Scrisoare deschisă către Consiliul Naţional al Audiovizualului

De ce e "bun pentru România" un Lac Otrăvit, mai mare decît Monaco?

n

Am citit că pe marginea subiectului Rosia Montană s-au strîns la CNA, în ultimele luni, în jur de 2000 (două mii!) de „sesizări, plîngeri, reclamaţii”. Şi totuşi, incredibil, acest subiect major, de interes naţional, nu a încăput pînă acum pe ordinea de zi a nici unei şedinţe a dumneavoastră.

Prin prezenta scrisoare deschisă – pe care o puteţi înregistra şi ca pe o „plîngere deschisă” - solicit membrilor CNA stoparea imediată şi totală a reclamelor legate de Roşia Montană, care au invadat audiovizualul românesc.

Aceste reclame contravin dispoziţiilor legale privind informarea corectă a publicului. Pînă şi la reclamele unor medicamente care se eliberează fără reţetă, privitorul e avertizat obligatoriu: „Citiţi cu atenţie prospectul”. Pe cînd la reclamele aşa-zisului „minerit modern”, nu! El e „BUN PENTRU ROMÂNIA”, se repetă în diverse feluri, pe mai toate canalele, în neştire, însoţit de somaţia „Spune Da mineritului!”, ca într-un fel de referendum privat, al unui stat în stat! Iar pe internet, de mii de ori, pe orice ai da click, orice ai căuta - un film, un autor, un bilet de avion, o reţetă de bucătărie, orice -, ţi se înfige în ochi, zbang!, „Spune Da mineritului!”... Într-un fel, e de înţeles: pe seceta asta, nici banii RMGC nu au miros. Şi totuşi, cînd e vorba de un subiect care a răvăşit România, şi care e încă în dezbatere naţională, nu credeţi că aţi putea găsi modalitatea legală de a stopa tot acest veritabil dezmăţ publicitar, generator de confuzie? Am văzut, în arhiva CNA-ului, că în 2009, după multiple tergiversări, a fost interzisă o campanie publicitară RMGC, pe aceeaşi temă, pentru că vehicula sume inexacte (cu care ni se povestea, în reclame, cîte şi mai cîte am fi putut noi face!). Vi se pare că enunţul „bun pentru România” e mai puţin inexact decît o simplă cifră? Vi se pare că, de la acea campanie care – o spunea atunci o voce a CNA-ului - „dezinformează şi manipulează, spune mari neadevăruri”, s-a schimbat ceva? Aceste noi reclame contravin Codului de practică în publicitate ( art 1.3, potrivit căruia „comunicarea trebuie să evite orice afirmaţie sau reprezentare care ar putea înşela consumatorii, inclusiv prin omisiune, sugerare, ambiguitate ori exagerare”; sau art. 5.1, potrivit căruia „anunţatorul trebuie să fie în măsură să probeze veridicitatea datelor, descrierilor, afirmaţiilor folosite în comunicare”). Toată această campanie încalcă şi art.114 din Decizia nr 187 privind Codul de reglemetare a conţinutului audiovizual (nu mai invoc şi alte articole, pentru că, desigur, CNA-ul ar putea găsi rapid argumentaţia juridică pentru o hotărîre dreaptă, cu condiţia să vrea!). Şi, pentru credibilitatea instituţiei dumneavoastră în ochii opiniei publice, ar fi bine să vrea! Cred că CNA-ul ar trebui să merite să fie perceput nu ca o sumă de funcţionari care distribuie licenţe şi sancţiuni, mereu atenţi la recomandările celor care i-au recomandat acolo, şi cu atît mai puţin ca un spaţiu al unor sinecuri, ci ca un for intelectual, al unor conştiinţe independente, arse de dorul sănătăţii audiovizualului românesc...

Se ştie, un bun mercenar al publicităţii poate face credibil absolut orice mesaj; el poate să ne convingă şi de raportul dintre fericire şi soda caustică, şi de efectul razelor de lună asupra galoşilor de gumă; nu degeaba a avut atîta succes titlul: „Nu-i spuneţi mamei mele că lucrez în publicitate, ea crede că sunt pianist într-un bordel!”... „Bun pentru România”? De ce am crede nişte oameni de pe stradă, culeşi din toată ţara, cu oraşul scris pe ecran, care ne spun, implicit şi explicit, că proiectul „e bun”, şi nu am crede, în schimb, PROFESIONIŞTII acestei ţări (geologi, chimişti, economişti, arhitecţi) care ne spun - e drept că mult mai rar, şi nu în spaţiile publicitare - că NU e deloc bun?! Printre altele, toată această lungă poveste, „Roşia Montană”, e un exemplu de umilire publică a profesioniştilor, care nu au un cuvînt hotărîtor şi limede de spus, acoperiţi fiind de hărmălaia politicienilor şi de tradiţionalele cozi de topor.

În economie, ca şi în medicină, primul principiu care ar trebui să funcţioneze ar fi: în primul rînd să nu faci rău. Dacă românul neinformat ar citi „prospectul” s-ar îngrozi: cine ar mai lua un medicament dacă ar afla că, la capătul unui tratament paliativ, s-ar trezi, în proporţie de 100%, cu o uriaşă tumoră malignă pe faţă? Şi ce altceva decît o tumoră pe faţa României ar fi acel lac otrăvit uriaş, mai mare decît Monaco, rămas în Apuseni în urma exploatării? Cu siguranţă că nu poţi fi decît solidar cu minerii din Roşia Montană şi cu problema de fond: ei au dreptul la muncă şi dreptul la demnitate, la fel cum au – sau ar trebui să aibă - şi oamenii din Delta Dunării, şi din Bucovina, şi de oriunde din România. Dar aceşti „roşieni”, aflaţi în epicentrul unei situaţii conflictuale, sunt azi în situaţia de a nu mai vedea pădurea din cauza copacilor. Dacă ar citi cu atenţie „prospectul”, şi dacă l-ar înţelege la dimensiunile lui de perspectivă, aceşti oameni ar respinge, ei înşişi, mutilarea ţării lor. „Ţara moţilor”, aşa se chema impresionantul documentar despre Apuseni, al lui Paul Călinescu, premiat, în 1939, la Veneţia... Dacă vrei să salvezi ce e frumos în ţara ta, nu înseamnă că eşti păşunist, nu înseamnă că eşti eco-anarhist, nu înseamnă că vrei să vezi Apusenii plini de „Fefelegi” şi de ciobani Ghiţă care caută o reţea de socializare în pustie, nu înseamnă nici că vrei să reduci România la o „grădină botanică” (deşi, la rigoare, e de preferat să fii sărac într-o grădină botanică, decît sărac într-un mediu toxic)! Nu înseamnă că nu ţi-ai dori o ţară civilizată, cu industrii puternice, nu înseamnă că nu întorci capul de cîte ori treci, de pildă, prin Drumul Taberei, pe lîngă un maidan de pe care tot nişte „investitori” au ras Tricodava, cîndva o fabrică faimoasă, sau că nu ţi se strînge inima cînd vezi, la televizor, dinamitarea unui furnal de uzină părăsită... Pentru că toate au însemnat oameni, ani, viaţă, sacrificii, pe altarul unei false industrializări; toate sunt ca un spectru al Eşecului, care nu ne dă pace...

Să compari Roşia Montană, acest proiect industrial faraonic, care riscă să ne urîţească şi să ne îmbolnăvească Transilvania, cu succesul autohton al unei celebre uzine de automobile, e aberant! Să spui că un refuz al acestei investiţii e un semnal negativ pentru investitori, e la fel de aberant. Investitorii nu sunt nişte sperioase domnişoare de pension; Dumnezeul lor e unul singur: Profitul. Faptul că România refuză să-şi desfigureze o zonă istorică, cu cea mai veche atestare documentară, faptul că refuză să înlocuiască un paradis natural cu acea baltă cianurată mai mare decît Monaco, nu ar pune pe nimeni pe fugă, dimpotrivă! Ceea ce contează mai mult, pentru investitori, e să fim o ţară corectă, fără şpagă, fără loc fruntaş în topul comisioanelor ilicite, şi cu o legislaţie coerentă. Iar uneori, pentru „imaginea României”, e mult mai important un rest de demnitate, decît gramele de aur pe cap de locuitor!

Am auzit şi văzut, la televizor, reprezentanţi RMGC, ca nişte mutanţi ai patriotismului, cu figuri inocente şi cu un discurs obsesiv, gen „bun pentru România”; dar cînd vine vorba de slalomul printre ilegalităţi, cu care a început ceea ce s-ar putea chema „lungul drum al Roşiei către moarte”, „şeful” îl ia în braţe pe „eu sunt mic nu ştiu nimic”, eu sunt „nou”, eu sunt venit „după”!

Un impact economic minor şi tranzitoriu nu justifică, în nici un fel, desfigurarea feţei României, cu grave consecinţe asupra „subconştientului nostru colectiv”. Pentru că una e să ştii că ai o ţară cu frumoşii Apuseni care ascund o comoară, la care poate vei ajunge o dată (va veni şi timpul să o accesăm, dar nu aşa şi nu acum, ci mai inteligent, mai sofisticat, mai puţin invaziv şi mai profitabil pentru economia naţională), şi alta e să ştii că avem acolo, vorba lui Daneliuc, într-un interviu, O BALTĂ! Doar că, spre deosebire de Daneliuc, şi în ciuda tuturor aparenţelor, eu nu cred că „preocuparea principală a românului e grătarul cu mici”! Şi cred că toţi aceşti politicieni, parcă ieşiţi din mantaua unui Ed Wood al marilor dezastre, se joacă, de fapt, cu focul; din inconştienţă sau respectînd savante strategii de manipulare a mulţimii, ei subestimează ceea ce se cheamă iubirea pentru Transilvania!

