STUDIU DOCUMENTAT DESPRE NOUL BIG BROTHER MONDIAL

Redam acest studiu care, dincolo de unele limite inerente ce sunt datorate lipsei de profunzime duhovniceasca a autorilor, are meritul de a oferi o imagine coerenta a procesului global de implementare a cartilor de identitate electronice si a variantelor conexe:

Cartile de identitate (sursa: Piatza.net)

In toata lumea sunt introduse simultan sisteme de identitate high-tech, smart card-uri, sisteme biometrice conectate la mega baze de date, pentru a se putea urmari fiecare miscare a populatiei. Este aceasta o coincidenta? Introducerea cartile de identitate electronice (ID) a avansat intr-un mod alarmant, ele devenind deja aproape universale in intreaga lume. Deja, 2,2 miliarde de oameni, sau 33% din populatia globala, au emise carduri de identitate smart. Din aceste carduri, peste 900 de milioane au sisteme de biometrie faciala si amprente digitale. Conform planurilor, la ora actuala, peste 85% din populatia lumii va avea carduri de identitate smart pana in 2012. Mare parte din populatia ramasa nu a scapat: in mare masura este deja inrolata in vechile sisteme de identitate, adesea in state represive cum ar fi Myanmar (Burma).  Cum era si de inteles, campaniile impotriva introducerii cardurilor ID au avut tendinta sa se joace cu problemele generate de sistemele ID, prezentandu-le ca fiind irealizabile si creind probleme precum invazia intimitatii, frauda, accesul neautorizat la bazele de date, crima organizata, recunoasterea biometrica indoielnica, etc. Drept rezultat, un numar substantial de persoane cred ca, pur si simplu, cartile de identitate obligatorii nu se vor implementa. A trecut de mult timpul pentru a ne ingropa capul in nisip. Nu exista obstacole in calea introducerii globale obligatorii a cardurilor de identitate electronice.Toate acele limitari (ale sistemelor ID) pot fi reale, dar acest lucru nu este suficient pentru a stopa implementarea, deoarece acestea sunt probleme care vor afecta oamenii individual, nu guvernele lor – problema este a noastra, nu a lor. Nu a existat practic nici o dezbatere semnificativa asupra uneia dintre cele mai mari probleme a timpurilor noastre!

De asemenea este timpul sa ne uitam la ce sunt sistemele ID destinate sa faca, nu la justificarea publica a acestora. Din moment ce guvernele au stiut probabil dintotdeauna ca ID-urile nu vor opri terorismul, crima organizata, furtul de identitate, frauda, etc., trebuie sa existe un alt motiv pentru introducerea lor – si se pare ca guvernele nu vor ca publicul larg sa cunoasca acest motiv.

O agenda internationala coordonata a ID-urilor?

Probabil ca putem invata mult mai multe daca ne uitam cu atentie la ce se intampla in prezent in intreaga lume. In mod interesant, se pare ca nimeni nu a publicat un studiu de incredere sau global asupra introducerii sustemelor ID in intreaga lume, asa ca a trebuit compilat un astfel de studiu pentru acest articol [vezi tabelele din articolul original al autorului; Ed.].

Ceea ce iese in evidenta din acest studiu, asa incomplet cum este el, este ca sistemele de carduri de identitate electronice avansate sunt introduse la unele dintre cele mai sarace state ale lumii, unele in haos, razboi civil si foamete, deopotriva tari mici si mari.

Ele sunt introduse in state cu culturi foarte divergente, in cadrul unor state care sunt aproape complet pre-industrializate si subdezvoltate si inainte de toate la aproape toate natiunile islamice.Doar un mic grup de state nu vor avea un sistem electronic avansat de inregistrare a populatiei. Toate acestea se vor intampla pana la sfarsitul lui 2012. De exemplu, pe 25 iunie 2009, India a anuntat ca va continua programul de introducere a cardurilor de identitate biometrice universale, acesta urmand a fi finalizat pana in 2011 – urmand a fi inregistrati aproape 1,2 miliarde de oameni in doar 18 luni.

Cu toate acestea, sunt si arii gri. De exemplu, in unele state, cum ar fi Mozambic si Zambia, exista carduri ID biometrice pentru inregistrarea votantilor care nu sunt in mod oficial carduri ID nationale dar care totusi au inregistrat populatia.

„Cardurile electorale“ tind sa devina carduri ID nationale imediat dupa alegeri, cum s-a intamplat de exemplu in Haiti. (Cum de introducerea cardurilor ID a ajuns sa fie legata de „aducerea democratiei“?). SUA probabil ar fi in aria gri din cauza incertitudinii (in mod deliberat neclarificate) privind actul real ID, Canada din cauza propunerilor pentru „permise de conducere consolidate“ biometric, iar Australia din cauza statusului incert al „cardurilor de acces“. Orice incertitudine este insa eliminata daca examinam „imaginea globala“: cardurile ID vor fi introduse aproape peste tot.

Introducerea simultana in asa de multe state a unor sisteme de carduri ID foarte asemanatoare, nu pare a fi o coincidenta. Daca era vorba doar de o problema a unor state care luau singure initiativa de a-si perfectiona anumite sisteme, acest lucru s-ar fi desfasurat pe o perioada mai lunga de timp, avand in vedere faptul ca natiunile isi imbunatatesc sistemele o data la cateva decenii. E posibil ca acest orar sa indice ca asupra natiunilor se aplica o presiune internationala nevazuta pentru a adopta carduri ID? (…)In timpul cercetarii listei, a reiesit ceva interesant. Planurile de a introduce un sistem national de carduri ID in Uganda au fost anuntate printr-un memorandum din date de 20 iunie 2008, trimis catre Fondul Monetar International (FMI). Impresia este ca FMI era implicat in aceasta decizie cu mult timp inainte ca populatia din Uganda sa fi fost consultata in legatura cu acest plan. A cerut cumva FMI natiunilor sa adopte carduri ID biometrice, sub pretextul evitarii evaziunii fiscale, prevenirii fraudei si spalarii de bani?

Iar si iar, pentru promovarea asa numitelor beneficii ale sistemelor de identitate biometrice, printre motivele incluse se numara si beneficile aduse sistemului bancar, prevenirea fraudei si faptul ca cei care sunt mai saraci vor avea astfel acces la sistemul bancar.

Intr-un exemplu al promovarii occidentale, Uniunea Europeana (UE) a sponsorizat financiar introducerea de carduri ID biometrice in Republica Democrata Congo, chipurile pentru a ajuta la promovarea pacii prin urmarirea fostilor soldati si luptatori. O logica similara a fost aplicata pentru introducerea sistemelor biometrice in Somalia. Cardurile ID biometrice vor ajunge si in Rwanda. Cardurile ID au fost o unealta majora in genocidul din Rwanda.Imaginati-va cat de eficient ar fi fost genocidul cu o inregistrare computerizata a populatiei si un sistem ID biometric pentru a preveni frauda sau evaziunea. Experienta Rwandei este o ilustrare oribila a cat de letale pot fi cardurile ID intr-o natiune aflata in razboi civil si ridica intrebari incomode despre implicarea UE in astfel de actiuni.

Politica de armonizare in UE, Marea Britanie si SUA

Introducerea la nivel global a cardurilor ID este pur si simplu un martor vizibil al unui proces invizibil. Politicile care ne afecteaza profund vietile si ne rapesc libertatea sunt elaborate in intelegeri internationale secrete. In iulie 2005, in timpul rotatiei de 6 luni la presedintia UE, Marea Britanie a introdus o propunere privind cardurile

ID biometrice in Europa, in ciuda faptului ca nu avea dreptul de a face acest lucru, conform tratatelor Uniunii Europene de la acea vreme. Aspectele legale nefiind un obstacol, aceasta propunere a evoluat ulterior, legand politica UE de Programul de la Haga pe probleme de justitie si securitate. Totusi, politicile care au introdus cardurile ID au evoluat in secret, mergand mult dincolo de identificare si securitate, asa cum a explicat Tony Bunyan intr-un articol din ziarul Guardian („Societatea supravegheata este o problema in intreaga UE“, 28 mai 2009; articolul include citate din raportul lui Bunyan – „Forma lucrurilor care vor veni’’). Cardurile ID sunt doar o unealta, ce fac posibil un plan mult mai mare de monitorizare si inregistrare a vietii fiecarei persoane; Bunyan numeste acest lucru „tsunami-ul digital“.

