Înconjuraţi doar de duşmani, cărora le-am stat permanent ca sarea în ochi,
insulă latină înconjurată de slavi şi fino-ugrici, de popoare venite din
pustiurile Asiei pentru a se stabili aici, am fost permanent pentru ei o
piedică în calea expansiunii lor. Toată istoria noastră a fost o luptă
permanentă pentru existenţă şi păstrarea neamului, după atâtea lovituri, „este
un miracol că mai avem un steag căruia să ne închinăm” spunea marele Nicolae
Iorga. Prinşi între năvălitori, cuceritori şi imperii, călcaţi din toate
părţile, am supravieţuit ca neam şi popor acolo unde alţii au dispărut.
Doi piloni de granit au fost cei care ne-au menţinut peste veacuri, credinţa şi
sabia. Credinţa în Dumnezeu, biserica, credinţa în neam, în limbă şi tradiţii,
credinţa în dreptatea lui Dumnezeu care nu se putea până la urmă să nu-şi
întoarcă faţa către români. Şi sabia, puterea armată, forţa brută cu care
stăteam în faţa forţei, tăria cu care ne ridicam de fiecare dată pentru a lovi
din nou în duşman, făcându-l să muşte ţărâna sfântă a patriei, şi să ne
respecte. Iar când venea din nou, să-l lovim din nou. Două milenii de
existenţă, câte popoare se pot lăuda cu asta? Nu prea multe. O enigmă şi un
miracol, poporul român, spunea istoricul Gheorghe Brătianu, şi asta am şi fost.
„Chiar şi în secolul XIX, mulţi doreau ca românii să dispară. Numai că românii
au refuzat să dispară” spunea istoricul american Larry Watts. Aş adăuga, nu
numai în secolul XIX, ci şi în secolele precedente, de la primele năvăliri
barbare, s-a dorit dispariţia românilor. În alte părţi, în Peninsula Balcanică,
în Câmpia Panonică, la est de Nistru, românii au cam dispărut sau sunt în număr
extrem de redus. Aceeaşi soartă ne era destinată şi în arealul cuprins între
Tisa, Dunăre şi Nistru, dar aici, în centrul românismului, ne-am încăpăţânat să
supravieţuim. Bazându-ne pe cei doi piloni de care vorbeam, credinţa în
Dumnezeu şi puterea armelor.
Nu este întâmplător că noi, românii, nu avem o dată oficială a creştinării
noastre, cum au alte popoare, ca şi ruşii sau ungurii, data la care un anumit
conducător al lor trece la creştinism. Explicaţia este simplă, poporul român
s-a născut direct creştin, această religie pătrunzând în Dacia Romană adusă de
soldaţi şi colonişti, astfel că la retragerea aureliană era deja un miez
creştin care a crescut şi s-a dezvoltat făcând poporul român în devenire
creştin încă din zorii existenţei sale. Nu este de mirare că biserica şi
credinţa în Dumnezeu ne-a însoţit în fiecare etapă a istoriei noastre. Românul
leagă fiecare etapă a vieţii şi activităţii sale de religie şi credinţă, ridică
biserici, locaşuri de închinăciune şi troiţe la răspântii. Folclorul este plin
de personaje creştine ca şi Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică, chiar şi
simbolurile cioplite în porţile de lemn cuprind simboluri creştine timpurii,
vechi de sute de ani. Pietrele de mormânt din primele secole au simboluri
creştine, mai este şi „Ego Zenovie votum posvi”, una din primele danii
creştine.
Dar spiritualitatea şi credinţa nu înseamnă nimic în materie de continuitate,
în sensul că nu ar fi avut cum să supravieţuiască în lipsa unui braţ înarmat
care să le apere în acele vremuri tulburi. Românii nu ar fi supravieţuit numai
cu credinţa, la fel, braţul înarmat nu ar fi fost motivat dacă nu ar fi avut ce
să apere, respectiv credinţa şi neamul. Una fără alta nu ar fi avut cum să
existe. Chiar şi astăzi, după douăzeci de secole, vedem că aceleaşi simboluri
sunt în topul încrederii la români: biserica şi armata. Să se mai îndoiască
cineva de înţelepciunea poporului.