Pentru că una e să desfăşori un asemenea şantier în deşertul australian, sau lîngă Polul Nord, sau în fundul Africii, şi cu totul altceva e să-l trînteşti în inima istorică a unei ţări, cu consecinţe dezastruoase pentru întreaga zonă. Am făcut ocolul lumii, dar nicăieri n-am văzut să se laude cineva cu vreun lac cianurat, nici cu gropi de gunoi performante! (pentru asta ar fi trebuit să fac excursia organizată pentru anumiţi ziarişti, de RMGC, în Noua Zeelandă!). Oricît de modernă sau de cochetă ar fi o exploatare industrială, rezultatul e unul singur: urît! Îşi poate imagina, cineva, un asemenea proiect industrial devastator, pe valea Loirei, sau în Toscana? „Apusenii sunt mai frumoşi decît Toscana”, am citit într-un articol al unui turist britanic, şocat că o exploatare industrială vrea să-i distrugă (dacă n-o fi fost un agent sorosian, plătit gras ca să ne împedice să prosperăm)! Am văzut şi că există avocaţi ai diavolului, care se dau de ceasul morţii, cum o să plătim noi sume uriaşe RMGC-ului! Nici o instanţă de pe glob nu ar putea acuza o ţară pentru că îşi apără identitatea şi avuţia naţională. Dimpotrivă, populaţia României ar putea cere daune morale, pentru că a fost dezinformată şi tocată publicitar agresiv, în tot acest timp! Posibilelor „presiuni politice transoceanice”, în favoarea acestui proiect economic de proporţii monstruoase, dar deosebit de interesant pentru conturile unora, li s-ar putea răspunde, „Vade retro!”, în afaceri se mai şi pierde! Ar putea fi invocat şi scandalul recent, pornit de la Washington, dar cu ecouri în întreaga Americă, percutat şi la Casa Albă, legat de o serie de morminte de eroi, găsite în neregulă, în Cimitirul Arlington! Or, proiectul RMGC ne dărîmă biserici şi ne distruge cimitire, lăsînd în urmă un Lac Mort mai mare şi decît Central Park! (Vorba unui umorist, ne-eco-anarhist, „Munţii noştri aur poartă, să nu-i facem Mare Moartă!”)... Apropo, Central Park e vizitat, anual, de 25 de milioane de turişti. Cîţi turişti ar mai fi amatori să viziteze Apusenii, cu o zonă toxică, secătuită, şi cu un Lac Mort băltind ameninţător, apărat, ni se spune, de „cel mai sigur baraj din lume”, care „zice mamă, zice tată, zice ţară adorată”? Am mai auzit şi varianta vitează că, în cazul exploatării, statul nostru va controla atent tot ce se va găsi acolo... In orice afacere, patronul, cel care dă banii, e cel care deţine controlul, restul e pură fantezie; e greu de imaginat cum un stat care n-a reuşit să controleze nici măcar legalitatea unor contracte, va reuşi să controleze compoziţia fină a unor minereuri. Am mai auzit şi varianta că „aurul va rămîne acasă”: deci le asigurăm investitorilor şi vînzarea mărfii, iar noi ne cumpărăm propriul aur - asta da afacere! Am mai auzit şi asigurări politicianiste că proiectul actual e unul nou, care nu seamănă cu cel vechi, şi am auzit mai ales că „vom renegocia”! Domnilor şi doamnelor, nu mai negociaţi şi renegociaţi degeaba! Inima României nu e negociabilă!

Intr-adevăr, trebuie să ai o inimă de plumb, şi un nume predestinat, PLUMB, ca să poţi vorbi, şi încă în calitate de „ministru al mediului”, e drept, cu o limbă de lemn, despre „maximizarea beneficiilor de mediu aduse de proiectul RMGC”!!! Principalul beneficiu fiind, desigur, acel imens iaz (nu iad?) de decantare, „reecologizat”, care va aduna tot gunoiul (gestiunea reziduurilor miniere, dacă preferaţi). Tot prin absurd: dacă acel gunoi nu e toxic, aşa cum ni se spune, atunci el ar putea fi deversat în Marea Neagră? Sau, tot prin absurd, dacă ar fi încărcat în sute de mii de containere, ar exista un loc de pe lumea asta care ar primi acel gunoi prietenos? Şi dacă da, cît ar costa ca să-l primească? Nu cumva ar fi mult mai mult decît firfiricii-mizilic cîştigaţi din toată afacerea?

Am dat clik pe „Auri sacra fames” (e de prisos să mai spun că şi aici a apărut, zbang!, „Spune DA mineritului”!), „blestemata foame de aur, la cîte ticăloşii nu i-ai împins tu pe oameni”, de la Vergiliu încoace... Stupefiant e că, de azi-mîine două decenii, această „corporaţie”, investind masiv în publicitate şi în teatrul de amatori local, miluind în dreapta şi-n stînga, avansează ca un tanc pus pe pilot automat, implacabil, centimetru cu centimetru, în ciuda întregii agitaţii şi a tuturor „plîngerilor” din jur! Cred că aşa au venit multe catastrofe în istorie. O temă care s-ar putea discuta ar fi adaptarea la actualitate a conceptului de „crimă împotriva umanităţii”... Natura înseamnă Viaţă, natura nu are glas ca să se apere singură, natura are, şi în secolul nostru, misterul şi imprevizibilul ei. Există situaţii în care natura a fost distrusă, dar în beneficiul oamenilor, pentru mii de ani. În cazul Rosia Montană e vorba de o agresiune violentă şi masivă, pe termen scurt, şi care ne lasă, pentru mii de ani, cu un lac cianurat, stresant pentru o întreagă populaţie civilă din zonă, care e pusă în pericol, în urma unor acte fie iniţiate, fie încurajate, fie doar tolerate de autorităţi...

Un mare scriitor, Camus, spunea: „Singura solidaritate umană indiscutabilă e solidaritatea în faţa morţii”. Ca o solidaritate în faţa morţii se explică faptul că protestele împotriva distrugerii Apusenilor au reunit români şi unguri, tineri şi bătrîni, hipsteri şi preoţi, de toate confesiunile, fotbalişti şi academicieni... Toţi nu pot decît să spere că votul din Parlament va fi unul deschis, la vedere, nominal; corect ar fi ca fiecare votant să-şi asume, în faţa naţiunii şi a istoriei, responsabilitatea opţiunii sale, ca să nu existe sentimentul difuz şi apăsător că „toată lumea e de vină”. Am auzit şi varianta că „dacă votul e politic, proiectul nu va trece”. Cred că e exact invers.

Oricum, în momentul votului, fiecare parlamentar să-şi imagineze cum s-ar simţi dacă, în viitor, ar fi obligat de viaţă (sau pe viaţă) să-şi ducă zilele în localitatea numită Piatra Albă (creaţie RMGC), pe malul Lacului-Mort-mai-mare-decît Monaco, şi să respire praful ridicat de vînt de pe întinderile de piatră golaşă... Şi totul, străjuit de o pancartă, pe care să fie scris, negru pe alb, sau gri pe gri: „AICI A FOST AURUL DUMNEAVOASTRĂ! NOROC BUN!”

...Iată de ce, aşadar, solicit CNA-ului să stopeze orice publicitate comercială pe marginea acestui subiect dureros. Sau să impună mesajul corect, cum ar fi: Spune Da locurilor de muncă la Roşia Montană, dar spune NU unui lac otrăvit mai mare decît Monaco! Spune Da mineritului modern în Apuseni, dar spune NU unui proiect industrial de suprafaţă, cu efect distrugător!...

Cu tristeţe şi cu speranţă,

Eugenia Vodă

Urme româneşti în Slovacia, Cehia şi Polonia

Valahia din inimă

Au plecat fără să se mai întoarcă, dar au luat cu ei totul. O limbă, o credinţă, un fel de a înţelege lumea, vă­zută şi nevăzută, puterea de a îmblânzi pământul, de a-l face să te asculte, chiar şi pe cel aspru, sălbatic, ne­su­pus, pământul înălţimilor, al frigului şi al ceţii, pă­mântul pieziş al duhurilor şi al singurătăţii, muntele. Dintre toate popoarele de atunci, din negura bântuită de molime şi vrăjmăşii a istoriei, doar ei, vlahii, ştiau taina de a supune locurile de nesupus. O taină aflată de la daci şi de dinainte de ei, de la oamenii de la începuturile timpului. Pentru că atunci când nu exista istorie, ci doar Dumnezeu, atunci când lucrurile nu aveau nevoie de dovezi, ci doar de credinţă, lor, oamenilor de aici, din ţara asta care se numeşte astăzi România, le-a fost dat să înţeleagă munţii, să-i asculte, să-i iubească, să-i su­pună. Pentru că numai aşa, înţelegând că trebuie să te supui ca să poţi supune, înţelegând că trebuie să te în­crezi nevăzutului ca să poţi crea văzutul, oamenii ăştia de la Carpaţi şi Dunăre au putut să se ridice şi să facă o ţară din înălţimile despre care alţii credeau că sunt lo­cuite doar de zei. Rostul fânului şi al coasei, al laptelui şi al brânzei, al turmelor de oi şi capre, al mersului neîn­trerupt de sus în jos şi înapoi, al mişcării acesteia neîn­trerupte, transhumanţa, în căutarea vieţii şi a îmblânzirii a ceea ce părea de neîmblânzit.
Au plecat încet, de aici, de acasă, din ţara asta care se numeşte astăzi România, dar au ştiut să poarte acest acasă cu ei, tot drumul lor de veacuri. În lunga lor pri­begie, cu vremea, limba lor a început să se amestece cu a celor cu care se întâlneau. Cu unii s-au războit, iar une­ori au fost nevoiţi să treacă la o altă religie. Dar nicio­dată, în drumul lor lung prin lume şi istorie, n-au pierdut limba lor adevărată, limba care a fost a lor şi numai a lor, cea a demnităţii şi a conştiinţei de vlahi, limba păs­toritului, a obiceiurilor, cea mai tainică şi mai adevă­rată limbă de acasă, cea a inimii. Pentru că acasă e în inimă. Iar inima vlahilor nu a putut fi înfrântă de istorie, cu tot drumul ei lung prin lume, cu toate războa­iele pe care le-a dus de-a lungul timpului. Dovada este aici şi acum, în acest secol XXI, într-o ţară, Cehia, într-o zonă care se numeşte şi astăzi, la aproape o mie de ani de când se atestă că au sosit ei, păstorii, stăpânii munţilor, "Moravia Valahă" sau "Micul Balcani". Oame­nii care trăiesc aici se numesc vlahi. Sunt fraţii tăi, din timpuri străvechi, oamenii aceia care au plecat fără să se mai în­toarcă, dar au luat cu ei totul. Trebuie să-i vezi, să-i simţi, să-i cunoşti. Şi trebuie să înţelegi dacă acel acasă poate să mai fie la fel după atâta amar de timp şi de­părtare.