„Fiecare obiect pe care il foloseste un individ, fiecare tranzactie pe care o face si aproape orice deplasare a sa va crea un raport digital detaliat. Acest lucru va genera o multime de informatii pentru organizatiile de securitate publica“, ducand la anticiparea comportamentului si evaluarea lui de catre niste „masini“ (termenul lor) care vor emite pe loc ordine catre ofiteri. Propunerea prevesteste colectarea in masa de date personale despre calatorii, detalii bancare, localizare prin intermediul telefonului mobil, rapoarte medicale, folosirea internetului, cazier (oricat de nesemnificativ ar fi), amprente si poze digitale care pot fi exploatate si aplicate diferitelor scenarii – imbarcarea in avion, comportament pe internet sau participarea la un protest.“ Dar toate acestea nu vin doar spre Europa, asa cum explica Bunyan, pentru ca SUA si UE vor imparti politici si practici similare intr-o agenda a armonizarii acestora:„…s-a propus ca pana in 2014 Uniunea Europeana sa creeze o arie de cooperare Euro-Atlantica cu SUA in domeniul libertatii, securitatii si justitiei“. Acest lucru va merge mult mai departe de prezenta cooperare si va insemna ca politicile care afecteaza libertatile si drepturile fiecarui cetatean UE nu vor fi determinate la Londra sau Brussels, ci in cadrul intalnirilor secrete dintre UE si SUA.

A fost acesta un raspuns la evenimentele din 9/11? Nu, cu siguranta nu. Putem spune asta pentru ca unele dintre aceste planuri au o istorie publicata si o cronologie mult mai veche, de exemplu, Taiwan, 1997 si India, 1999. Putem merge pe firul bazelor de date de tip ID pana la „Cardul Australian“, care a fost invins in 1987. Putem de asemenea spune cu siguranta ca aceasta cooperare UE-SUA pe probleme de securitate a inceput inainte de evenimentele de la 9/11, asa cum a fost cazul si cu dezvoltarea securitatii bazelor de date UE care au fost aplicate dizidentilor politici.

Ce fac cardurile ID?

Cardurile ID sunt ca un „lipici“ high-tech, o interfata ce pune impreuna toate bazele de date din diferite state si leaga aceste informatii la un loc. Aceasta este semnificatia functiei de identitate „multifunctionala“ a acestor noi carduri: un numar de ID este de fapt cheia care permite accesul la toate serviciile si de asemenea la toate bazele de date. Un singur card, un numar deci, permite ca o persoana sa fie urmarita de-a lungul a multiple activitati, de-a lungul intregii sale vieti si a tot ceea ce face – munca, taxe, sanatate, totul. Cand numeroase baze de date sunt legate impreuna prin intermediul unei interfete comune (in acest caz prin numerele ID) ele practic functioneaza ca o singura „meta baza de date“. In ziarul Guardian (din 30 septembrie 2003), Alan Travis a scris ca „inregistrarea informatiilor cetatenilor“ in Anglia va „aduce impreuna toate informatiile existente detinute de guvern“ (referitoare la 58 de milioane de locuitori): Vor fi incluse numele lor, adresa, data nasterii, sexul si un numar personal unic pentru a forma o baza de date ‘mult mai exacta si transparenta’ decat arhivele existente la ora actuala cu asigurari nationale, taxe, documente medicale, pasapoarte, permise de conducere si de vot…

Decizia de a da unda verde inregistrarii populatiei la nivel national, fara nici o nevoie aparenta pentru o noua legislatie sau orice dezbatere publica este in contradictie cu dezbaterea intensa a cabinetului care are loc in prezent in legatura cu… proiectul cardurilor de identitate… acesta este un proiect comun intre Biroul de Statistica Nationala si Trezorerie…

Ideea a fost dezvoltata de grupul de productivitate al serviciilor publice ale Trezoreriei – un grup de oameni de afaceri si manageri ai serviciilor publice… Ministerul de Interne a precizat ca o schema a cardurilor nationale de identitate va trebui sa fie ‘sustinuta de o baza de date a tuturor rezidentilor UK’ si a cerut opinii privind folosirea in acest scop a inregistrarilor informatiilor cetatenilor…

Proiectul ID indian este un alt exemplu major. Conform unui articol aparut in publicatia Hindu (din 26 iunie 2009): …Numerele UID [IDentificare Unica] si bazele de date vor fi legate de agentii cum ar fi Comisia Electorala a Indiei si Departamentul Impozitului pe Venit, care…genereaza…pozele cardurilor de identitate a votantilor… In plus, vor fi folosite pentru oferirea de servicii in cadrul diverselor programe guvernamentale cum ar fi sistemul public de distributi si programul care garanteaza angajarea rurala nationala pentru familiile care traiesc sub nivelul de saracie… si pentru a oferi asistenta financiara si de alt tip nevoiasilor.

Din punct de vedere istoric, aceasta nu este prima data cand vedem ca se introduc astfel de sisteme. Este un concept similar cu sistemul ID nazist, cu un Numar al Personalului Reich-ului pentru a lega toate celelalte baze de date. Sistemul de compilare a tuturor inregistrarilor initiale ale populatiei din bazele de date deja existente, este inca o data a practica similara celor naziste. De ce ar trebui sa fie semnificativ acest lucru? De ce ar fi o mare scofala ca guvernul sa colecteze la un loc niste date pe care oricum le are deja?

Asa cum a raportat Henry Porter in blogul sau din Guardian (25 februarie 2009): „Odata ce unui individ i s-a atribuit un numar unic de index, este posibila recuperarea datelor referitoare la el din cadrul numeroaselor baze de date si construirea unei imagini de ansamblu a vietii acelui individ, lucru neautorizat in consimtamantul original al colectarii datelor“ spune Sir David Omand intr-un raport pentru Institutul pentru Cercetarea Politicii Publice… In 2006 Sir David Varney, seful Guvernului Transformational, a prezis ca statul va avea acces la ‘un adevar profund despre cetatean pe baza comportamentului lui, experientei lui, credintelor, nevoilor sau dorintelor lui“.

Cardurile de loialitate si colectarea de date

Hai sa nu mai discutam despre statul politienesc, ci despre cardurile de loialitate din supermarket-uri. Nu sunt mari diferente intre ele din punct de vedere tehnologic, iar cardurile de identitate moderne par a fi descendenti apropiati ai cardurilor de loialitate, ce au aceleasi scopuri:colectarea de informatii despre oameni. Corporatiile vor sa stie cat mai multe despre clientii lor, din motive de marketing, si au facut o investitie incredibila in infrastructura necesara pentru colectarea si analizarea datelor. Pana in 2004, Wal-Mart a adunat 460 terabiti de informatii despre clienti, sau mai mult de dublul informatiei totale existente pe internet! Majoritatea acestor date proveneau din cardurile de loialiate.

Guvernele au adoptat cardurile ID deoarece magazinele au demonstrat eficienta acestei tehnologii. Magazinele au demonstrat ca pot urmari si intocmi un profil al clientilor lor pentru a le afla obiceiurile privind cheltuielile, slabiciunile si a afla ce tip de reclame functioneaza asupra lor. 

Tehnologia pe care o folosesc nu numai ca a trebuit sa demonstreze ca functioneaza, ci si faptul ca se va plati de la sine. Daca aceste corporatii de supermarket-uri investesc sume atat de mari in aceasta directie, inseamna ca tehnologia este foarte eficienta. Au fost create programe puternice si eficiente pentru calculatoare, precum ChoicePoint si LexisNexis, pentru a analiza datele de pe cardurile de loialitate ale magazinelor. Acum descoperim ca unele dintre aceste sisteme sunt folosite de catre FBI pentru a micsora lista suspectilor.

Guvernele au realizat ca aceeasi tehnologie de intocmit profile functioneaza si poate de asemenea fi aplicata pentru descoperirea teroristilor, „extremistilor“, disidentilor politici sau oricarei alte categorii de interes pentru stat. Unele dintre aceste companii ajuta de asemenea la colectarea de date.

Cand guvernul SUA a obtinut date personale despre votantii din 11 state latino-americane diferite, pentru motive nespecificate, acele date au fost obtinute de catre corporatii private printre care si ChoicePoint. S-a raportat ca majoritatea datelor colectate in SUA provin din surse externe si ca aproape 70% din buget merge spre corporatii private.