Avem o istorie militară atât de bogată încât multe alte popoare ne-ar invidia
dacă ar cunoaşte-o. Dar cum să o cunoască alţii, dacă nici noi nu o cunoaştem,
şi chiar dintre noi, românii, sunt destui care o denigrează, o blamează
şi o aruncă în desuetitudine afirmând fel de fel de inepţii, doar pentru a fi
la modă sau pentru a se potrivi unui trend? Câţi uită, dacă nu toţi, că românii
de cele mai multe ori s-a măsurat de la egal la egal cu cele mai mari puteri
militare ale timpului, şi nu de puţine ori au ieşit victorioşi?
Pentru asta, cred că sunt necesare câteva cuvinte despre braţul înarmat al
ţării, armata, începând de pe vremea când aceasta se numea simplu oaste.
Oastea română
Primele confruntări militare înregistrate de istorici pe teritoriul nostru ne
duc departe în timp, în secolul V î. Cr., în timpul lui Darius, atunci când regiunea
era populată de strămoşii noştri daci. În toate înscrisurile istorice, chiar şi
la istoricii contemporani, dacii sau geţii erau văzuţi ca şi un popor războinic
care lupta cu dispreţ faţă de moarte. Au luptat şi împotriva lui Alexandru
Macedon, cel mai mare cuceritor al antichităţii. În timpul lui Burebista, au
creat prin forţa armelor un imperiu imens ce se întindea din Balcani în
Carpaţii Păduroşi şi de la Bug în Germania de astăzi. Mai târziu, dacii vor
duce războaie cumplite împotriva celei mai mari puteri militare a lumii antice,
Imperiul Roman. Douăzeci de ani i-au trebuit celei mai mari puteri militare a
lumii pentru a-i învinge, dar nu definitiv. Decebal se sinucide în 106, Dacia
devine în parte provincie romană, dar romanii nu au avut linişte. Prima
răscoală a avut loc în 117, la moartea lui Traian. Au mai urmat şi altele, cea
mai mare fiind cea din anii 166-168, ajutată şi de năvălirile dacilor liberi.
Până la urmă, romanii se retrag lăsând germenii creării poporului român.
Izvoarele vremurilor următoare sunt sărace, dar putem trage unele concluzii,
românii au existat şi contat şi în acele vremuri ca şi forţă militară. În
Cântecul Nibelungilor, printre invitaţii la nunta lui Attila, regele hunilor
(mijlocul secolului V), cu Krimhilda, s-a aflat şi Ramunk (Radu sau Roman) de
Valahia, care nu putea fi menţionat dacă nu ar fi fost un lider militar
important. La fel sunt alte documente bizantine, ca şi ambasadele lui Priscus,
care atestă existenţa românilor în acele zone. Invazia maghiarilor spre vest
este oprită cu greu, după ce aceştia pustiiseră deja mare parte din Europa, la
Lechfeld în anul 955. Dar în calea lor spre est a stat Gelu şi mulţi alţii,
ungurii impunându-şi dominaţia asupra Transilvaniei abia după câteva sute de
ani, dar şi atunci având de luptat contra voievozilor români cum a fost cazul
lui Litovoi. Între timp, Asăneştii constituiau un imperiu vlaho-bulgar care
învingea Bizanţul şi zdrobea la 1205 prin Ioniţă Asan armatele cruciaţilor care
ocupaseră Constantinopolele, inclusiv primul împărat cruciat al
Constantinopolelui, Balduin de Flandra, găsindu-şi sfârşitul în închisoarea de
la Târnovo. Alte fapte de arme, atacurile maghiare asupra Munteniei şi
Moldovei, zdrobite la Posada sau Ghindăoani, luptele cu tătarii, cu turcii, cu
polonezii.