Acasă, din nou

Gospodării vlăheşti, pe la 1920

 

Le-a luat 150 de ani ca să ajungă din Carpaţi până-n Tatra. 150 de ani în care au mers, s-au oprit şi s-au răsfirat cu turmele de oi şi capre pe munţii şi dealurile pe care le-au tot întâlnit în cale. Munţii şi dealu­rile pe care le-au îmblânzit cu felul lor de a fi, al lor şi numai al lor, cu legile şi obiceiurile ştiute doar de ei. S-au tot oprit în drumul lor spre Cehia de astăzi, s-au oprit şi au ră­mas, apoi au mers înainte alte şi alte generaţii de vlahi, prin ţări care astăzi se numesc Ucraina, Po­lonia, Slovacia. Când au ajuns în Moravia din Cehia de astăzi (pri­mele documente vorbesc de anul 1297), Vsetin, de pildă, nu era alt­ceva decât o regiune înaltă şi ne­populată din preajma râului Bec­va. Un teritoriu sălbatic, ca orice alt teritoriu aflat la înălţimi din acea epocă, care aparţinea, cel pu­ţin în scripte, cavalerilor templieri. O zonă albă a Europei medievale de atunci, inaccesibilă şi aspră, prea puţin mănoasă şi deloc la în­demâna puterilor vremii. Ce pu­teau face aici, pe un pământ aflat prea sus pentru a construi o civi­lizaţie ca aceea a Pragăi, de pildă? Doar că ei, păstorii vlahi plecaţi din Carpaţii României, ştiau ce să facă. Vreme de o sută de ani şi mai bine, străinii aceştia veniţi din munţi cu turmele lor de capre şi oi au ştiut să ia în stă­pânire pădurile, să prelucreze, să şlefuiască şi să înche­ge lemnul cât să-l transforme în casă, au ştiut să desţe­le­nească pământul şi să-l prefacă în păşune, au ştiut să facă din laptele, carnea şi lâna oilor, brânza, carnea şi hainele care să-i ţină în viaţă, să se răspândească şi să rămână. De sus în jos şi înapoi. Până la începutul seco­lului XVI, teritoriul ăsta nehaşurat de pe harta Europei devenise o altă Valahie şi un nou acasă, întocmai ca acelea din care strămoşii celor de acum plecaseră pentru totdeauna. Oamenii de aici erau puternici şi vrăjitori: acolo unde nimeni nu se încumeta să treacă, acolo unde pădurile nesfârşite şi munţii prea înalţi înghiţeau orice potecă, ei îşi croiau drum, rămâ­neau şi deveneau prosperi, purtând întocmai casele, hainele, cântece­le, grija pentru animale. Limba cu care plecaseră li se pierdea încet: timpul trecut de la ple­ca­re era uriaş, oamenii pe care îi întâlneau erau mereu alţii. Dar limba lor ade­vă­rată, tradiţia vlăhească rămâ­neau ace­leaşi, în orice colţ şi timp al acelei lumi de demult. Oamenii pe care îi întâlneau nu îndrăzneau să-i supere. Vlahii erau aspri, drepţi, mândri şi nesupuşi. Vlahii erau altfel, iar de la ei, ceilalţi, oamenii simpli ai marilor oraşe, au înţeles că şi muntele, şi pădurea pot fi rostuite, în­ţelese, folosite. Respec­taţi şi temuţi, dând socoteală şi trăind doar prin legea lor străbună ("Lex Antiqua Vala­cho­rum"), di­fe­rită de orice alt fel de lege cu­nos­cută, pentru că doar aici se vor­bea limpede despre ospitalitate, uma­nitate, puritate sau relaţii de familie, vlahii nu se supuneau feu­dalilor vremii. Singu­rele îndatoriri pe care le aveau erau să păzească graniţele ţării şi să plătească anual o oaie şi un miel, la fiecare 50 din turma păstorită. Atât şi nimic mai mult. Doar că, atunci când puterea lor a de­venit prea mare, când bel­şugul pe care l-au smuls dintr-o natură, până atunci potrivnică, a început să prindă cheag şi strălu­cire, puterile vremii au ajuns să fie interesate de acei străini cu legi ciudate, de cei care îşi poartă şi îşi clădesc casa din inimă, oriunde ar merge, aidoma cu cea din care au plecat. În Moravia Cehă, atunci, datorită lor, a vlahilor, o zonă din ce în ce mai prosperă, habs­burgii au înţeles că oamenii ăştia nu vor să se su­pună. Că sunt altfel. Că nu le dau lor socoteală. Că pot trăi împăcaţi, la marginea oricărui imperiu, într-o altă lume, mai demnă şi mai dreaptă decât cea rostuită de ei. Că vlahii sunt altcineva, oameni cu o altă credinţă, cu alte obiceiuri. Nu i-au înţeles. I-au numit barbari. Şi au încercat să-i înfrângă.

Hoarda războinicilor păstori

Un frate - Lukas Spitzer

 

Părintele educaţiei moderne, aşa cum este cunoscut Jan Amos Comenius, scria în 1620: "Oamenii din Mun­ţii Moraviei se numesc vlahi şi nu se tem de războaie. Au refuzat să accepte jugul habsburg şi, timp de trei ani, şi-au apărat libertatea cu sabia". Patru ani mai târziu, în 1624, războiul acesta inegal între oamenii munţilor şi imperiu se ducea mai departe, iar vlahii erau departe de a fi învinşi. Comenius, el însuşi o victimă a represaliilor habsburgilor, scria din nou, plin de admira­ţie: "Locuito­rii principatului Vsetin şi ai munţilor din jur (cei care se numesc vlahi) continuă să lupte mai departe şi nu pot fi înfrânţi". Şi nu era vorba doar de drepturi în acest război. Vlahii îşi apărau credinţa orto­doxă, credinţa lor atât de ciudată faţă de cea unifor­mi­zantă şi trufaşă a catolicismului imperial. Oamenii ăştia, de acum mult prea puternici şi prosperi, oamenii ăştia niciodată supuşi ştiau să şi lupte în numele adevărului lor străvechi. O recunoştea Albert von Wallenstein, co­mandantul trupelor habsburge din Vsetin: "Nu le putem face faţă vlahilor. Revolta lor ne depăşeşte". Raidurile erau fulgerătoare. Coborâţi din munţii pe care îi ştiau atât de bine, "hoardele vlahe se bucură de sprijinul ne­precupeţit al localnicilor", constata cu groază un oficial austriac. Iar hoardele făceau ravagii în oraşele Male­novice, Zlin şi Valasske Mezirici. Revolta începuse, iar imperiul pierdea bătălie după bătălie. În 1621, vlahii şi aliaţii lor de conjunctură, protestanţii maghiari, contro­lau tot estul Moraviei. Imperiul se repliase, "barbarii" aceia erau războinici de neînfrânt. Abia în 1623, odată cu înfrângerea aliaţilor maghiari, revolta vlahilor a putut fi oprită. Habsburgii preluaseră din nou controlul, vlahii erau executaţi pe capete. Nu pentru multă vreme. Refu­zând ferm ajutorul Imperiului Otoman, cel cu care se războiseră de atâtea ori pe vremea în care nu părăsiseră încă Munţii Carpaţi, vlahii s-au repliat şi au continuat să lupte singuri. Singuri împotriva unui imperiu care îi forţa să-şi piardă credinţa, identitatea, casa din inimă. În martie 1624, în vestul Munţilor Vsetin, barbarii aceştia vlahi îi spulbe­rau, pur şi simplu, pe habsburgi într-una dintre cele mai umilitoare bătălii din istoria imperiului. Ei, păstorii, muntenii, oamenii cu turmele, cei care ştiau să stăpânească stihiile, nesupuşii. Munţii erau ai lor. Şi nu puteau fi cuceriţi.