Desi majoritatea acestor cheltuieli merg spre corporatiile din domeniul militar si al apararii (cum ar fi SAIC si Booz Allen Hamilton) corporatiile de consumatori au si ele partea lor. Putem vorbi deci despre o conlucrare tot mai stransa intre guvern si corporatiile private, in cadrul careia isi impart tehnologia si uneltele si coopereaza in colectarea datelor?

RFID: O tehnologie puternica pentru urmarire

Una dintre uneltele care a migrat de la cardurile de loialitate catre cardurile ID este RFID (ID pe baza de radio-frecventa). El este deja introdus in noul card ID chinezesc si va fi introdus in toate noile carduri ID „smart“.

RFID este un sistem de urmarire, dezvoltat initial pentru a urmari marfa in lantul de aprovizionare si in depozite. Cipuri foarte mici permit citirea de la o distanta de pana la cativa metri a numarului de serie. Cand un dispozitiv de tip RFID trece pe langa un dispozitiv de citire, numarul acestuia este inregistrat.

Cand dispozitivele de citire RFID sunt conectate la o retea, este posibila alcatuirea unui raport cu miscarile unui obiect (sau persoane) prin listarea tuturor situatilor si locurilor in care numarul RFID urmarit a fost inregistrat.

Dispozitivele RFID din cardurile de loialitate permit ca numele detinatorului de card si toate infomatiile personale de pe card sa fie citite de la o distanta de cativa metri, fara ca detinatorul cardului sa stie acest lucru. Folosind dispozitive RFID, magazinele va pot citi identitatea de pe cardurile de loialitate imediat ce intrati in magazin, fara sa realizati acest lucru. Acum ni se vor emite „carduri de loialitate’’ ale guvernului care ne vor identifica prin RFID. Magazinele si-au dat seama ca prin plasarea dispozitivelor de citire in variate locatii, pot folosi RFID-urile pentru a urmari miscarile clientilor – pentru a vedea, de exemplu, produsele la care s-au uitat dar nu le-au cumparat, in raport cu cele pe care le-au cumparat.

Foarte repede, magazinele au realizat de asemenea ca dispozitivele RFID din produse precum articolele de imbracaminte pot fi folosite pentru a depista miscarile celor care le-au cumparat.Spre deosebire de codurile de bare, RFID identifica fiecare obiect cu un numar serial unic, diferentiind articolele identice. Bazele de date ale retelelor de magazine le-a permis sa tina o socoteala a obiectelor care au fost cumparate de catre un client anume – asociind deci un nume la numerele seriale RFID. Aceasta extra informatie a contat si ea in conturarea profilului clientilor; de exemplu, supermarket-urile au inceput sa obtina date despre cine statea langa acestia si asa si-au dat seama daca acestia mergeau la cumparaturi singuri, cu sotii sau sotiile, sau cu altcineva. In curand magazinele vor fi capabile sa citeasca in acelasi mod numarul serial RFID din cardul dumneavoastra national de identitate si guvernele vor vinde confirmarea identitatii dumneavoastra pentru o referire incrucisata a numarului serial de pe cardul ID cu numele si adresa personala.

Magazinele cheltuiesc o groaza de bani achizitionand date, asa ca cunoasterea numelor si adreselor clientilor cu certitudine a ajuns sa valoreze ceva. Clientii nu vor mai putea sa-si ascunda identitatea sau sa dea un nume fals pe cardurile de loialitate.

Cand angajatorii folosesc profiluri

Unele corporatii deja aplica profiluri psihometrice angajatilor si potentialilor angajati pentru a obtine o forta de munca cu un profil „corect“ si cu atitudini „corecte“. Imaginati-va cum poate facilita acest lucru urmarirea si alcatuirea profilurilor prin RFID, obtinandu-se astfel profilurile intregii vieti a indivizilor.

Prin permiterea monitorizarii omniprezente si alcatuirii profilurilor, ar putea sistemele ID sa introduca o cultura corporatista a conformitatii, in care cei care care nu se potrivesc profilului cerut sa fie concediati fortat?

Au existat multe exemple de angajatori ce au facut discriminari pe motive de afilieri politice sau apartenente la sindicate. Information Commissioner Office din Marea Britanie a descoperit ca multe companii foarte mari si respectabile s-au angajat in practici ilegale de acest tip.

Ce s-ar intampla daca angajatorii ar folosi date culese din sistemele ID si din analiza retelelor sociale pentru a realiza profilul personalului angajat, pentru a le identifica prietenii si asociatii sau orice alte afilieri? Ce ar insemna pentru societate si cultura politica daca angajatorii din cadrul corporatiilor ar putea identifica si discrimina activistii politici si ai sindicatelor, facandu-le sa le fie foarte greu sa isi gaseasca un loc de munca?

Ar fi acest lucru compatibil cu democratia?

Profesorul emerit Sheldon S. Wolin, un filozof politic de la Universitatea Princeton din SUA, a avertizat asupra pericolului „totalitarismului inversat“, asa cum il numeste el, care „consta in inarmarea cu o putere totala, fara a lasa insa impresia ca face acest lucru, fara a stabili lagare de concentrare, fara sa se forteze uniformitatea ideologica sau suprimarea elementelor dizidente atat timp cat acestea raman ineficiente“. Astfel de puteri, precum cele din SUA, arata „cum democratia poate fi manuita fara a parea ca este suprimata’’. (Chellis Glendinning, Every move you make, CounterPunch.com, 19 iunie 2008). Imaginati-va daca supravegherea s-ar aplica pentru a controla dizidentii politici, in special intr-un mediu de fuziune intre puterea de stat si cea a corporatiilor. Imaginati-va cum dizidentii ar fi alungati din posturile lor, sau, poate mai subtil, doar li se va refuza orice promovare. Imaginati-va cum documente detaliate despre slabiciunile psihologice si vulnerabilitatile tuturor indivizilor, generate prin profiluri si inregistrari ale indiscretiilor trecute ar putea fi folosite pentru a exercita presiuni asupra oponentilor politicii guvernului.

Supravegherea populatiei si controlul social

China a devenit un adevarat laborator pentru capitalism si dezvoltarea noilor tehnologii pentrusupraveghere si „securitate nationala“. Naomi Klein a scris pe larg despre acest subiect in cartea sa The Skock Doctrine (Picador, 2008) si in articole precum China’s All-Seeing Eye si The Olympics: Unveiling Police State 2.0 (www.naomiklein.org/articles/2008?page=1).Cativa indivizi influenti se pare ca au decis ca functioneaza mai bine capitalismul in conditii de inegalitate si nedreptate. Un sub-produs al acestora este instabilitatea, amaraciunea si resentimentul datorate insusirii pamantului si resurselor si fortarea taranilor sa paraseasca pamantul si sa devina lucratori in magazine de dulciuri traind in cartiere insuportabile.

Este vorba de fapt despre cei bogatii care vor sa devina si mai bogati furand de la oamenii obisnuiti si cooptand puterea statului pentru a face acest lucru. Acesta este de altfel si motivul pentru numarul crescut de revolte, „dezordini’’ si tensiuni sociale din China contemporana. Nimic din toate acestea nu tulbura insa Occidentul.

Ceea ce Occidentul a incercat sa faca totusi, este sa garanteze stabilitatea Chinei si sa ajute lapastrarea controlului asupra oricarei eventuale tulburari prin oferirea de acces liber la cele mai noi tehnologii de supraveghere si securitate, pentru a transforma astfel China intr-un dictator si mai eficient. Noile tehnologii care se demonstreaza a functiona in laboratorul social care a devenit China, pot fi apoi adoptate si aplicate oriunde.

Un bun exemplu in acest sens ar fi tehnologia de recunoastere faciala, furnizata Chinei de catre SUA, in mod ilegal, pentru a ajuta autoritatile chineze sa identifice mai usor pe cei care creaza probleme intr-o multime sau pur si simplu sa urmareasca miscarile anumitor indivizi de interes si probabil sa identifice persoanele pe care le intalnesc. Sistemele de recunoastere faciala pot acum identifica o fata dintr-un milion si sunt destul de avansate pentru a identifica o fata dintr-un intreg oras.

Dispozitivele RFID au de asemenea aplicatii in aparatul de securitate al statului. China emite cititoare RFID portabile pentru politisti, pentru ca acestia sa poata afla identitatea persoanelor din cardurile ID. Statul chinez are cea mai mare incidenta de revolte dintre toate tarile din lume, din cauza conditiilor sociale severe si a inegalitatii.