Nu vreau să fac neapărat o retrospectivă istorică, spaţiul nu-mi permite, dar
vreau să aduc în atenţie rolul preponderent care l-a avut oastea românească în
tot ceea ce a însemnat istoria noastră. Bătăliile câştigate sub Mircea cel
Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu şi sub alţi domnitori mai puţin
mediatizaţi, din păcate, nu ar fi fost posibile fără existenţa unei armate
puternice în stare să se opună cu succes oricărei armate de top în acea vreme.
Iar când avea şi conducători pricepuţi, buni tacticieni, capabili să se
folosească de avantajele terenului, cum au fost cei menţionaţi şi alţii uitaţi,
românii au fost imbatabili.
Încă din secolul XV, perioada cruciadelor târzii, puterile occidentale căzuseră
de acord că nu era posibilă organizarea unei cruciade antiotomane fără
participarea măcar a uneia dintre cele trei ţări române.
Dar care era secretul unei astfel de eficienţe recunoscute? Nu era prea greu.
Armatele occidentale erau formate din nobilii cavaleri, îmbrăcaţi în armuri, ce
călăreau cai grei, şi aceştia protejaţi cu zale de metal. Fiecare nobil
întreţinea o mică armată de soldaţi şi slujitori, aceştia trebuind să se
preocupe de armura şi armamentul lor. La chemarea regelui, aceşti nobili îşi
strângeau vasalii şi plecau la război. Dar întreţinerea lor costa mult, astfel
încât numărul combatanţilor pe care îi putea aduce fiecare vasal sau nobil era
limitat. Este adevărat, aceştia se ocupau în primul rând cu lupta, se antrenau
permanent, erau buni luptători, dar numai individual, unul contra unul. Şi mai
erau îngreunaţi de zeci de kilograme de armură. Deci, regii occidentali puteau
strânge un număr limitat de luptători, dar profesionişti în arta duelului. Dacă
poate exista vreo îndoială asupra acestui aspect, vă spun că istoricii au căzut
de acord că la marea bătălie de la Azincourt din 1415 din timpul războiului de
o sută de ani între Anglia şi Franţa nu au participat mai mult de 12000
(douăsprezece mii) de combatanţi. Comparaţi cu invazia otomană de 120 000 (o
sută douăzeci de mii) împotriva uneia din ţările române. Domnitorii români
aveau o oaste permanentă, curtenii, în schimb, ridicau la nevoie ce se numea
oastea cea mare, care era formată din ţăranii agricultori, marea majoritate a
populaţiei, dar care primeau periodic o pregătire militară. Erau echipaţi uşor,
dar aveau deprinderi militare de luptă, şi erau arcaşi pricepuţi. La Crecy, în
1346, tot în acelaşi război de o sută de ani între Anglia şi Franţa, s-a văzut
ce dezastru puteau face arcaşii cavalerilor înzăuaţi.
Fiecare din ţările române ridica la nevoie 30000 de luptători, mai mult decât
toate landurile germane luate la un loc. Şi aceşti luptători erau deosebit de
eficienţi, cunoscători ai modului de luptă al otomanilor, mod de luptă pe care
occidentalii nu l-au învăţat în tot decursul evului mediu, după cum s-a văzut
la Nicopole (1396). Numărul maxim de luptători pe care l-a ridicat vreo ţară
românească a fost Muntenia lui Mihai Viteazu, care avea o oaste de 50000 de
luptători, dar din care 10000 erau mercenari (lefegii) inclusiv străini.
Dar apariţia armelor de foc, în speţă a archebuzelor, a făcut ca eficienţa
oastei celei mari să decadă cu timpul. Nu mai era suficient să iei omul de la
câmp, să-l instruieşti o lună şi să obţii un luptător eficient, îţi trebuia un
antrenament permanent, soldaţi profesionişti şi archebuzele erau şi deosebit de
scumpe. La fel s-a întâmplat şi cu următoarea generaţie de arme, şi de aici a
decăzut statutul ţărilor române ca şi puteri ale timpului. Imperiile vecine
şi-au impus suzeranitatea în secolul XVIII, oastea română nu mai putea fi
întreţinută şi oastea cea mare nu avea cum să fie eficientă în faţa noilor arme
de foc.