În faţa casei

 

Uniţi cu danezii, apoi cu suedezii, şi abandonaţi de fiecare dată de aliaţii lor de conjunctură în ceea ce se nu­meşte acum"Războiul de 30 de ani", vlahii şi-au păs­trat independenţa faţă de imperiu până în 1644. Atunci, în anul acela, o armată întreagă a unui imperiu uriaş, cel habsburgic, a înfrânt definitiv revolta războinicilor păstori. Biserica Catolică şi Imperiul Austriac puteau să răsufle liniştiţi, edictul din 1632 - "Locuitorii din Valassko sunt valahi, prin urmare infractori absoluţi" - putea fi, în sfârşit, pus în aplicare: satele Hovezi, Huslenky, Halenkov şi Zdechov au fost arse din temelii, vlahii dezarmaţi, păşunile şi stânele distruse, mai bine de 20% din bărbaţii ce au luptat, ucişi. Cei rămaşi în viaţă aveau de ales între execuţiile publice sau supu­ne­rea faţă de Imperiul Habsburgic şi convertirea la cato­licism. La scurt timp, în Vsetin, au urmat execuţiile pu­blice. În urma lor, la sfârşitul anului 1644, o treime din populaţia vlahă nu mai exista. Muriseră pentru credinţă, pentru nişte obiceiuri, pentru un acasă cu totul altfel decât cele ale timpurilor de atunci. Luptaseră cu inima şi se jertfiseră pentru ea. După război, a urmat ciuma. Dar vlahii nu au putut fi înfrânţi. Cei rămaşi şi-au conti­nuat drumul lor drept prin istorie, prin alte vremuri şi cu alţi stăpâni. "De fapt, n-am putut fi înfrânţi nicio­dată. Ne-am schimbat religia, am fost obligaţi să trecem de la legea noastră strămoşească la cea a statului, dar am rămas aceiaşi". "De ce vorbiţi despre noi?", îl în­treb pe tânărul din faţa mea. "Pentru că sunt vlah şi sunt mân­dru de asta!", îmi spune Lukas Spitzer, muzeo­graf din Vsetin. Ochii lui albaştri mă fixează o vreme, apoi se îmblânzesc. Lukas zâmbeşte.

Fraţii de peste timp

Le-ai căutat urmele atâţia ani, cum niciun istoric n-a făcut-o. Colegii tăi reporteri au scotocit munţi şi văi, au isco­dit oameni şi au aflat documente, s-au bucurat de fiecare casă, obiect sau denumire care păstra aminti­rea strămoşilor tăi vlahi. Ai urcat un munte din Alpii Dolo­miţi, Valacia, ai auzit şuieratul vântului şi poveşti despre păstori pierduţi. Te-ai simţit de multe ori acasă în Eu­ropa aceasta de acum, te-ai simţit acasă ori de câte ori ai aflat firul invizibil care să te poarte în inima încă vie a istoriei, inima aceasta care încă mai pulsează cu sân­gele păstorilor din Carpaţi. O inimă veche, mai veche decât documentele ştiute, mai veche decât istoria care se scrie. Inima pe care revista aceasta se încăpăţâ­nează să n-o lase uitată, deşi civilizaţia de acum o astupă grăbit cu straturi grele de nepăsare. Ai încercat să dai nepăsarea la o parte, ai încercat să găseşti din nou dru­mul drept. I-ai căutat pe ei, pe cei de la care ai pornit, pe cei care te-au făcut să fii ceea ce eşti acum. De ani buni, o echipă mică în căutarea unui adevăr mare, o himeră, fără doar şi poate, în ochii celorlalţi, în ochii prea lucizi ai unei lumi prea concrete. Iar urmele, hărţile şi cărţile vechi, uitate, te-au adus acum, în toamna asta ploioasă de septembrie, până în Slovacia, Cehia şi Polo­nia. În Roznov pod Radhostem, din Cehia, ai găsit mu­zeul valah, minunăţia aceea de sat vlăhesc, conser­vată impecabil de sute de ani, aşa cum scria în numărul tre­cut Ciprian Rus. Într-una dintre acele case de lemn,

Gospodăria lui Lukas

 

lân­gă un cuptor în care se coceau colaci, am stat de vorbă cu muzeografa Helena Cviklová, am aflat că vlahii de demult şi-au purtat cu mândrie şi demnitate datinile, rosturile şi viaţa lor cea veche prin toată istoria asta vitregă, care a încercat să-i supună de atâtea şi de atâtea ori. Au păstrat lucrurile întocmai până târziu, foarte târziu, când noile războaie şi molima devas­tatoare a comunismului i-a împins din casele lor de lemn şi de pe păşunile înalte şi i-a trimis forţat în noile oraşe, la blocuri. Ai oftat şi ai închis ochii în căldura aceea tăcută şi dospită a unei odăi de lemn, vechi de mai bine de două sute de ani, dintr-un muzeu vlăhesc din Cehia, te-ai gândit la viaţa tihnită de atunci şi ţi-ai spus că ai ajuns din nou târziu, un pic prea târziu ca să mai prinzi lucrurile aievea. Ai mers apoi mai departe, până în Vsetin, acolo unde, vreme de 30 de ani, păstorii tăi veniţi din Carpaţi nu s-au lăsat înfrânţi în credinţa şi rosturile lor de un mare impe­riu. Ai vrut să afli cum a fost posibil ca nişte oameni obişnuiţi cu munţii şi ceaţa să ţină piept atâta amar de vreme istoriei piezişe. Ai stat de vorbă cu un tânăr înalt, cu ochi albaştri, muzeograful de aici, ţi-a arătat hărţi, ţi-a deschis ochii şi mintea ca să înţelegi trecutul. Apoi, la sfârşit, ţi-a vorbit de "noi" şi a dat să plece. L-ai oprit şi nu ţi-a venit să crezi. După atâtea şi atâtea căutări prin Europa aceasta de se­col XXI, în faţa ta, acum, aici, se află un om în carne şi oase, care îţi spune simplu "sunt vlah şi sunt mândru de asta". Aşa se întâmplă toate lucrurile, chiar şi cele magice: firesc, ca şi cum ar fi de la sine înţelese. În muzeul din Vsetin nu mai era vorba despre gloria şi onoarea celor de demult, nici despre trecutul lor care a lăsat urme ci, pur şi simplu, despre prezent. Aici, acum, stai de vorbă cu un om de vâr­sta ta care îţi spune că e vlah, că părinţii lui sunt vlahi şi că aşa a fost să fie de când pământul ăsta din Moravia a fost luat în stăpânire de strămoşi. Ai fi vrut să crezi, poate, în naivitatea ta, că atunci când vei întâlni un vlah în carne şi oase, undeva, prin lumea asta mare, îl vei vedea însoţit de câini, fluierând o doină, într-un cojoc de oaie, proaspăt coborât din munţi. Dar realitatea este întotdeauna mai simplă, mai firească şi, dacă ai ochi să vezi şi inimă de simţit, este la fel de magică şi de uimitoare ca orice plăsmuire. Lukas Spit­zer, muzeograf şi doctor entomolog, stă în faţa ta şi zâmbeşte. Este vlah şi se ocupă de fluturi, a scris şi o carte despre asta. Îl mai priveşti o dată. În faţa ta este unul din­tre urmaşii păstorilor care au plecat din Carpaţi acum o mie de ani, în faţa ta, ca un arc peste timp, se află unul dintre fraţii tăi. Îi zâmbeşti şi tu, stingherit. Vorbeşti. Rămâne ca a doua zi să vă întâlniţi din nou, să-i cunoşti casa, rosturile şi părinţii. Nu locuieşte în Vsetin, ci într-unul dintre satele din apropiere. "Unde, mai exact?", îl întreb. "În Halenkov", îmi spune, "în Vala­hia. Dar toţi cehii ştiu de zona asta drept Micul Bal­cani". Se face seară şi am găsit ceea ce căutam.

Mândru, sărac şi fericit

 