China a adoptat mai degraba practica limitarii intr-un spatiu dat a tulburarilor decat incetarea acestora; in loc sa aresteze pe loc agitatorii, politia doar ii identifica – pentru a-i aresta ulterior, unul cate unul. CCTV si tehnologiile de supraveghere sunt folosite pentru aceste identificari.Dispozitivele RFID au o aplicatie evidenta: identitatile tuturor indivizilor dintr-o multime ar putea fi colectate de un singur politist imbracat simplu, care se amesteca printre oameni cu un cititor RFID. Dispozitivele RFID pot fi de asemenea de folos statelor cu populatii mobile. India anticipeaza migrarea unui numar mare de oameni din zona rurala catre orase. Autoritatile indiene planifica sa foloseasca o combinatie de RFID si Sisteme de Informare Geografica (GIF) bazate pe GPS pentru a inregistra automat migrarea votantilor sau schimbarea resedintei si pentru a actualiza bazele de date (cum ar fi de exemplu registrul electoral). Oricine poate vedea ce folositor ar fi acest lucru pentru autoritatile chineze, care se confrunta cu un numar tot mai mare de tarani care migreaza spre orase, ilegal, pentru a lucra ca o clasa de jos, nedetectabila, instabila.

Prin urmare, acesta este modelul care ar trebui aplicat si in alta parte: inegalitate crescanda, cresterea populatiei din mahalale si controlul tulburarilor sociale prin supraveghere? Banca Mondiala are un rol explicit in promovarea acestor lucruri, spunand caurbanizarea si migrarea sunt lucruri bune si necesare. Asa cum se afirma in cartea profesorului Mike David, Planet of Slums (Verso, 2007), o mare parte din populatia lumii traieste in mahalale – un simptom al inegalitatii si al exploatarii in crestere.

In SUA, orase intregi mor, cartiere si in unele cazuri chiar intregi districte fiind demolate iar locuitorii lor desproprietariti. Starea rezidentilor din Detroit aminteste de New Orleans-ul post-Katrina, cu antreprenori militari privati asumandu-si puteri guvernamentale in Zonele de Management Urban create pentru degajari en-gros. Aceasta este manifestarea occidentala a unui model global. Biroul Census al SUA si-a planificat in 2009 sa identifice chiar si persoanele care si-au pierdut casele, prin angajarea a 140000 de muncitori temporari pentru a descoperi „unitatile de cazare“ ascunse si improvizate si pentru a obtine coordonatele GPS pentru fiecare „usa de la intrare“. La ora actuala, un caz legal poate face ca acele date sa fie disponibile corporatiilor din sectorul privat. Implementarea la nivel global a unor sisteme de supraveghere si monitorizare a populatiei pare a fi un fapt semnificativ. Si nu pare a fi o incercare de a face lumea un loc mai bun si mai frumos… (…)

Sensibilizarea si angajarea publicului

Este timpul sa se ridice aceasta problema cu fiecare ocazie care se iveste, pentru a determina publicul sa mediteze asupra directiei politicilor actuale si a i se atrage atentia asupra a ceea ce se intampla.

Expunerea mentalitatii oamenilor ce implementeaza aceasta schema

Tinta cardurilor ID este aceea de a creea o arhiva digitala detaliata cu tot ceea ce faceti si toate locurile in care va deplasati. Tinta industriei RFID este Mobilitatea Totala – urmarirea continua a miscarilor tuturor obiectelor si persoanelor semnificative. Ce fel de minte si personalitate ar vrea asa ceva?

Nu folositi carduri, folositi banii (platiti in numerar)

Este incredibil cat de voluntar au colaborat oamenii in a-si oferi informatiile personale, cooperand la modul inconstient in supravegherea propriilor vieti. Incercati sa nu lasati urme digitale. Nu permiteti cardului dumneavoastra sa va identifice.

Elita aeropurtată

 Mircea Platon

1. Planul de zbor

Motto: „E posibil, nu-i aşa, ca părinţii să se obişnuiască să-şi iubească de două ori mai mult copiii cu două capete”/"It is possible, isn't it, that parents will learn to love two-headed children twice as much?" (Herman Kahn, părintele fondator al lui Hudson Institute)

Hudson Institute a fost înfiinţat în 1961. În primii cinci ani a fost dedicat cercetării problemelor de securitate naţională şi avea ca motto: „Securitate Naţională – Ordine Internaţională”. Ordinea internaţională trebuia, aşadar, să slujească securităţii naţionale americane, să fie o proiecţie a nevoilor securităţii naţionale americane. Ulterior, institutul a adoptat o atitudine şi un profil mai civile, arborând ca deviză „Cercetarea Politicilor în Interes Public”. Personalul militar afiliat institutului la început a fost diluat cu personal civil începând din 1966.

Fondatorul Institutului Hudson a fost fizicianul Herman Kahn. Sub conducerea lui Kahn, Institutul Hudson s-a specializat în producerea – la cererea şi cu plata clientului de stat sau privat – de rapoarte referitoare la chestiunile majore ale politicii naţionale şi globale americane, de la scenariile Războiului Rece sau nuclear, la modernizarea Africii sau Americii de Sud. Rapoartele produse de Hudson Institute purtau pecetea fondatorului şi liderului institutului, Herman Kahn, despre care un membru al Institutului spunea: „E uluitor. Herman îi pune pe toţi să îşi distrugă valorile şi nu ezită să spună minciunile cele mai sfruntate doar pentru a vedea ce se întâmplă”. Un alt intim al institutului comenta: „În genere, oamenii noştri dispreţuiesc detaliile proiectelor la care lucrează şi asta ne creează uneori dificultăţi” (Paul Dickson, Think Tanks, New York: Ballantine Books, 1971, 96-97).

Cinismul şi obişnuinţa cu influenţa ocultă, din spatele scenei, prezidau şi asupra raporturilor Institutului Hudson cu Pentagonul. Barry Bruce-Briggs, cercetător la Hudson, declara: „Cea mai mare parte a inovaţiilor militare pe care le propunem are de a face cu sentimentele personalului militar, cu impactul pe care îl au asupra lor aşa-numiţii whiz kids – copiii minune – şi intelectualii analişti militari. Din cauză că jucăm aceste roluri, conducerea noastră e primită în cele mai înalte cercuri de la Pentagon aşa cum erau primiţi consilierii iezuiţi la curtea Habsburgilor” (Dickson, 97). Dar, pentru cei obişnuiţi să se joace de-a Dumnezeu, până şi Pentagonul e prea strâmt: „Herman ar vrea să-i arate lui Dumnezeu cum să conducă universul, şi asta se reflectă în modul în care îşi alege oamenii care lucrează la insititut – suntem oameni, ca şi el, care gândesc la scară mare şi care refuză să se lase constrânşi de anumite discipline, prejudecăţi sau reţete.” Multă lume se întreba dacă, în schimbul a zeci de milioane de dolari, Institutul Hudson nu producea rapoarte deficiente nu doar moral, ci şi tehnic. Dacă nu produce adică, pe bani publici buni, rebuturi cinice.

Relevante pentru modul în care înţelegea Hudson Institute să orienteze politica externă americană şi să modeleze ordinea internaţională sunt, de exemplu, proiectele africane şi sud-americane ale Institutului Hudson. Hudson Institute s-a aplecat încă din 1964 asupra cercetării modului în care America de Sud ar putea fi deschisă comerţului global şi exploatării resurselor umane şi naturale locale prin crearea unui sistem de nouă mari diguri şi şapte lacuri de acumulare situate în Brazilia, Bolivia, Columbia şi Peru. În 1968, Hudson Institute a dat publicităţii celebrul Choco Project, un plan comandat şi plătit de Ministerul Lucrărilor Publice din Columbia. Planul prevedea construirea de diguri pe râurile Atrato şi San Juan. Conform celor de la Hudson Institute, lacurile de acumulare ar fi dus la sporirea capacităţii hidroelectrice a Columbiei şi ar fi deschis pentru comerţ interiorul Columbiei cu ajutorul celor două lacuri pe care o reţea de canale ar fi urmat să le conecteze la Oceanul Pacific şi, respectiv, la Marea Caraibelor. Întregul proiect ar fi costat 743 milioane USD.