Dar progresul tehnologic a făcut ca aceste arme de foc să devină tot mai
ieftine şi mai accesibile, dar şi mai uşor de manevrat, odată cu progresul
ştiinţei în prelucrarea metalelor, inclusiv în producerea în serie a puştilor
şi pistoalelor. Astfel s-a ajuns la vremurile moderne, în secolul XIX.
Armata română modernă
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi cele de la 1848 au însemnat pietre de hotar
în renaşterea capacităţilor combative ale armatei române. Şi până atunci
românii au continuat să fie buni luptători, dar în cadrul altor armate, aşa cum
au fost grănicerii români în armata austriacă, cei de la Năsăud reuşind să-l
oprească pe marele Napoleoan Bonaparte (vezi Românii care l-au oprit pe
Napoleon) sau pandurii în războaiele ruso-turce.
Alexandru Ioan Cuza, după unirea principatelor (1859), poate fi considerat ca
şi artizanul creării armatei române moderne. El a creat instituţiile de bază şi
a implementat reformele necesare formării unei armate care a avut ocazia să-şi
afirme puterea şi combativitatea în războiul de independenţă din anii
1877-1878.
În iulie 1877 ruşii pierd două bătălii la Plevna, situaţia lor pe frontul de la
sud de Dunăre devenind precară. Este momentul în care marele duce Nicolae cere
ajutor domnitorului Carol I. Românii trec Dunărea şi asediază Plevna alături de
ruşi, ocupând sectorul de nord şi nord-est. Carol este numit comandantul
trupelor româno-ruse de la Plevna, pentru a nu-l pune pe domnitorul român în
situaţia de a primi ordine de la vreun general rus. Sub aceste auspicii începe
a treia bătălie a Plevnei. În ziua de 30 august 1877, după trei asalturi,
românii reuşesc să cucerească reduta Griviţa 1, primul mare succes din asediul
Plevnei. În sectorul sudic, ruşii lui Skobelev (unul dintre cei mai destoinici
generali ruşi) reuşesc să cucerească două redute, dar le pierd a doua zi, pe
când românii îşi menţin poziţiile în ciuda contraatacurilor repetate ale
otomanilor. Războiul continuă cu alte fapte de arme admirabile româneşti la
Vidin, Rahova, Smârdan impunând armata română ca un factor de putere de care va
trebui să se ţină seama în viitor.
Simptomatic mi se pare recunoaşterea bravurii româneşti chiar de către adversari,
generalul turc Osman Paşa întinzându-i sabia generalului român Mihai Cristodulo
Cerchez în semn de capitulare: „Capitulez cu armata mea, predându-mă în mâinile
junei şi bravei armate române”. Dar Cerchez nu îi ia sabia, spunând că numai
domnitorul României şi marele duce Nicolae pot decide în privinţa soartei
armatei otomane prizoniere. A sosit şi generalul rus Ganeţki care i-a luat
sabia lui Osman Paşa.
Voi menţiona doar câteva dintre numeroasele aprecieri din presa străină şi din
partea analiştilor militari străini la adresa trupelor române: „Românii au
contribuit foarte mult la strălucita luptă care a dus la căderea Plevnei. S-ar
putea zice că, la un moment critic, ei au scăpat situaţia celei zile” (Memorial
Diplomatique). „Românii s-au purtat cu vitejie, ei au luat parte la
împresurarea Plevnei şi la înfrângerea definitivă a lui Osman Paşa, care a
hotărât rezultatul campaniei, ei şi-au dovedit în rezbel, ca şi în pace,
dreptul de a exista ca o naţiune independentă” (Le Bien Public – Belgia).” „Nu
se poate tăgădui de nici un istoric militar imparţial că, fără ajutorul
forţelor româneşti, întreaga armată rusă care lupta la nordul Balcanilor ar fi
fost inevitabil bătută la Dunăre” (generalul turc Valentine Baker Paşa,
participant la războiul din 1877-1878). ”Armata română s-a achitat pe deplin de
misiunea ei, făcând faţă într-un chip strălucit competiţiei dificile cu
puternica armată rusă” (Preusische Jahrbucher).