În Halenkov, un soare cu dinţi şi o sărbătoare i-a scos pe oameni în stradă. E târgul anual, evenimentul acela pestriţ care amestecă laolaltă vechiturile, tradiţia, maldărul de haine ieftine, toboganele pentru copii, mân­carea. Îl găsesc pe Lukas, îmi zâmbeşte stânjenit. Îl liniştesc, aşa e şi la noi, tradiţia veche, pură, s-a tot ciobit de la vremuri şi a ajuns să se refugieze doar în satele de sus, inaccesibile. Lukas îmi mai zâmbeşte o dată, trist. Aici, în Cehia, dintre toate războaiele pe care le-au avut de purtat vlahii în toată istoria lor, niciunul n-a fost mai aspru şi mai pustiitor decât cel cu realitatea comunistă. Ei, comuniştii, spre deosebire de România, au distrus în marşul colectivizării până şi satele din munţi. Păstorilor le-a fost luat totul: pădurea, păşunile, casele şi animalele. Vlahii au fost despăgubiţi şi trimişi la blocuri, cei care s-au împotrivit au sfârşit în închisori sau au fost executaţi. Tradiţia lor vie trebuia să moară, a fost considerată un afront în faţa noii orânduiri mun­citoreşti, trebuia rasă de pe faţa pământului şi trimisă la muzee, ca o ciudăţenie a unor vremuri apuse, numai bună de conservat, de inventariat. Muzica trebuia să devină folclor, tradiţia - obiect de studiu. Războiul ăsta a fost cel mai greu dintre toate. Stâne arse, păşuni pâr­jolite, case transformate în lemne de foc. Meşteşugarii vlahi, cei despre care Lukas îmi spune cu mândrie că i-au învăţat pe cehi rosturile pământului, au fost trimişi în uzină, forţaţi să se angajeze. "Dar nu, noi, vlahii, nu pu­tem fi înfrânţi. Am rămas cu fruntea sus după războa­iele cu austriecii, am trecut mai departe prin ciumă şi boli, am fost batjocoriţi şi umiliţi de comunism, dar am mers înainte", îmi spune Lukas, şi înainte mergem şi noi, printr-o vale care se tot îngustează, prin mijlocul unei păduri care tot creşte. Aici, acum, trăiesc Lukas Spit­zer şi familia lui, într-o casă de lemn, scăpată de fu­ria roşie, o casă de lemn veche de mai bine de o sută de ani, o casă vlă­hească, cu toate rosturile vlăheşti bine orânduite, în care el, Lukas şi soţia lui, s-au întors să tră­iască, s-au întors să stea. Oile sunt cu ei, nu multe, doar 15 acum ("dar vor fi mai multe", îmi spune el şi zâmbeşte), păşunea se întinde până la pădure, e linişte, e tihnă, şi lucrurile se întorc în matca lor străveche. Îl întreb cum se descurcă, dacă nu îi e greu. Îmi zâmbeşte din nou. Îmi spune că este "mândru, sărac şi fericit, aşa cum sunt toţi vlahii".
"După 1989, din ce în ce mai mulţi vlahi au fugit de ora­şele şi blocurile în care au fost obligaţi să stea. Ne-am întors aici, în Micul nostru Balcani, unde ne este locul. Din 1989 şi până acum, numă­rul oilor din Cehia s-a dublat. Şi asta doar datorită nouă. Suntem singurii oa­meni din Cehia care îşi păstrează încă tra­diţia, zi de zi, sin­gurii care o trăim mai departe". Cehii îi invi­diază: Velké Karlovice, Karolinka, Nove Hro­zen­kov, Horni Vsacko, toate aceste orăşele şi sate vlăheşti cu­noscute în Cehia drept "Micul Balcani" sunt căutate acum de turiştii din toată ţara pentru liniştea, frumuseţea simplă şi rădăcinile străvechi pe care le întâlneşti la tot pasul.
Urc cu Lukas mai departe în munţi. Îmi arată păşu­nea pe care a cosit-o cot la cot cu fratele şi tatăl lui. Îmi arată locurile unde culege ciuperci. Locurile unde taie lemne pentru foc. Îmi vorbeşte un pic în vlaha veche, o limbă uitată, străveche, venită prin ceţuri şi ploi, peste munţi. Acum şi aici, viaţa asta neschimbată din mijlocul naturii, pe care numai ei, neînfrânţii, au ştiut să şi-o apropie, s-o facă vie, s-o îmblânzească. "Ne vom întoarce la păstorit, la rădăcinile noastre din România, ne vom întoarce la ceea ce este al nostru şi a fost întotdea­una". Aş vrea să-i spun lui Lukas că dacă el şi alţii ca el, vlahii tineri, simt aşa,

Pământul de acasă

 

isto­ria a şi început deja să se schimbe, să se în­toarcă încet, spre locul acela tainic din care a pornit, locul de dinainte de istorie şi timp, inima. Tac însă. După atâtea răz­boaie, vlahii din Cehia sunt încă vii, invi­diaţi şi demni, şi merg înainte. Istoria nu s-a oprit, aşa cum şi-au dorit comuniştii, într-un muzeu, ci este vie şi se scrie acum.
Sunt mândri, săraci şi fericiţi, s-au lup­tat cu istoria şi au mers mai departe. Nu au putut fi înfrânţi. Sunt fraţii tăi. I-ai gă­sit. Sunt aici, acum, pentru totdeauna.

LOVITURA DE STAT DECEMBRIE 1989. Iulian Vlad: Armata nu se lasă dezarmată. Nicolae Ceauşescu: Ce facem? Iulian Vlad: Procedăm cum aţi spus.

tags: Lovitura de stat 1989

Generalul Marin Neagoe: Ştiţi că în foarte multe locuri din ţară cei care au instigat muncitorii au fost informatori ai Securităţii. Eu şi Vlad ştiam că treaba e terminată. Ştiam chiar dinainte de întâlnirea de la Malta.
Uşa de la CC nu se putea deschide pe dinafară decât cu tancul, împingând cu turela, sau pe dinăuntru, cu cheia. Uşa a fost deschisă din interior.

Dumitru Burlan, care se ocupa contrainformativ cu securitatea familiei prezidenţiale, confirmă că Securitatea a anticipat căderea lui Ceauşescu şi a contribuit la asta. Mai mult, colonelul Burlan relatează o întâmplare de o importanţă deosebită. El susţine că superiorul său direct, generarul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, discuta cu alţi capi ai Securităţii despre înlăturarea dictatorului.

„La 3 decembrie 1989 ­m-am dus cu nişte casete audio la generalul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a. Am avut următoarea convorbire cu el. I-am spus: «Tovarăşe general, mă cunoaşteţi de 22 de ani, ­v-am executat tot timpul ordinele. Am o rugăminte. Vreau să mă schimbaţi din acest colectiv sau din Direcţie. Am acasă trei copii şi nu vreau să fiu acuzat de trădare. Fapt pentru care v-am adus patru casete şi un casetofon la care să le ascultaţi. Ascultaţi casetele şi luaţi măsurile ce se impun». El n-a luat casetele. Mi le-a dat înapoi. Şi a zis: «Bine, Burlane. Du-te, şi de acum încolo vii tot la mine să-mi raportezi. Asta până la 1 ianuarie. Că după aia o să vezi tu». Ce concluzie să trag eu când aghiotantul lui Ceauşescu spune o treabă ca asta?”

Întrebat ce se afla pe casetele audio, Burlan răspunde senin: „Pe casete erau convorbiri între generalii Neagoe, Stănculescu (prim-adjunct al ministrului Apărării), Nicolicioiu (şeful unităţii de contraspionaj UM 0110, supranumită şi „unitatea anti-KGB”) şi alţii. Complotau cum să facă. Puneau la cale. Spuneau lucruri cu privire la cum să scape de Ceauşescu, care s-au regăsit ulterior în cursul evenimentelor.

Marin Nagoe si Pacepa

Generalul Marin Neagoe, care în decembrie 1989 era şeful Direcţiei a V-a a Securităţii (Direcţia de protecţie şi pază a lui Nicolae Ceausescu), a dat o declaraţie în faţa Comisiei „Decembrie ’89″:

„Eu luasem măsuri de dimineaţă, pentru că ştiam că lumea va veni şi că se va întâmpla ceva când vor veni oamenii care voiau să intre în Comitetul Central. Pe 22 dimineaţa am chemat oamenii mei şi le-am spus să nu tragă şi să lase oamenii să intre. Când am dat acest ordin, dimineaţa la 7, eu ştiam că vin întreprinderile peste noi”

Eugen Neagoe
fost şef al Direcţiei a V-a a SecurităţiiŞtefan Andrei, care în 1989 era viceprim-ministru al Guvernului României, confirmă faptul că Securitatea era la curent cu mişcările de pe platformele industriale din dimineaţa de 22 decembrie 1989. În acele momente, Andrei se afla în clădirea Comitetului Central.

„La un moment dat, în dimineaţa de 22 decembrie, Gheorghe Raţiu, un ofiţer din Direcţia I a Securităţii, i-a spus lui Ceauşescu că vine o coloană de la 23 August. Ceauşescu a zis: «Vin muncitorii mei să mă apere!». La care ofiţerul i-a răspuns: «Nu, nu. Vin să ceară plecarea dumneavoastră». Aia a fost o mare lovitură pentru Ceauşescu”.Stenograma şedinţei CPEx al CC al PCR din 22 decembrie 1989, ora 10.00.

Nicolae Ceauşescu:  Să declarăm imediat starea de necesitate în întreaga ţară. Aceasta este conform Constituţiei şi este dreptul preşedintelui. Nu trebuie să convocăm Consiliul de Stat. Sunteţi de acord?

Constantin Dăscălescu: Eu m-am ridicat în picioare de la început.

Elena Ceauşescu: Dacă eşti de acord cu starea de necesitate?

Constantin Dăscălescu: Altă soluţie nu mai există.

Nicolae Ceauşescu: Atunci, să acţionăm!

Constantin Dăscălescu: Dacă aceştia au pus mâna pe arme, i-au dezarmat pe militari, ce or să facă?

Silviu Curticeanu: Or să tragă. Tragem şi noi! Crezi că au luat armele ca să se uite la noi?

Gheorghe Rădulescu: Din informaţii, coloanele de muncitori au pornit către centru şi trebuie luate măsuri ca să fie evitată vărsarea de sânge.

Constantin Dăscălescu: Am fost şi voi fi alături de dumneavoastră până crăp, dar cred că trebuie să chibzuim dacă tragem în muncitorii cinstiţi.

Ion Radu: Am fost şi aseară, şi acum dimineaţă în zone diferite. Situaţia este deosebit de gravă. Au plecat în masă din fabrici.

Suzana Gâdea: A fost totul organizat.

Ion Radu: Ministrul Vlad spune că, izolat, mai sunt nişte grupuri de militari dezarmaţi.

Elena Ceauşescu: Nu este timp de poveşti.

Ion Radu: O parte din muncitori sunt înarmaţi.

Tudor Postelnicu: Faţă de ceea ce s-a pus în discuţie, ridic şi eu o problemă. Am înţeles de ieri că împotriva muncitorilor nu se va trage. Avem acum această situaţie creată şi noi suntem convinşi că nu muncitorii cinstiţi sunt aceia care vor deschide focul, ci lepădăturile şi pleava. Împotriva acestora nu trebuie să fim indiferenţi.

Ion Dincă: Dacă aceştia dezarmează Armata noastră şi vor să intre în sediu?

Iulian Vlad: Armata nu se lasă dezarmată.

Constantin Dăscălescu: Cei care sunt trădători s-au lăsat dezarmaţi.

Nicolae Ceauşescu: Sigur că nu putem trage în muncitori. Noi suntem reprezentanţii muncitorilor şi nu putem trage în muncitori, dar sunt şi lichele.

Elena Ceauşescu: Cine se lasă dezarmat este ticălos!