După cum nota John Sullivan, membru al Comitetului pentru Afaceri Externe al Camerei Reprezentanţilor a S.U.A., fost colaborator al lui Hudson Institute, proiectul era reprezentativ pentru modul în care rezolva institutul problemele: „În general, institutul se agaţă de amănunte tehnice şi demonstrează puţină înţelegere pentru consecinţele acestor tehnici. Proiectul Choco e o bună ilustrare a acestei situaţii. Au devenit foarte interesaţi de tehnica creării lacurilor de acumulare, dar nu au dat deloc atenţie oamenilor pe care îi va afecta programul silindu-i să-şi părăsească locuinţele, şi nici impactului asupra guvernului central sau asupra mediului” (Dickson, 100-101).

Nu e de mirare că planul celor de la Hudson a fost primit cu ostilitate de guvernele afectate, şi mai ales de guvernul brazilian. Experţii de la Hudson au primit, la rândul lor, cu dispreţ reacţia brazilienilor. Comentând poziţia guvernului brazilian, Ray Wilson afirma în numele institutului: „Ideea i-a făcut pe unii brazilieni să afirme că planul nostru ar altera clima ţării, contribuind, poate, la scăderea nivelului precipitaţiilor. Alţii au fost îngrijoraţi de impactul asupra ariilor care trebuie inundate pentru a crea lacurile de acumulare. Sunt preocupaţi de câteva sate, un oraş, papagali şi alte lucruri de genul ăsta („stuff like that”)” (Dickson, 103). Câteva sate, un oraş, clima, fleacuri!

Supărat că reacţia brazilienilor a oprit punerea în practică a planurilor sale, Herman Kahn le-a plătit brazilienilor poliţa scriind că Brazilia e cea mai rasistă naţiune de pe faţa pământului (Dickson, 106), lucru infirmat de realitatea societăţii braziliene, una dintre puţinele societăţi genuin multiculturale ale lumii. Dar oricine se opunea neoliberalismului şi capitalismului global al lui Kahn era declarat „rasist”. În schimb, tensiunile rasiale din SUA anilor 1950-60 şi „the civil rights movement” erau declarate de Kahn drept o chestiune de „modă” iar politicile coloniale portugheze în Angola era lăudate ca progresist -asimilaţioniste: „Portugalia trebuie să meargă împotriva modei actuale. Moda zilei e separatismul negrilor. Şi, oricine poate face această observaţie, nu există absolut nici un motiv pentru agitaţia din această ţară [USA] în afară de modă. Dar moda e aici – şi astăzi tonul e dat de SUA şi de Rusia şi de Africa Neagră. E o modă nebunească, dar asta e lipsit de relevanţă”. În contrast cu opiniile lui Kahn, congresmanul Benjamin S. Rosenthal, membru al Subcomitetului pentru Africa al Comitetului Afacerilor Externe al Camerei Reprezentanţilor din S.U.A., spunea răspicat că regimul colonial portughez în Africa, lăudat de Kahn, era unul de „exploatare economică, de muncă forţată şi de negare a drepturilor umane fundamentale”. Dar, după cum scrie Dickson: „Kahn aproba autoritarismul ca mod de dezvoltare a naţiunii şi le transmitea portughezilor că nu trebuie să se îngrijoreze de criticile venite dinspre Africa Neagră sau O.N.U.” (Dickson, 105, 107).

Relevant în acest sens e că rapoartele Hudson referitoare la Angola au fost rodul unei tehnici numite de Hudson Institute „the flying think tank” - think tankul zburător. Elita era aeropurtată de avionaşe uşoare de-a lungul şi de-a latul ţării vreme de zece zile. Seara, grupurile de experţi se întâlneau pentru a discuta ce au aflat peste zi (Dickson, 103).

2. Hudson Attacks!

Motto: „Judecăm lucrurile de la înălţimea lui Dumnezeu. A preşedintelui. La scală uriaşă. Aeriană. Globală. Galactică. Eterică. Spaţială. Atotcuprinzătoare. Megalomania e riscul meseriei.”/"We take God's view. The president's view. Big. Aerial. Global. Galactic. Ethereal. Spatial. Overall. Megalomania is the standard occupational hazard." (Herman Kahn)

Într-o recenzie a cărţii lui Kahn despre războiul termonuclear, On Thermonuclear War, James R. Newman scria în revistaScientific Americancă opul lui Kahn e “un tratat moral despre uciderea în masă: cum să o plănuieşti, cum să o comiţi, cum să scapi nepedepsit, cum să o justifici” („a moral tract on mass murder: how to plan it, how to commit it, how to get away with it, how to justify it”).

Cartea lui Kahn îşi propunea să-i oblige pe americani să „gândească ceea ce e de neconceput”: adică războiul atomic. După cum scrie Louis Menand:

„Cele mai scandaloase pagni din On Thermonuclear War sunt cele referitoare la viaţa supravieţuitorilor unui război atomic. În viziunea lui Kahn, pericolele radioactivităţii erau exagerate. Cenuşa atomică va face viaţa mai puţin plăcută şi va cauza disconfort, dar chiar şi în timp de pace lumea e plină de neplăceri şi de disconfort. „Războiul e un lucru îngrozitor. Dar la fel e şi pacea”, scria Kahn. Se vor naşte mai mulţi bebeluşi cu defecte congenitale după un război nuclear, dar patru la sută din copii se nasc oricum cu defecte. Chestiunea suportabilităţii unui mai mare proicent de copii cu defecte congenitale trebuie judecată prin prisma a ceea ce se câştigă. „S-ar putea”, sugera Kahn, „ca factorii de decizie americani să vrea să accepte, printre alte lucruri, şi sporirea riscului de creştere cu un procent a copiilor născuţi cu malformaţii, dacă asta înseamnă că nu abandonăm Europa Rusiei Sovietice” [...] Cartea lui Kahn propune un sistem de clasificare a mâncării astfel încât oamenii în vârstă să consume mâncarea mai radioactivă, pe baza ideii că „cea mai mare parte a acestora oricum va muri de alte boli înainte de a face cancer.” „

Predicţiile şi propunerile lui Kahn, precizează Menand, nu erau rezultatul unor analize temeinice:

„Complexităţile şi nuanţele sunt alungate ca muştele. „Voi tinde să ignor, sau cel puţin să nu dau destulă importanţă, chestiunii pe care mulţi oameni o consideră ca fiind cel mai important rezultat al războiului – suferinţa generală indusă de zece mii de ani de mediu post-apocaliptic”, scrie Kahn. Vorbeşte despre neliniştea provocată de reziduurile radioactive analizând trei izotopi radioactivi şi observând, aproape în trecere, că de fapt mai sunt cam două sute de izotopi în reziduuri, dar că pe aceştia nu îi va discuta. Marjele sale de eroare pot fi şocante. Propoziţii ca aceasta care urmează nu sunt deloc rare (într-o discuţie despre defectele genetice produse de războiul nuclear): „Considerând câte date ne lipsesc, situaţia ar putea fi de cinci ori mai bună sau mai gravă.”

Comentând lipsa de disciplină şi superficialitatea lui Kahn, unul dintre colaboratorii săi, matematicianul Irwin Mann, observa: „Nimic nu era dus la bun sfârşit. Era foarte neglijent. E o minciună imensă cum că studia ceva. Nu studia nimic. Nu cu adevărat. Nu studia nimic. Era doar foarte inteligent” (Sharon Ghamari-Tabrizi, The Worlds of Herman Kahn. The Intuitive Science of Thermonuclear War, Cambridge, Mass: Harvard University Press, 2005, 79). După cum observă şi Menand, analizelor lui Kahn nu le lipsea doar simţul moral, ci chiar simţul realităţii: „Motivul pentru care scenariile sale sunt aproape ridicol de desprinse de realitate e că ignora în mod deliberat toate elementele – credinţe, idei, politică – pentru care se duc războaiele şi care acţionează ca nişte complicaţii la fiecare pas al unui război”.

Kahn ar fi dorit ca în fiecare deceniu să aibă loc câteva evacuări în masă ale oraşelor americane, pentru a „spori credibilitatea Americii” ca factor de putere nucleară. Consecinţa freneziei lui Kahn, a hiperactivităţii sale de agent imobiliar de adăposturi anti-atomice - a căror utilitate a predicat-o neostoit -, a fost isterizarea publicului american. Suburbia americană a anilor 50-60 s-a extins şi pe verticală, într-o suburbie subterană de bunkere construite şi datorită panicii stârnite în sânul clasei de mijloc americane de predicţiile acestui neobosit comerciant de obsesii atomice.[1]

Kahn însuşi trăia într-o casă fără adăpost atomic. Circumferinţa-i generoasă îl împiedica pe Kahn să se poată strecura în tuburile „antiatomice” pe care un fabricant de bunkere a vrut să i le dăruiască. În loc de bunker, Kahn şi-a montat o piscină. Piscina lui Kahn a fost însă plătită cu preţul consolidării complexului militaro-industrial care a contribuit decisiv la sporirea deficitului financiar şi de democraţie din SUA.