Într-un studiu consacrat principalelor bătălii dintre creştini şi musulmani,
referitor la bătălia de la Plevna, scriitorul şi analistul militar Ralph Peters
spunea că ocuparea Griviţei a impus România ca putere militară, dar conducerea
ineptă a ruşilor şi lipsa de coordonare a acestora a anulat multe din
câştigurile românilor. Iar drept mulţumire, ruşii le-au luat Basarabia.
Dar acesta este un alt subiect. Totuşi, România începe să conteze pe plan
internaţional în timpurile moderne în primul rând datorită capacităţii militare
dovedite din plin pe câmpurile de luptă din Bulgaria. „O armată care s-a
acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în luptă, dar niciodată
dezarmată” răspundea Carol ameninţării ruşilor cu dezarmarea armatei dacă nu
acceptă pacea de la Berlin prin care ruşii ne luau cele două judeţe din sudul
Basarabiei, spunându-ne că trebuie să ne mulţumim cu recuperarea Dobrogei (dar
nu de la ei, ruşii nefiind stăpâni pe Dobrogea niciodată, deşi ar fi dorit-o).
Noul rol important conferit României în regiune, în primul rând datorită
performaţelor militare dovedite, s-a demonstrat în campania din 1913 contra
Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic, când România a pacificat
regiunea, nu prin diplomaţie, ci prin forţa militară pe care a fost suficient
să o afişeze trecând din nou Dunărea (vezi Noi şi bulgarii).
Primul război mondial a însemnat cel mai crunt examen de sânge şi foc pentru
armata română, suprema încercare pentru orice forţă militară.
România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condiţiile războiului
mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele
părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand îşi calcă peste legăturile sale de
neam şi de familie şi decide să fie credincios cerinţelor poporului său, care
vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franţa, sora sa latină de
care o lega atâtea aspiraţii. Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit
şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o
cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva
familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de
familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.
România intră în război pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie
că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost
bine ales, dar tocmai ruşii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată”
ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaţilor,
mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în
efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate
prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost
respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni
Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată
acest teritoriu populat majoritar de către români.
României i s-a promis că la începerea operaţiunilor sale militare în
Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe
frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui
Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe
propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele
Carpaţilor pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea
Mureşului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă şi mai uşor de
controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite,
ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forţe (mai mult, ameninţând prin
oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în
Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor
superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai
puţin pentru a lua ofensiva. Am fost minţiţi şi păcăliţi pentru a servi ca şi
trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război şi am înaintat în
Transilvania. Cu această mişcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail
şi a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză
de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire
astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi
concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul
german renunţând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare
întărite cu cele germane renunţă la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru
a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi în Dobrogea. O sută de mii
de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la
Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată.
Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva
noastră, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au
dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu
ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie
1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza
birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele
mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus,
Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.
În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe
Argeş-Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic
sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când noi i-am
cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva
kilometri de tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în
Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând
de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii
Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea
de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul
naţional? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de
dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii
asupra Basarabiei româneşti, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai
apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme
încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră ruşii
şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl
salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.
Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi
trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu
un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu
întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparaţie, întreg frontul de
vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe
germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au
produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a
căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat
fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care
una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.
Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, al marilor victorii
de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea
aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai
noştri. (citat din Primele lupte cu bolşevicii)
Au urmat luptele din 1917:
La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanşează ofensiva la
Mărăşti, la 11 iulie, obţinând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele
dealurile Mărăştilor, Momâia şi alte poziţii şi ofensiva progresează în fiecare
zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage în debandadă, Armata a 2-a
română nu pateu avansa prea mult deoarece ruşii nu mai vor să înainteze ca să
ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusă (stânga) şi Armata a
9-a (dreapta), care spun că au ordin de la revoluţie să nu meargă mai departe.
