni marginalizată în timpul feudalismului – umaniștii, oamenii de știință, meșteșugarii, avocații, predicatorii radicali și dramaturgii boemi ca Shakespeare – să ajungă în avangarda unei transformări sociale. În momente-cheie, deși doar provizoriu la început, statul a trecut de la obstrucționarea schimbării la promovarea acesteia.

În prezent, informațiile reprezintă lucrul care erodează capitalismul și pentru care economia convențională abia găsește explicații. Cele mai multe legi privitoare la informații definesc dreptul corporațiilor de a le aduna și dreptul statelor de a le accesa, indiferent de drepturile cetățenilor. Echivalentul tiparului și al metodei științifice îl reprezintă tehnologia informației (IT) alături de răspândirea acesteia în toate celelalte domenii tehnologice, de la genetică, sănătate până la agricultură și filme, domenii în care contribuie la reducerea accelerată a costurilor.

Echivalentul modern al stagnării îndelungate a feudalismului târziu îl reprezintă avântul îndiguit al celei de-a treia revoluții industriale, când în loc să asistăm la automatizarea rapidă a muncii, ne rezumăm la a crea, așa cum spunea David Graeber, „joburi de rahat” și slab remunerate. Și multe economii stagnează.

Care este echivalentul noii surse de bogăție neexploatată? Nu este vorba neapărat de bogăție, ci de „externalități”, lucrurile și bunăstarea gratuite, generate de interacțiunile în rețea. Este vorba de producția ce nu se supune legilor pieței, de informațiile ce nu pot face obiectul proprietății private, de rețelele peer-to-peer și de întreprinderile lipsite de o structură ierarhică. Potrivit economistului francez Yann Moulier-Boutang, Internetul este „deopotrivă corabia și oceanul” în ce privește echivalentul modern al descoperirii noii lumi. De fapt, Internetul este corabia, busola, oceanul și aurul.

Șocurile externe din prezent sunt evidente: epuizarea resurselor, schimbarea climatică, îmbătrânirea populației și migrația. Acestea transformă dinamica sistemului capitalist și o face imposibil de susținut pe termen lung. Și încă nu au avut impactul pe care l-a avut Moartea Neagră – dar, așa cum am văzut în 2005 în New Orleans, nu doar ciuma poate distruge ordinea socială și infrastructura funcțională dintr-o societate pauperizată și complicată din punct de vedere financiar.

Odată ce ați înțeles tranziția în această cheie, e clar că nu avem nevoie de un plan de 5 ani, supercomputerizat, ci de un proiect al cărui scop să fie extinderea acelor tehnologii, modele de afaceri și comportamente care să dizolve forțele pieței, socializarea cunoașterii, eradicarea nevoii de a munci și crearea unei economii bazate pe abundență. Îl numesc Proiectul Zero, deoarece țintește spre un sistem în care energia să fie produsă cu zero combustibili fosili. Producția de mașini, obiecte și servicii cu zero costuri marginale și reducerea orelor de lucru necesare pe cât se poate aproape de zero.

Cele mai multe persoane de stânga din secolul 20 credeau că nu dispuneau de luxul unei tranziții organizate: și împărtășeau credința nestrămutată că nimic din sistemul viitor nu ar putea exista în cadrul vechiului sistem, deși clasa muncitoare a încercat să creeze o viață alternativă în interiorul și în „ciuda” capitalismului. Ca rezultat, odată ce posibilitatea unei tranziții de tip Sovietic s-a năruit, stânga modernă a început să se preocupe doar de opoziția vizavi de anumite aspecte: privatizarea sănătății, legile anti-sindicale, fracturarea hidraulică și lista poate continua.

Dacă nu mă înșel, prioritatea logică pentru susținătorii postcapitalismului este de a crea alternative în interiorul sistemului, de a utiliza forța guvernamentală într-o manieră radicală și subminativă și de a canaliza toate acțiunile spre tranziție – și nu salvgardarea unor elemente aleatorii din vechiul sistem. Trebuie să învățăm să recunoaștem ce este urgent și ce important, și că uneori acestea pot să nu coincidă.