O dovadă în plus în sensul valenţelor antidemocratice pe care le are genul de politică, de idei şi de elite promovate de Kahn ne oferă şi faptul că Senior Vice President al lui Hudson Institute e I. Lewis „Scooter” Libby, avocatul şi „expertul” neoconservator condamnat în Martie 2007 pentru sperjur şi obstrucţionare a justiţiei în cazul ex-agentei CIA Valerie Plame. Conform Janinei Wedel, profesor la School of Public Policy de la George Mason University şi autoare a unor cărţi de mare acuitate analitică şi curaj dedicate reţelelor de „flexieni” neoconservatori - adică reţelelor globale ale corupţiei care acţionează politic şi economic în zona de penumbră dintre public şi privat, scăpând astfel controlului democratic -, Libby a contribuit la subminarea democraţiei americane şi ca membru al grupului de neoconservatori acţionând în sânul administraţiei Bush sub protecţia lui Dick Cheney. Wedel indică apartenenţa lui Libby la „White House Iraq Group, o organizaţie secretă fondată pentru a convinge cu orice preţ publicul american că războiul împotriva Irakului era necesar” (Janine R. Wedel, The Shadow Elite. How the Worldţs New Power Brokers Undermine Democracy, Government, and the Free Market, New York: Basic Books, 2009, 186).

Fost student al lui Paul Wolfowitz, Libby a lucrat în Departamentul de Stat al lui Reagan (care îl admira pe Kahn şi viceversa), apoi a fost unul dintre membrii cercului de conducere al celulei neoconservatoare de la vârful administraţiei Bush Jr., lucrând ca Chief of Staff şi consilier pentru probleme de securitate naţională al lui Dick Cheney. În această calitate, după cum observa un analist citat de Wedel, Libby a făcut parte din rândul celor care au subminat procesul decizional democratic în S.U.A.: „Multe dintre deciziile cruciale luate între 2001 şi 2005 nu au fost luate în cadrul procesului tradiţional al Consiliului de Securitate Naţională (NSC)” (Wedel, 178). La presiunea lui Dick Cheney, în iunie 2007 Preşedintele Bush Jr i-a suspendat lui Libby pedeapsa din martie 2007. Scăpat de închisoare, Libby s-a întors în lumea „experţilor”, la Hudson Institute, unde e responsabil, printre altele, cu „războiul împotriva radicalismului islamic”.

Libby a fost exclus din Barou în 2007, pentru „turpitudine morală”. Ca avocat, el se făcuse însă remarcat ca reprezentant, vreme de 15 ani (1985-2000), al oligarhului şi escrocului internaţional Marc Rich, condamnat în SUA pentru evaziune fiscală şi graţiat la sfârşit de mandat de Preşedintele Bill Clinton.

3. Ucenicul Doctorului Strangelove sau Cum am învăţat să nu mă mai îngrijorez şi să-l citesc pe Aligică

Motto: „Acum, dacă n-am citit textele în cauză, asta nu înseamnă ca nu am o idee clară despre ce conţin. Nu e greu: teoria mostrei reprezentative. Îi ştiu. După trei mostre îi cunosc deja mai bine decât se cunosc ei înşişi” (Dragoş-Paul Aligică)

În august 2012, dl Dragoş-Paul Aligică a denunţat referendumul pentru înlăturarea preşedintelui Băsescu drept „puci” şi a argumentat că „puciul” are drept „obiectiv introducerea” în România a unui „stat cleptocratic-oligarhic-autoritar”. Susţinând „statul de drept” al cărui unic garant era, din perspectiva dlui Aligică, Traian Băsescu, dl Aligică recurgea la o retorică apocaliptic-ameninţătoare, de Farfuridi ajuns comisar al Partidului Unic:

„Mai precis, suspendati intr-o zona crepusculara de o constitutionalitate vaga si de o autoritate legitima neclara, creata -sa fim clari- de pucistii parlamentari, d-l Antonescu, decizile sale si toti cei numiti in functii de acesta pe durata interimatului, nu au o acoperire automata in legitimitatea statului de drept, ex ante. Tot ceea ce intampla in acest interimat este prin definitie chestionabil si discutabil, fiind esentialmente la limita legii si in mod evident, dincolo de limitele constitutionale normale, ex ante. Dinclipa in care inceputurile statului oligarhic-cleptocatic-autoritarau fost instaurate in Romania si am fost aruncati in acest haos altranzitiei, avem formate automat in interiorul sustinatorilor acesteiforme de guvernare, trei grupuri de maxim interes: lideri, executantisi colaborationisti. Tot ceea ce se intampla si se va intamplapolitic, economic, financiar si institutional cu Romania, cade inresponsabilitatea lor. Aceste trei grupuri au responsabilitateaabsoluta pentru cele ce urmeaza. Revenirea la statul de drept vainsemna evaluarea acestor responsabilitati: moral, politic si penal.”

Discursul dlui Aligică ar fi poate mai convingător dacă nu aş şti că dl Aligică, atunci când vorbeşte de statul de drept şi când condamnă penumbra constituţională şi cleptocraţia, nu acceptă să lucreze sub tutela lui Scooter Libby la Hudson Institute, căruia dl Aligică i s-a alăturat ca Herman Kahn Fellow în 2001, şi unde acum serveşte ca Adjunct Fellow. E ca şi cum ai da lecţii de transparenţă democratică şi de luptă împotriva cleptocraţiei lucrând pentru think-tankul unui Ioan Avram Mureşan.

Nu înţeleg cum poate cineva să ne tot vorbească obsesiv despre căderea României în sfera de influenţă a Rusiei atunci când lucrează într-o instituţie condusă (şi) de fostul avocat al lui Marc Rich. Nu înţeleg cum poate cineva să avertizeze asupra pericolului oligarhizării României – pericol real, dar nu doar sub liberali sau socialisşti, ci şi sub pedelişti – atunci când activează sub oblăduirea unui membru dovedit al oligarhiei flexian-neoconservatoare din S.U.A..

Discursul dlui Aligică ar fi mai coerent dacă nu aş şti că „piaţa liberă” invocată de domnia sa nu are nimic de a face cu complexul militaro-industrial reprezentat de, şi dezvoltat cu ajutorul lui, Herman Kahn, un adevărat părinte fondator al belicoasei reţele neoconservatoare care a supt ani buni bugetul S.U.A. şi al altor state în numele „revoluţiei democratice globale”, al „pieţei libere” şi al altor „valori euroatlantice”.

Militarismul şi obsesia planificării care au stat la baza discursului lui Kahn sunt exact opusul teoriilor care stau la baza „pieţei libere” şi a libertarianismului inspirat de Ludwig von Mises. Nu poţi să refuzi să aloci resurse – intelectuale, financiare, instituţionale, simbolice – în direcţia realităţilor asupra cărora ai putea avea un impact (problema sărăciei, a educaţiei, a sistemului sanitar, a controlului naţional asupra bogăţiilor naturale şi a infrastucturii) pentru a azvârli banii pe lucruri pe care nu le poţi, de fapt, prevedea, calcula şi controla. Kahn a planificat pe bani grei războiul nuclear. Că nu ştia ce vorbeşte a dovedit-o echipa de savanţi condusă de Carl Sagan care a arătat în 1983 că un război nuclear ar fi urmat de o iarnă nucleară care ar face inutile rulotele subterane anti-atomice instalate în spatele caselor americane la îndemnul lui Kahn.

Nu poţi să spui că statul e incompetent în a aloca resurse, în a schiţa planuri economice şi în a administra domenii cheie ale economiei naţionale, nu poţi să susţii statul minimal pe baza teoriei „slăbiciunii” noastre epistemologice atunci când vine vorba de procese atât de complexe precum cele ale pieţii, şi în acelaşi timp să pretinzi că poţi consuma în mod legitim bugetul de stat pentru a concepe şi pune în aplicare planuri care răspund cu acurateţe complexităţii sau simplităţii anihilante a unui război nuclear.