Mai mult, corpul 8 rus şi-a părăsit poziţia ce o ocupa pe Măgura Caşinului fără
luptă şi fără să fie atacaţi de inamic. A fost nevoie ca armata română să-şi
extindă flancul pentru a reocupa poziţia. Era primul gest de acest fel din
multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la
Mărăşeşti. Totuşi, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un front de 40
km, au fost luaţi peste 4000 de prizonieri şi capturate numeroase tunuri, arme,
muniţii şi materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă ruşii ne-ar fi
sprijinit flancurile în înaintarea noastră, am fi putut ajunge mult mai
departe, deoarece inamicul fugea în debandadă.
Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea.
Concentrase o forţă redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul
Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul şi să ocupe ce a mai rămas
din ţară. Peste două săptămâni la Iaşi, le-a spus colaboratorilor săi înainte de
a pleca pe front, de unde urma să conducă operaţiunile militare chiar în
prezenţa kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a
României. Iar sorţii chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov în sudul
Galiţiei îşi dăduse obştescul sfârşit, iar contraatacul inamic a făcut armata
rusă în descompunere să dea bir cu fugiţii. Germanii şi austro-ungarii aproape
intraseră prin Bucovina şi pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în
Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau poziţiile noastre din
sud, dacă ruşii cedau pe frontul lor din nord şi lăsau descoperită pe aici
calea spre Iaşi?
S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe
frontul Mărăşeştilor pentru a putea constitui o forţă care ar putea redresa
consecinţele ruşinoasei retrageri de la Tarnopol şi din Bucovina, menţinând
frontul în nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija
armatelor române. În aceste condiţii s-au dat cumplitele lupte de la Mărăşeşti
şi Oituz, chiar în timpul retragerii ruseşti, iar trupele ruse rămase au fugit
de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile
noastre, goluri umplute de unităţi române deplasate în grabă, care după marşuri
epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranşeele
părăsite de ruşi fără nicio rezistenţă. Pe frontul Mărăşeştilor, patru divizii
române epuizate au ţinut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece
divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeaşi situaţie.
Ruşi părăsindu-şi poziţiile, înlocuiţi în ultima clipă de români, ţinând piept
cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult
superioare. Dar la Oituz s-a petrecut şi un fapt mişcător, care prefigura de
fapt evenimentele ulterioare. Mici unităţi ruseşti, formate din basarabeni, au
rămas pe loc şi au luptat până la ultima suflare alături de fraţii lor români.
La fel au făcut-o şi unităţile formate din voluntarii ardeleni şi bucovineni
foşti prizonieri luaţi de ruşi din armata austro-ungară în primele faze ale
războiului. O înfrăţire prin sânge, jertfă şi luptă, care va netezi calea spre
marea unire ce va să vină, peste un an şi câteva luni. Dar până atunci nori
negri stăteau în faţa României, şi următoarele lovituri vor veni nu de la
duşmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliaţi.
Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre şi puternice s-au topit în faţa
baionetei soldatului ţăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldaţii
români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiţ la baionetă”.
Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul şi dotările erau
apropiate, s-a dovedit că putea sta în faţa celor mai buni soldaţi din lume,
iar dacă este condus de ofiţeri şi generali capabili, nu este cu nimic mai
prejos decât aceştia. Atacat de forţe net superioare, în proporţie de cinci la
unu în unele cazuri, trădat ca şi până atunci de aliatul său, românul a învins.
Şi a obţinut întreaga recunoaştere a aliaţilor şi admiraţia întregii lumi.