Constantin Dăscălescu:Vom vedea dacă masele vin liniştite, dar dacă vin cu arma în mână, atunci să se tragă în ei.

Ion Dincă: Acest ordin mai trebuie transmis o dată.

Tudor Postelnicu: În condiţiile în care se deschide focul împotriva Armatei, aşa cum este prevăzut în Constituţie, atunci se deschide focul.

Nicolae Ceauşescu: Aveţi altă părere?

Paul Niculescu-Mizil: De ce la fabrici activitatea noastră nu s-a simţit?

Nicolae Ceauşescu: Trădătorul Milea este de vină şi probabil mai sunt şi alţii.

Silviu Curticeanu: Acum nu avem timp de pierdut.

Nicolae Ceauşescu: Trădătorul Milea a plecat de aici şi s-a sinucis. I-am spus să se ducă să dea ordin să aducă unităţile militare şi el s-a sinucis. A intrat în sala de comandament şi s-a sinucis şi atunci reiese clar că tot timpul a sabotat şi, de fapt, a acţionat împotrivă, a făcut tot ce se cunoaşte. Noi am hotărât că împotriva intereselor ţării nu există înţelegere.

Manea Mănescu: Cine îi ia locul?

Constantin Dăscălescu: Are grijă şeful statului.

Nicolae Ceauşescu: L-am chemat pe primul adjunct şi este deja la dispoziţia mea. Lucrează aici.

Suzana Gâdea: Eu am văzut aseară nişte tineri neînarmaţi. Puteau fi luaţi, pentru că atunci când a început să se tragă, au fugit. Acum trebuie să avem şi noi bâte să ne apărăm.

Nicolae Ceauşescu: Ce facem?

Iulian Vlad: Procedăm cum aţi spus.

Tudor Postelnicu: Aşa facem.

——–Iulian Vlad la ora 10.35, l-a tradat pe Ceausescu. La ora 10.45 Iliescu numai era urmarit de securitate.

Iulian Vlad: “Da, sigur, prin comandantul trupelor, ca sa deschida portile de la Radio si Televiziune, ca sa permita demonstrantilor sa ajunga acolo”.

La ora 13.30, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică, în care se menţiona: „Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi cu calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare”. Într-o altă notă telefonică, generalul Stănculescu preciza:„Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale”. Astfel, generalul Stănculescu a preluat asupra sa prerogativele Comandantului Suprem, care, potrivit Constituţiei aparţineau Preşedintelui Republicii Socialiste România.

La ora 10.07, generalul Stănculescu a ordonat tuturor trupelor militare să se întoarcă în cazărmi. A fost primul ordin al lui Stănculescu în calitate de ministru al apărării, contrar ordinului comandantului suprem.

La ora 11.30 Stanculescu il sfatueste pe Ceausescu sa plece cu un Elicopter
Stănculescu: „Știam că sovieticii au decis să scape de Ceaușescu“

Generalul Stănculescu: “La 13:30 am hotărât răsturnarea lui Ceauşescu de la putere”
Stănculescu: “Am încredinţat puterea lui Iliescu pentru că în toată presa internaţională, cât şi la Europa Liberă şi Vocea Americii, Iliescu era dat drept succesor al lui Ceauşescu”

După trei ore de la preluarea puterii, Stănculescu intră în contact cu Ion Iliescu. “La ora 13.40, Iliescu îl sună pe Stănculescu la minister şi stau de vorbă 15 minute.
______Primul grup de revolutionari ajunge la Televiziune in jurul orei 11:15, ceea ce inseamna cel putin trei sferturi de ora inainte de evacuarea lui Ceausescu din cladirea CC. Persoanele civile care au constituit micul grup sosit la Televiziune, intre care se aflau Mihai Voicu, un cetatean cu numele Cherpec si o domnisoara cu prenumele Mihaela,intentionau sa convinga conducerea Televiziunii sa transmita informatii si, eventual, imagini in tara despre ceea ce se petrece la Bucuresti, adica revolta populara. La acea ora, Televiziunea tocmai transmitea a doua oara comunicatul cu “tradarea” lui Milea. La poarta Pangratti, micul grup este respins de reprezentanti ai Televiziunii, care ii cere sa paraseasca incinta, insa gasesc intelegere – in mod surprinzator pentru ei, ca neavizati – din partea trupelor din paza cladirilor, in persoana locotenentului-major Mihai Ditiu.Revolutionarii nu stiau ca timp de o ora intregul efectiv al Armatei 1 si al Militiei Capitalei primise ordine repetate de a parlamenta cu orice grup civil aparut in perimetrul unitatilor militare sau al obiectivelor aflate sub misiune. In timpul emisiunii Dan Diaconescu in direct din seara de 5.12.2004, de la postul de televiziune OTV, inginerul Nicolae Stanciu, fostul director tehnic al TVR, a afirmat ca “exista o cortina electronica cu care se oprea emisia la tv, daca se dorea. Generalul Ghita (comandantul trupelor de Securitate si Militie – n.a.) a dat dispozitie sa nu se traga, a dat jos mitralierele de pe TV cu o ora inainte de venirea revolutionarilor”. Informatia este confirmata de generalul Iulian Vlad
Primul grup de revolutionari ajung
Iulian Vlad, a spus într-un memoriu adresat lui Iliescu: “Într-adevăr, pe dictatorul Ceauşescu l-am trădat
Gheorghe Goran, fost şef al Securităţii Municipiului Bucureşti – Comisia Senatorială pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, reaudierea din 4 mai 1994)”Ştiam că gen. Militaru avea întalniri cu Măgureanu, Iliescu, Ioan Ioanid în parcul Tineretului, rezulta că vor să facă cevaîmpotriva lui Ceauşescu. Mulţi dintre actuali disidenţi au fost informatorii noştri.
Securitatea era foarte bine organizată . Inclusiv foştii deţinuţi politici ca şi oamenii simpli erau mandri că sunt cunoscuţi cu un ofiţer de Securitate! Era o cinste pentru ei, apoi ăştia, informatorii, erau şi ajutaţi –aveau avantaje.
“Securitatea a fost deturnată de la munca de securitate! Am fost puşi să facem pande etc. deoarece cuplul dictatorial nu mai era iubit de noi. Poate Ceauşescu a fost trădat şi din interiorul PCR. Noi am cheltuit mari sume de bani pt Mazilu să se promoveze interesele în străinătate şi el era de fapt trădător!

Sediul CC al PCR era apărat de un sistem militar numit “Dispozitiv militar de apărare al sediului central al CC al PCR”, format din blindate, trupe de linie ale Armatei, trupe de elită ale Academiei Militare, forţe ale MAI şi ale Securităţii, pe care l-a dezorganizat intenţionat gen. Vlad după ora 08.30, retrăgând toate forţele MAI şi Securităţii din dispozitiv. la fel cum, începând cu ora 10.07, gen. Stănculescu îndepărtează blindatele din Piaţa Palatului şi opreşte trupele proaspete chemate de tandemul Ceauşescu-Milea pentru a face “mişcarea populară” una cu pământul. Aşa a trecut nestingherită “mişcarea populară” a dlui Iliescu prin cordoanele dispozitivului militar de apărare al CC şi nu a găsit în faţa clădirii nici picior de militar.

Aşa au ajuns protestatarii liber în Piaţa Palatului şi tot ca urmare a ordinelor gen. Stănculescu
———————————————————Dintre 10.07 şi 10.35 “Armata a fraternizat cu populaţia”, “a trecut de partea poporului” etc.
………………………………………………..Iulian Vlad a declarat in fata comisiei senitoreale: “‘Apoi, alt ordin am dat în 22 dimineaţa, că dacă se forţează cordonul (ce înconjura piaţa CC) să nu se facă opoziţie! Ordinul l-am dat lui Bucurescu, col. Ardeleanu, Nae (adjunctul lui Neagoe, pentru că pe Neagoe nu l-am găsit), Ghiţă. Acest ordin a ajuns şi la cei care apărau televiziunea, radioul. Ceauşescu, venind de pe balcon când a fost huiduit şi s-au aruncat cu pietre nu a mai intrat în birou ci s-a îndreptat direct la lift”
Părerea mea e că Ceauşescu nu mai era cel vechi. În ultima săptămână a emis nişte acte în mod inexplicabil. Avea o memorie uluitoare, era perspicace, dar în ultimele luni măsurile luate de el erau aberante: de exemplu, la congres jumătate din CPEx trebuiau schimbaţi! La fel (…) 16 – el ştia precis că cei care au ieşit nu sunt huligani…