Ceea ce se întâmplă în cazul combinării celor două discursuri – al postmodernismului de piaţă şi al clasicismului militar, al unui stat cu două feţe care râde către armată şi plânge către economie - e că economia naţională devine o economie de război, că, adică, partea care e planificată şi în care se investeşte susţinut fagocitează partea care e lăsată la voia „pieţei”, adică a afaceriştilor de tip Marc Rich. Asta e realitatea. Teoria poate fi mai frumoasă, dar dacă Herman Kahn avea tăria a fi realist în privinţa războiului nuclear, nu văd de ce ucenicii lui nu ar avea tăria de a recunoaşte modul de funcţionare real, în istorie, aici şi acum, al pieţei. Lucrul e confirmat şi de ce s-a întâmplat în România regimului Băsescu, ţară în care au dispărut micii antreprenori, dar s-au înmulţit „serviciile”. Deloc surprinzător deci, dl Aligică ne îndeamnă mai nou să stăm strâns uniţi în jurul „serviciilor” care susţin unitatea de monolit a regimului Conducătorului Iubit. E singura economie (de „servicii”) care ne-a mai rămas.

Dl Aligică ar trebui să ştie aceste lucruri, pentru că e antologatorul şi editorul scrierilor lui Herman Kahn, de la care a împrumutat, fără umor, retorica apocaliptică şi lipsa de importanţă acordată realităţilor şi mai ales oamenilor care încurcă iţele teoriilor globale ale domniei-sale. Privite din perspectiva planurilor post-apocaliptice ale lui Kahn – căruia îi plăcea să întrebe mereu câte zeci şi sute de milioane de oameni ar fi cineva dispus să sacrifice pentru a-i învinge pe sovietici - politicile de austeritate ale lui Băsescu indică temperatura morală a iernii nucleare: - Câte milioane de bătrâni/copii/”bugetari” ai fi dispus să sacrifici pentru a-i învinge pe ruşi? Hă-hă-hă!

Herman Kahn a fost prototipul Doctorului Strangelove din celebrul film al lui Stanley Kubrick. Dl Aligică, ucenicul Doctorului Strangelove, îl susţine pe Traian Băsescu asemeni lui Herman Kahn, fără a se încurca în amănunte legate de măruntele vieţi ale celor afectaţi şi dislocaţi de teoriile megafonate de domnia-sa în România. Aşadar, când dl Aligică scrie...:

„Ideea ca exista doua Romanii este de mult un loc comun. Avem, pe de o parte, o Romanie a coruptiei, a imposturii, a trandaviei institutionalizate, a stagnarii, a asistatilor social de meserie, a confuziei valorilor. Pe de alta, o Romanie a celor dinamici, a celor ce muncesc si construiesc, a platitorilor de impozite, a creatorilor de valoare adaugata in economie si in viata sociala si intelectuala, a celor ce incearca sa sustina public si privat standarde profesionale si sociale elementare. Primaeste majoritara si o paraziteaza pe a doua. Instrumentele principale:bugetul de stat, o buna parte a clasei politice si o buna parte amass media. ”

...eu mă gândesc că dl Aligică judecă astfel România lucrând cot la cot şi cu cei care au fost condamnaţi ca parte a Americii corupţiei, imposturii, confuziei valorilor, care au parazitat bugetul de stat şi au corupt o bună parte a clasei politice, a presei şi a electoratului american, pe care l-au minţit şi manipulat.

Scriu toate acestea pentru că, de ani buni, orice critică adusă oligarhiei Băsescu a fost întâmpinată cu acuzaţii de rusofilie, fascism, comunism ş.am.d. Dacă nu e totalitar autorul criticii, atunci e totalitar comentatorul de pe forumul articolului. Sau mama. Sau vecinul de la şase. Sau cineva din tramvaiul cu care s-a dus dimineaţă la redacţie. Orice manifestare a conştiinţei naţionale a fost strivită sub acuzaţii care mai de care mai fantasmatice. Susţinătorii acestui regim scriu de ani buni articole care mustesc de autoritarism, economism, dispreţ faţă de demnitatea noastră naţională sau faţă de demnitatea imigranţilor în Occident. Dar acest lucru se întâmplă şi pentru că aceşti oameni sunt afiliaţi unor instituţii occidentale în al căror ADN e înscris autoritarismul, economismul, colonialismul, dispreţul faţă de demnitatea umană (a minorităţilor sau a majorităţilor, după cum o cer interesele) şi faţă de binele public. Toate, camuflate sub lozincile pieţei libere, cruciadei democratice globale şi euroatlantismului.

Într-o lume globalizată în ritm accelerat, naţiunile ar trebui să aibă, în ochii acestor „conservatori”, măcar rolul pe care îl au instituţiile intermediare la nivel naţional: cel de stavile împotriva despotismului centralizator şi nivelator. Iată însă că, în România, independenţa naţională, interesul naţional şi conştiinţa naţională nu au fost niciodată mai atacate decât de oamenii dreptei neoconservatoare. Oare de ce? Şi oare până când?

Notă

[1] „Kahn was an early advocate of civil defense. He was the champion salesman of the fallout shelter, and was especially excited by the potential of mineshafts as evacuation centers. He produced plans for building shelters in the rock below Manhattan, estimating that “very high-quality” shelter spaces could be constructed there for between five hundred and nine hundred dollars apiece. But—and this is the strange logic of deterrence—the essential purpose of investing billions in civil defense was not to save lives but to enhance the credibility of America’s nuclear threat. “Any power that can evacuate a high percentage of its urban population to protection is in a much better position to bargain than one which cannot do this,” Kahn explains in “On Thermonuclear War.” He contemplated the possiblity of several mass evacuations every decade in order to bolster American credibility.”