Puterea imaginației va deveni crucială. Într-o societate informațională, niciun gând, nicio dezbatere și niciun vis nu vor fi irosite – fie că au fost concepute într-o excursie cu cortul, în închisoare sau pe masa de fusbal a unei companii tip „startup”.

În ce privește producția efectivă, munca efectuată în perioada de tranziție către postcapitalism în stadiul de proiectare poate reduce erorile ce s-ar strecura în stadiul de implementare. Iar designul lumii postcapitaliste poate fi, ca în cazul software-urilor, modular. Diverse persoane pot lucra la acesta din diferite locuri, în ritmuri diferite, în mod relativ autonom unele față de celelalte. Dacă aș fi putut crea un singur lucru fără niciun cost acesta ar fi fost o instituție globală care să fi modelat capitalismul în mod corect: un model „cu sursă deschisă” pentru întreaga economie, oficial și sobru. Fiecare experiment trecut prin filtrul acestui model l-ar îmbogăți; ar fi un model cu sursă deschisă și cu puncte de date la fel de numeroase precum cele mai complexe modele climatice.

Principala contradicția a zilelor noastre s-a insinuat între posibilitatea unor bunuri și informații gratuite, care se pot găsi din abundență, și un sistem de monopoluri, bănci și guverne care încearcă să mențină lucrurile într-un cadru privat, comercial și caracterizat de raritate. Totul se rezumă la conflictul dintre rețea și ierarhie: între vechile forme ale societății, croite pe calapodul capitalismului, și noile forme care prefigurează evenimentele viitoare.

Oare dăm dovadă de gândire utopică dacă ne considerăm la un pas de evoluția dincolo de granițele capitalismului? Trăim într-o lume în care homosexualii și lesbienele se pot căsători și în care măsurile contraceptive au reușit, într-un interval de jumătate de secol, să le asigure femeilor din clasa muncitoare o libertate mai mare decât a celor mai nesăbuiți libertini din epoca grupului Bloomsbury. De ce ne este atunci atât de greu să concepem libertatea economică?

Proiectul elitelor – izolate în lumea lor de mașini luxoase – este cel care arată la fel de prăfuit și dezolant ca proiectul sectelor milenare din secolul 19. Democrația forțelor de „ordine” din cadrul protestelor, a politicienilor corupți, a publicațiilor controlate de magnați și a statului coercitiv pare la fel de falsă și fragilă ca Republica Democrată Germană din urmă cu 30 de ani.

Toate exegezele din istoria omenirii trebuie să lase loc posibilității unui deznodământ negativ. Acesta ne bântuie în filmele cu zombi, în filmele apocaliptice și în deșertul post-apocaliptic din filme precum «The Road» sau «Elysium». Dar de ce n-am putea să ne reprezentăm o imagine a vieții ideale, construită pe temelia informațiilor abundente, a muncii non-ierarhice și a disocierii dintre muncă și salarii?

Milioane de oameni încep să-și dea seama că le-a fost vândut un vis în profundă contradicție cu ceea ce realitatea le poate oferi. Ca răspuns, aceștia se izolează înfuriați în formele naționale de capitalism, care nu fac decât să dezbine omenirea. Faptul de a asista la închegarea acestui scenariu, de la facțiunile de stânga din Syriza care sunt pro-Grexit până la Frontul Național și izolaționismul dreptei americane, a fost ca atunci când grijile obsedante din timpul crizei băncii Lehman Brothers s-au adeverit.

Visurile utopice și proiectele orizontale la scară mică nu sunt de ajuns. Avem nevoie de un proiect bazat pe rațiune, pe dovezi și pe modele testabile, care să nu contravină istoriei și care să fie sustenabil pentru planetă. Și trebuie să trecem la treabă.