Altă greşeală: plecarea în Iran. Apoi, influenţa negativă a consoartei sale. Eu îi dădeam zilnic buletine de informare – cele scrise de mână pe care i le dădeam! L-am informat despre tot ce se întâmplă în jur! Eu vedeam că România nu poate ocoli celelalte ţări socialiste. Zona cea mai sensibilă era în Transilvania.Din ce s-a vorbit la Moscova am luat cunoştinţă indirect, prin informaţiile externe.”
Gen. Militaru nu era agreat de ceilalţi comandanţi. Pentru mine gen. Militaru a fost şi rămâne un om suspect în privinţa loialităţii faţă de ţară.Cornel Nisipeanu poate fi considerat un dizident autentic, am auzit că lucrează aici la Senat. Nu dacă găseam oricare din greşelile făcute de gen Militaru atunci, eram precis condamnat la pedeapsă capitală. Gen. Logofătu, care trebuia să fie succesorul meu este de aceeaşi formaţie şi format ca gen Militaru. A fost reprezentantul României la Tratatul de la Varşovia, apoi la Academie. (Stănculescu avea un comportament total contradictoriu). Apoi prezenţa lui Militaru a fost catastrofală, dădea ordine aberante. Jula dădea ordine aberante. Era o stare de confuzie generală. De aceea s-a întâmplat omorurile la M. Ap. N la Otopeni etc. Dar toate astea nu exclud existenţa unei acţiuni de diversiune organizată. Cred că o dovadă e şi acel “război electronic”.
Iulian VladAdjunctul fostului şef al Departamentului Securităţii Statului general Bucurescu Gianu: Pe 22 decembrie 1989 Iulian Vlad a cerut ca, în caz că presiunea mulţimii creşte, să dăm voie oamenilor să intre în sediul fostului CC al PCR. Pe Mazilu îl cunosc de prin 1950. Este şi dotat dar are şi dereglări psihice.
Gianu a fost cel care s-a ocupat de aplicarea planului “Orient”, care constituia ansamblul de măsuri amănunţite cu privire la asigurarea securităţii şefului statului pe timpul evenimentelor interne şi externe la care participa acesta în decembrie 1989, începånd cu vizitta de la Moscova din 4 decembrie şi terminand cu vizita şi întoarcerea preşedintelui Ceauşescu în/din Iran (18- 20 decembrie). Asta înseamnă că el a fost cel care a decis ca aeronava cu care Nicolae Ceauşescu a plecat în Iran să fie însoţită pentru prima oară de cand Ceauşescu devenise preşedinte, aşa cum a dezvăluit secretarul personal al lui Ceauşescu, Mihai Harjeu, de două avioane de vanătoare. Tot Bucurescu Gianu a fost cel care s-a ocupat de securitatea mitigului din Piaţa Palatului, din 21 decembrie 1989, miting organizat la sugestia fostului primar al Capitalei, Barbu Petrescu.Adjunctul generalului Iulian Vlad descrie şi ordinele directe primite atunci de la Iulian Vlad, dar confirmă şi fapttul că Laszlo Tokes era plătit de serviciile maghiare de spionaj.Din exterior veneau informaţii, la radio-televiziunea ungară, măsuri împotriva romanilor.Era clar că în localităţi din jurul graniţei era un lagăr pentru refugiaţi romåni de unde erau retrimişi ilegal peste graniţă indivizi romani pregătiţi. Au şi fost prinşi la Satu Mare şi Timişoara asemenea indivizi cu misiunea de a lua legătura cu cei din interior. Gen. Nicolicioiu şi Centrul de Informaţii Externe pot da lămuriri suplimentare.
În 16 decembrie 89 am fost chemat la cabinetul gen. Vlad unde era convocat şi gen. Macri şi alţi ofiţeri superiori şi am fost informat că la Timişoara au apărut lucruri curioase: demonstraţii, spargeri de geamuri. S-a luat măsura să plece acolo gen. Macri, col. Teodorescu şi încă un ofiţer de la Informaţii Interne. Teodorescu de la Informaţii Externe a fost trimis pentru că se semnalau deplasări ale unor diplomaţi în zonă, prezenţa unor turişti, în special URSS, grupuri de turişti cu maşini Lada etc. Delegaţia a plecat cu sarcina clară de a sprijini securitatea locală în culegerea de informaţii dar să nu se angajeze în acţiunile de stradă. Despre trupele de securitate care nu lucrau cu organele de informare nu ştiu amănunte. Şeful securităţii din judeţe avea doar munca informativă. Macri raporta informaţiile generalului Vlad. La Vlad s-au concentrat informaţiile, nu se mai raporta prin noi, adjuncţii, lui Vlad.

În clipa cand mitingul s-a spart- eram în faţa balconului- am recepţionat ţipete, un vuiet ce mi s-a părut că vine de la megafon- vuiet ca la cutremur- şi un val de împingeri în faţă dinspre palat. Valul s-a retras apoi. Am auzit un zgomot dar am crezut că s-a desprins un megafon şi-a căzut. Ulterior am auzit că s-a aruncat o petardă. Dar anterior apăruseră ţipetele de femei şi busculada aceea. Apoi lumea s-a dispersat, dispoziţiile de la capăt s-au pulverizat, materialele de propagandă au rămas pe jos,călcate în picioare, efectivele erau adunate la Athenee Palace- le-am trimis la unitate. Terminandu-se mitingul, misiunea mea s-a terminat, n-am mai fost implicat în nimic. Mi s-a spus că femeile au ţipat pentru că au fost înţepate. Sus pe clădirea Consiliului De Stat erau oamenii Direcţiei a V-a. La etajul I- la bibliotecă într-o sală era o echipă tehnică de comunicaţii – prin ei comunicam între noi, centrala şi liniile telefonice. Direcţia a V-a avea sediul în clădirea de alături. Am plecat şi eu sus la legăturile telefonice –nu am primit nicio informaţie concretă. Am coborat, Postelnicu m-a întrebat “ce s-a întamplat?” – că trebuie să raporteze. Am întrebat şi eu dar nimeni nu mi-a raportat ceva deosebit, mai mult decat ceea ce am perceput şi eu personal.
Curios, n-am fost solicitat de şefii mei să raportez. Ulterior am auzit că Ceauşescu m-a destituit după ce au aflat că eu răspundeam de organizare mitingului- dar nu sunt sigur. Am plecat la hotel Bucureşti, restaurantul Grădiniţa, Piaţa Romană, să văd ce se întamplă pentru a putea raporta dacă voi fi întrebat.Colonel Gheorghe Goran, fostul şef al Securităţii Municipiului Bucureşti:
Lenea activiştilor de partid, care fuseseră obligaţi să înfiereze în colectivele de oameni ai muncii din întreprinderi, revolta de la Timişoara. Astfel, şedinţele de partid fiind foarte costisitoare, s-a decis că mai bine este să fie adunaţi toţi oamenii muncii într-un singur loc şi să se facă o singură şedinţă! Ideea aceasta “genială” i-ar fi venit primarului de atunci al Capitalei, Barbu Petrescu. “Îi ademenim pe toţi la un loc şi scăpăm să organizăm atåtea şedinţe!” – ar fi spus primarul. Cum, la conducerea statului, prostia era la ea acasă, ideea lui Barbu Petrescu a fost pusă imediat în practică. El confirmă teoria privind diversiunea prin care s-a creat busculada la miting,folosindu-se cozile ascuţite ale pancartelor, cu care au fost înţepate, “în fund”, zice Goran, femeile aflate la manifestaţie. Adaugă însă că autorii diversiunii ar fi venit cu trenul în Bucureşti, de la Timişoara, în noaptea de 20/21 decembrie.
- În noaptea de 20-21 decembrie am primit informaţia că au venit, cu trenul de noapte, indivizi din Timişoara. Apoi am văzut oameni care înţepau femei pentru că ele zbierau pentru a provoca dezordine la miting şi am văzut un microbuz cu aceste pancarte care aveau manerul prevăzut cu un cui pentru împuns
—————————————————-Faptul că dnul Iliescu nu ştie cine a generat fenomenul terorist, deşi domnia sa a fost preşedinte al României timp de 11 ani fără să ne dea un răspuns, nu înseamnă că fenomenul nu a existat şi nu a avut nişte autori. Care, între altele, i-au ţinut la respect şi pe dânşii, sub mesele de la Televiziune sau de la MapN. Istoricul trebuie să caute răspunsul în locul celui care timp de 11 ani a avut serviciile secrete, întregul aparat de stat, Justiţia şi Procuratura pe mână. În aceste condiţii, formularea de ipoteze este firească.

Iliescu trebuie să înţeleagă faptul că a ajuns la putere cu ajutorul Armatei, a lui Stănculescu şi a ministerelor de forţă, în primul rând (şedinţa de la MApN din 22 decembrie ora 16.00), şi apoi a fost legitimat provizoriu ca lider de disidenţii comunişţi şi opozanţii de tip Doina Cornea, Tokes, Blandiana, Pleşu, aflaţi la prima şedinţă a CFSN din 27 decembrie 1989, când s-a hotărât ca ţara să fie condusă de un Biroul Politic, în frunte cu Ion Iliescu. El a reprezentat atunci, fie că unora nu le convine, o garanţie pentru Marile Puteri implicate în răsturnarea lui Ceauşescu, că persoana anunţată ca succesor a ajuns la putere. Nu era altul.

“Ion Iliescu nu avea nici o autoritate sa infiinteze Tribunalul exceptional (…) Executia sotilor Ceausescu se inscrie in categoria istorica a asasinatului politic pe timp de revolutie (sau in fapt revolutionar), lucru pe care l-a confirmat si celebrul jurist francez Badenter la postul de televiziune France 3″

gen. Stanculescu: “dupa evacuarea lui Ceausescu din CC 22 decembrie 1989 ora 12:08, a fost nevoie de atitea morti pentru ca sa fie executati Ceausestii. De ce ? intrebati-l pe Ion Iliescu”

(interviu pentru DER SPIEGEL din data 20 septembrie 2009).IMPORTANT
* Marea Britanie a dat un semnal direct securitatii romane in data de 19 decembrie 1989 “este momentul ca securitatea romana sa treaca la actiune pentru a indeparta regimul lui Nicolae Ceausescu”
Iulian Vlad l-a contactat pe Milea si i-a cerut sa aterizeze avionul fortat , avionul cu care se intorcea Nicolae Ceausescu din Iran la Mihail Kogălniceanu urmand sa fie gazduiti la unitatea Vasile Lupu, Milea a raspuns, nu, nu acum, este in pregatire.

Pe 21 decembrie 1989 Ion Iliescu s-a dus intr-un loc, si solicitat celor doi ofiteri de securitate sa-l insoteasca la televiziune.