Chiar şi astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial
consideră Mărăşeştii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul
oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916,
ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front. (tot din Primele
lupte cu bolşevicii)
Nu a fost îndeajuns, am avut de luptat şi în anul 1919, contra bolşevicilor în
Moldova (Primele lupte cu bolşevicii), apoi în Basarabia (Curăţirea Basarabiei
(I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia) şi mai târziu pe linia
Nistrului şi dincolo de el, tot în 1919, când am ocupat Tiraspolul şi alte zone
din Transnistria pentru a asigura stânga francezilor ce se retrăgeau de la
Odessa, am intrat în nord în Pocuţia şi Ucraina, pentru a continua frontul
polonez, (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa) şi
ne-am bătut în Transilvania contra bolşevicilor unguri (Războiul româno-ungar
de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa), pe Tisa şi dincolo de ea (Războiul
româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), până la Budapesta
(Ocuparea Budapestei (I)). Ne-am bătut şi mai târziu, pe linia Nistrului (Lupte
antibolşevice după Unire).
Nu cred că este cineva care ar putea contesta rolul armatei române în
realizarea României Mari, rolul soldatului român în impunerea realităţii
României Mari. Una este ce spun cancelariile occidentale, alta este situaţia
din teren. Degeaba Conferinţa de Pace de la Paris ar fi zis că Transilvania
aparţine României, dacă România nu-şi putea impune prin forţă, la nevoie,
stăpânirea asupra acestei provincii. Crede cineva că Franţa sau Marea Britanie
ar risca viaţa unui singur soldat ca să facă dreptate României, dacă aceasta nu
era capabilă să o facă singură? O rezoluţie a Parisului i-ar fi speriat pe
unguri sau pe ruşi în aşa grad încât aceştia să evacueze în goană Transilvania
sau Basarabia? Să nu ne facem iluzii, România Mare a fost impusă prin forţa
armelor, prin baioneta soldatului român şi prin dârzenia acestuia, prin jertfa
şi sângele său, nu prin rezoluţii de la Paris. Am putea echivala astăzi
rezoluţiile de la Paris cu rezoluţiile ONU din prezent. Câte state împotriva
cărora au fost date rezoluţii ONU s-au grăbit să le accepte şi să le pună în
practică? A fugit Saddam Hussein din Kuweit în 1991 de spaima rezoluţiilor ONU?
Sau a făcut-o sub presiunea armată a coaliţiei? Şi exemplele pot continua cu
sutele. În concluzie, nu politicienii, nu diplomaţii, au fost aceia care au
realizat România Mare, ci meritul realizării ei stă în puterea celor care au
impus-o: soldaţii armatei române! Şi au impus-o cu arma, nu cu vorba!
O altă probă de foc a fost al doilea război mondial, când din nou a trebuit să
ne bazăm pe forţa armatei pentru a ne păstra existenţa ameninţată. Anul 1940 a
fost momentul în care toată lumea a înţeles că diplomaţii şi politicienii au
eşuat. România Mare, clădită pe sângele şi jertfa înaintaşilor, încetase să mai
existe. Armele vor vorbi, din nou.
Am pornit la război nu pentru spaţiu vital, nu pentru cuceriri, ci pentru a ne
recupera teritoriile pierdute prin ultimatumuri şi dictate. Armata s-a bătut cu
mult curaj, în Basarabia, Bucovina, Transnistria, Odessa, Crimeea, Caucaz,
Cotul Donului, Stepa Kalmukă, Stalingrad, în multe bătălii împotriva unor forţe
superioare şi sorţi potrivnici. Am fost principala forţă militară a Axei pe
frontul de est după germani. Pe frontul de vest, de asemenea, ne-am bătut
pentru Transilvania, în Ungaria şi Cehoslovacia, a patra forţă militară a
aliaţilor, după URSS, SUA, Marea Britanie şi înaintea Franţei. Ceea ce am
obţinut şi ceea ce nu am obţinut nu i se poate imputa sub nicio formă armatei,
ea şi-a făcut datoria, a urmat ordinele, cu ce dotări a avut. Nu ne puteam opri
pe Nistru în 1941 (Ne puteam opri pe Nistru?) cum nu ne-am putut opri la
graniţa maghiară în 1944. Armata a plătit cu mult sânge, pierderile româneşti
fiind mari, dar armata s-a bătut cu curaj, dovadă fiind numeroasele aprecieri
ale aliaţilor şi chiar ale adversarilor.
Dumnezeu să ocrotească România şi armata ei!