Pe 21 decembrie, în jurul orei 20.30, Ceauşescu cere maşina să plece acasă. Gărzile de corp îl sfătuiesc să rămână în sediul CC, pentru că e cel mai bine apărată clădire. Ceauşescu urmează sfatul şi decide să înnopteze – şi el, şi „Tovarăşa” – în fortăreaţa Partidului şi a puterii sale.

Cina de adio cu Zoia şi cu Valentin

Pentru că nu au mai ajuns la reşedinţa din cartierul Primăverii, soţii Ceauşescu au primit vizita copiilor Zoia şi Valentin în sediul CC, în jurul orei 21.00. Martori au fost secretarii Mihai Hîrjău şi Constantin Manea.

„Către ora 21.00 au venit Zoia şi Valentin, fără Nicu, care era la Sibiu. Cred că au încercat să facă un fel de masă, că s-au retras în sufragerie. Cred că au luat o gustare. Au stat cam o jumătate de oră. Valentin a fost foarte insistent, că suna din cinci în cinci minute şi voia să vorbească cu taică-su, dar de regulă a vorbit cu maică-sa. Ea încerca să-i liniştească şi le spunea că situaţia e stăpânită, iar Zoia şi Valentin le povesteau ce e pe stradă”, spune Manea.

Arestarea lui Ceauşescu: planul de la ora 3.00

În alte încăperi din sediul CC al PCR, noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost cel puţin la fel de agitată ca în Cabinetele 1 şi 2. Toată „crema” partidului se afla în clădire.

Târziu, pe la ora 3.00, generalul Milea s-a întors din zona Intercontinental, unde coordonase personal represiunea. Atunci s-a petrecut un episod care putea pune capăt regimului Ceauşescu cu nouă ore mai devreme.

Generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii, a relatat acel episod Comisiei „Decembrie 1989“: „După ce s-a întors generalul Milea am urcat împreună la etajul 1, unde era Statul Major. Vizavi de biroul lui Ceauşescu. Milea era foarte afectat. Am ieşit pe culoar, la fotolii, şi a început să plângă. Spunea că nu crede că sănătatea îi va mai îngădui … să le spun soţiei, fetelor sale ce s-a întâmplat… că nu a fost pregătit să se întâmple aşa ceva. Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că de fapt forţa este în mâna lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat. Era posibil să se evite vărsarea de sânge. Ceauşescu a rămas în sediu. Lui Milea i-am spus că trebuie să-l arestăm pe Ceauşescu. Redau: «Dumneavoastră aveţi forţa afară, iar eu în interior». Mi-a spus clar: «Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare»”.

După ce a primit rapoarte de la toţi oamenii din jurul lui, puţin după ora 8.00,Ceauşescu a convocat de urgenţă o şedinţă a Comitetului Politic Executiv al PCR. Aceasta este şedinţa în care Vasile Milea se bâlbâie şi nu este în stare să-i prezinte comandantului suprem un raport despre starea trupelor.

Ceauşescu ţipă la el şi rosteşte celebra replică: „Marş şi adu trupele!”. Vizibil marcat de această reacţie a dictatorului, Milea „bântuie” aproape o oră prin sediul CC, apoi sfârşeşte, la ora 9.35, într-un birou de la etajul 6. Ceauşescu anunţă că generalul Milea s-a sinucis şi îi pune eticheta: „laş şi trădător”.

În acest timp, Ilie Ceauşescu revine la biroul fratelui său, chemat de secretarul Hîrjău. „Am intrat în Cabinetul 1 şi mi-a spus: «Uite, Milea s-a sinucis». Era afectat atunci. Era şi ea acolo, lângă el. Şi el mi-a spus: «Te pregăteşti să iei comanda Armatei!». Îi zic: «Eu nu pot să iau comanda Armatei. Nu e calitatea mea». Aşa că mi-a zis: «Atunci du-te şi te-mbracă militar şi te duci la minister! Nu mai pierde timpul aici!». Aşa că am refuzat. Oricum, nu îmi dădea comanda Armatei, dar probabil a încercat, că deja îl chemase pe Stănculescu”, a declarat Ilie Ceauşescu, în 1994, Comisiei „Decembrie 1989.

I-am spus lui Ceauşescu ce se întâmplă, că are piciorul în ghips, şi a ţipat: «Cu picioarele rupte să vină, şi să vină în cinci minute! Să nu se joace, că-l aduc arestat!»”, a relatat Constantin Manea, unul dintre secretarii de cabinet ai lui Ceauşescu.

Într-un sfert de oră de la această ieşire violentă, Stănculescu s-a conformat şi a venit la Palat. El avea să constate că sediul CC era păzit de oameni înarmaţi până-n dinţi. Ceasul arăta 9.50. Povesteşte generalul Stănculescu: „Am intrat în Cabinetul 1, în holul din faţă. Pe parcurs, pe coridoare, erau cam 50 de oameni cu automate. Asta a fost o primă imagine. Am întrebat pe unul dintre cei de pe hol unde este Comandamentul Militar. Mi-a arătat că undeva lângă Cabinetul 1. Am intrat, le-am spus că am venit şi erau toţi în panică.

M-am dus la Ceauşescu la birou. Cred că Silviu Curticeanu m-a repezit puţin. A ieşit Ceauşescu şi m-a întrebat ce am păţit la picior. Mi-a spus să iau comanda, să întărim dispozitivul şi să apărăm“.

“Generalul Stanculescu s-a intors la Cabinetul 1 si i-a spus lui Ceausescu: «Tovarase comandant suprem, trupele nu mai pot ajunge in piata. Mi-au comunicat ca nu pot trece de baraje. Va propun sa organizez o plecare cu elicopterul la unul din centrele de comanda din tara». Aveam trei astfel de centre de comanda in tara, dotate cu sisteme de conducere a fortelor. «… pregatesc sa fiti instalat la centrul de comanda si sa conduceti de acolo». In acel moment, Ceausescu l-a oprit si i-a spus: «Nu. Eu sunt comandantul Fortilor Armate… nu putea sa pronunte fortelor, spunea fortilor… Eu sunt comandantul Fortilor Armate si locul meu de comanda este aici». Stanculescu s-a dus atunci la Neagoe si s-a inteles cu el sa-l evacueze cu elicopterul”. Intors in cabinet, Nicolae Ceausescu cere, prin intermediul ofiterilor Directiei V care il pazeau, ca fortele aflate in sediu sa reziste presiunii multimii. Cei doi ofiteri nu transmit ordinul mai departe. Trebuie sa intelegem ca in acel moment in care ministrul Apararii trece peste ordinele comandantului suprem, cand ajunge la o intelegere cu seful Directiei V pentru evacuarea sefului statului din sediul puterii, iar insusi seful Departamentului Securitatii Statului comunica in teritoriu, tot din cladirea CC, ca nu se executa alt ordin decat cel dat de el, teoretic si practic, Ceausescu era indepartat de la putere. Cei trei generali au fost obligati sa joace timp de aproximativ doua ore un joc fata de Ceausescu – aparent loiali, ordonau trupelor sa nu faca nici un gest in apararea lui. Toate fortele care aparau sediile partidului au primit ordine clare sa nu intervina si mai ales sa nu apere aceste sedii, care reprezentau centrele teritoriale ale Partidului Comunist Roman, adica ale Puterii. Aceste ordine au fost date de noul ministru al Apararii, iar in ce priveste efectivul MI din Capitala, ordinul i-a apartinut, independent de Stanculescu, generalului Iulian Vlad.

Ion Iliescu -Jurnalul National 18 – 02 – 2009: “în seara de 22 decembrie, în timp ce lucram într-un birou de la etajul al III-lea din clădirea CC al PCR la redactarea documentului, devenit Comunicatul către ţară al CFSN, am avut o convorbire telefonică (pe care nu eu am iniţiat-o) cu un locţiitor al ambasadorului URSS, de faţă cu toţi cei care se aflau atunci în biroul respectiv.

Din sediul MApN nu am vorbit la telefon cu nimeni! Eram însă informaţi de convorbirile purtate de cei din MStM cu reprezentanţii Tratatului de la Varşovia.’

Stenograma comunicatiilor pilotului elicopterului prezidential

Stenograma dezvaluie dorinta lui Nicolae Ceausescu de a fi dus in judetul Dolj. Prin Baza, primul-secretar al Judeţului Dolj a recomandat sa nu se deplaseze acolo.

” – 203, asteapta putin! Sa se ia o hotarare in legatura cu 202! (este o comunicare a Bazei, n.a.)

5. Uite-l jos, acolo! A aterizat! (203 aflat in zbor raporteaza aterizarea lui Malutan pe cladire, n.a.)

6. Pai… o sa mearga (adica, o sa plece, n.a.)… nu se mai poate intra acolo… (202 anunta ca 203 nu mai poate ateriza, pentru a lua restul conducerii, din cauza oamenilor urcati pe acoperisul CC, n.a.)… cred ca… (ne indreptam, n.a.) catre Baza, de la mine la (Dolj) se solicita sa mergem catre Olt (Ceausescu a cerut asta, n.a.) sa se ia legatura cu primul-secretar de acolo si sa se comunice, pentru ca nu am alta posibilitate!

7. Ai auzit «Panseaua», da?

8. Afirmativ! (raspunde Baza, n.a.) E «persoana nr. 1» la bord?

9. … Mergem la nord, la Balta Mica (resedinta de la Snagov, n.a.) si de acolo sa se incerce sa se ia o legatura.

10….

11. Hai, ma, lasa-ma!

12. «Panseauaa»! In 30 de secunde aterizez!

13. O.K.!

14. Baneasa 08…

15. Am confirmat!

16. Am aterizat! Toata lumea!”