România între Germania şi URSS

EXPLOZIV - Efectul MRU: SRI rinjeste coltii catre putere

Autor: inpolitics

”Între serviciile secrete, SIE este marele cîştigător al perioadei post-decembriste”. Afirmaţia a fost făcută acum cîţiva ani de către fostul preşedinte Emil Constantinescu și pare să fie azi mai valabilă ca oricînd. În premieră absolută, preşedintele şi primul ministru sunt oameni care provin din DIE/SIE. Un avantaj uriaş al serviciului amintit şi care deranjează în mod cert restul serviciilor, dar, mai ales, SRI, picat pe locul doi deşi e cel mai mare din România. Va înghiţi SRI găluşca şi se va resemna? Noi înclinăm să credem că nu, iar unele evenimente recente par să confirme asta.
SRI a dat semne de nervozitate încă de la prima vehiculare a numelui lui MRU pentru postul de premier, în 2009, atunci cînd l-a trimis la înaintare pe fostul purtător de cuvînt Ulieru să-l deconspire drept agent al unei puteri străine.
Puţin înaintea numirii de acum, alt fost greu al SRI, Virgil Măgureanu, a dat şi el anumite semnale publice de nemulţumire, desigur, pentru urechile care trebuiau să audă.
Cu toate astea, Ungureanu a fost numit în post pe 9 februarie. Cinci zile mai tîrziu, s-a produs un eveniment rămas necunoscut marelui public, dar care poate fi interpretat drept o reacţie vehementă a SRI şi un semnal dur către structurile de vîrf ale statului.
Concret, pe 14 februarie, deputatul PSD Ion Stan a depus în Cameră două declaraţii politice de-a dreptul incendiare, întocmite pe baza unor informaţii de top, accesibile doar serviciilor secrete şi anumitor factori politici de top. Două declaraţii pe care Stan nu a ţinut să şi le popularizeze în presă, dovadă că erau destinate doar anumitor cercuri. Pentru a clarifica din start lucrurile, să spunem că Ion Stan nu e Vadim Tudor, cu ale sale tiribombe de presă, ci un parlamentar ”special”, care de foarte mulţi ani se află în comisia SRI, pe care a şi condus-o ca preşedinte ori vicepreşedinte, în prezent. Cei familiarizaţi cu dedesubturile politicii ştiu că, dintotdeauna, mai-marii comisiei SRI au avut o legătură strînsă cu serviciul, atît de strînsă încît s-a vorbit permanent cine controlează pe cine.
În consecinţă, e cert că declaraţiile lui Stan sunt opera serviciului amintit, deputatul fiind doar o portavoce.
Ce conţin, însă, declaraţiile în cauză?
Regimul Băsescu a falsificat PIB-ul României în beneficiul FMI
Prima dintre ele conţine informaţia explozivă cu potenţial nuclear potrivit căreia preşedintele, guvernul, BNR şi şeful delegaţiei FMI la Bucureşti au falsificat controlat datele economice ale ţării, în frunte cu PIB-ul, care a fost subapreciat cu 20% pentru a se justifica contractarea unor noi împrumuturi de la FMI.
Extras din declaraţia lui Stan:
”Puterea de la Bucureşti este cel puţin complice la o manoperă sistemică de falsificare a indicatorilor macroeconomici, care a împins la decizii politice greşite, ale căror efecte sunt trădarea de ţară, în varianta subminării economice şi a ştirbirii suveranităţii şi independenţei politice, urmare a aservirii faţă de organizaţii străine. Deşi anticipăm lipsa voinţei politice de a scoate adevărul la lumina legii, este bine să se ştie că faptele ce urmează pot fi cuantificate penal cu detenţia pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Astfel, la momentul actual, anul 2012, diferenţa dintre datele macroeconomice reale şi cele făcute oficial publice (după "prelucrarea" de către BNR, Ministerul Finanţelor Publice, Institutul Naţional de Statistică, Comisia Naţională de Prognoză) a ajuns, pe calea adâncirii diferenţei, menţinută în mod voit, dintre capacitatea administrativă macroeconomică şi capacitatea de evoluţie a economiei reale şi pe calea efectelor dezvoltării economiei reale, la dimensiuni considerabile. Datele privind produsul industrial brut sunt subevaluate cu circa 20 la sută (PIB real = PIB comunicat public + 20%).
Aceasta subevaluare a datelor economiei reale a fost necesară pentru a se demonstra, pe bază de date false, că România are nevoie de împrumuturi internaţionale.
Manopera prelucrării statistice frauduloase a fost realizată în cadrul unei strategii integrate pe care "asasinii economici" - în cazul României, Jeffrey Franks şi predecesorii săi - au aplicat-o la nivel global. Coordonatorii strategiei sunt marii anonimi din spatele FMI, având ca executanţi agenţii ocultei financiare din fiecare ţară, plasaţi la conducerea instituţiilor macroeconomice, respectiv persoane cumpărate, relativ ieftin, cu funcţii, bani şi alte avantaje.
Menţionăm că FMI are nevoie şi de datele reale, cu titlul de "date de uz intern" şi pentru aceasta a apelat la o reţea de furnizare: economişti, şefi ai băncilor, persoane din staff-ul primului-ministru, Consiliului Naţional Fiscal, Institutului Naţional de Statistică.
Unele dintre instituţiile cărora li s-au solicitat, în acest mod neoficial, datele reale, nu au putut răspunde la respectivele solicitări pentru simplul fapt că, în condiţiile instituţionalizării prelucrărilor statistice false, practic nu au avut acces la datele adevărate. În aceste condiţii, şeful delegaţiei FMI, Jeffrey Franks, a luat legătura, cu acceptul lui Traian Băsescu, cu şeful ANAF, Sorin Blejnar pentru a preleva datele reale direct din bilanţuri.
Sursele noastre ne-au comunicat faptul că existenţa unei interceptări "accidentale" a posturilor telefonice cu numerele 0728.666.063 şi 0741.239.082 ori accesarea bazelor de date ale operatorilor reţelelor respective de telefonie ar putea furniza dovezi irefutabile privind funcţionarea sistemului descris. Mai mult, am avea şi surpriza de a constata că şi "blonda lui Emil Boc" este integrată comandoului asasinilor economici ai României.
O altă menţiune importantă, care se impune, este aceea că, de regulă, şefii instituţiilor menţionate nu sunt direct angajaţi, ci câte unul-doi colaboratori apropiaţi acestora. Un vicepreşedinte de la Institutul Naţional de Statistică nu a acceptat iniţial să intre în reţeaua agenţilor informaţi. Urmările imediate au fost presiunile şi ameninţările cu demiterea, dacă nu consimte la furnizarea informaţiilor solicitate.
În loc de concluzii. În condiţiile utilizării datelor macroeconomice reale şi ale elaborării şi execuţiei corecte şi responsabile a bugetului naţional, România nu ar fi avut nevoie de împrumuturile FMI, sau în nici un caz în cuantumul în care au fost atrase”.
Reforma Sănătăţii, un act în beneficiul mafiilor transnaţionale
A doua declaraţie a lui Stan afirmă că mult trîmbiţata reformă a sănătăţii este, de fapt, un act în beneficiul mafiei transnaţionale a fraudării asigurărilor de sănătate, cu binecuvîntarea preşedintelui Traian Băsescu. O altă afirmaţie explozivă este aceea că demonstraţiile de protest de după demiterea lui Arafat au fost, în fapt, controlate de SIE.
Extras din declaraţia lui Stan
”Înalţi funcţionari publici, începând de la Administraţia Prezidenţială şi Parlament, continuând la Guvern şi agenţiile sale de specialitate, puşculiţele partidelor politice, câini de pază ai "democraţiei", companii de publicitate, fundaţii aşa-zis caritabile sunt cu toţii, dar nu numai aceştia, conectaţi la sorburile nesăţioase care secătuiesc bugetul CNAS.
Ciordeala, inclusiv cea a statului, din bugetele asigurărilor sociale este un nărav mai vechi. Au practicat-o şi acoperit-o mai toate guvernele. Prim-miniştrii "legalişti" au încercat să-şi acopere ciordelile cu legi de reformare a asigurărilor sociale. Aşa s-a făcut că ne-au anesteziat cu câte o reformă la fiecare patru ani.
Noua tentativă de reformă a asigurărilor de sănătate, căci bugetul acestora este miza, şi nu sănătatea naţiunii, a picat într-un moment rău ales - anul electoral - şi cu mijlocul nepotrivit - agentul de influenţă în însăşi persoana preşedintelui republicii. Acelaşi agent de influenţă ca şi în cazul aurului de la Roşia Montană.
Ambele operaţiuni de influenţă asumate de un agent de propagandă şi influenţă de cel mai înalt nivel posibil demonstrează cât de mare este presiunea asupra Cotrocenilor, cam de ce factură sunt unii dintre oamenii preşedintelui, de unde pot veni comenzile şi de ce nu le poate rezista primul cetăţean al ţării.
Se încearcă diversiunea că preşedintele şi primul-ministru ar fi fost induşi în eroare şi nu ar fi cunoscut că proiectul legii sănătăţii este expresia intereselor autohtone şi străine care au şi pus ochii pe spaţiile imobiliare ale spitalelor şi elaborat statutele viitoarelor fundaţii care se vor înfrupta din infrastructura reţelei de sănătate pe care Traian Băsescu le-a promis-o. Inclusiv prin declaraţii publice, făcute în ţară, dar şi în străinătate.
Se spune că Băsescu şi Boc nu ar fi fost corect informaţi şi nu ar cunoaşte că 40 de firme ale clientelei lor politice au lansat deja investiţii de multe sute de milioane pentru achiziţionarea unui prim lot de 1.200 de ambulanţe.
Se aruncă în spaţiul public dezinformarea că Traian Băsescu nu ar fi ştiut de bătălia pe cadavrul sistemului de sănătate al poporului român dintre cartelurile internaţionale ale asigurătorilor de sănătate, iar legea pentru a cărei susţinere s-a mai compromis politic, moral şi infracţional încă o dată (dar ce mai contează?!), urma să fie pretextul legitimării jafului bugetului sănătăţii, pentru a nu mai fi atât de flagrante abuzurile şi ilegalităţile.
Ochii şi urechile statului, în loc să-şi facă cu onestitate datoria, adică să tragă semnalul de avarie şi să oprească, pe motiv de pericol de deraiere a democraţiei, caruselul înaltei corupţii politice instituţionalizate, se joacă de-a rebeliunea cu câteva sute de demonstranţi adunaţi în faţa Palatului Preşedinţiei şi în Piaţa Universităţii, ca să apere democraţia.
Este evidentă marea manipulare a acestui scandal, chiar din start. Nimeni nu a citit, darmite să fi studiat legea sămânţă a dihoniei naţionale. Toţi s-au întrecut în a o comenta, după texte date, după ureche şi la cacealma. În toată dezbaterea furibundă nu s-a apelat la argumente din conţinutul hulitei legi, ea fiind respinsă in corpore şi în necunoştinţă de prevederile ei. Sau, dimpotrivă, au citit-o şi ori nu le vine să creadă, ori le este frică să o pună în lumina adevărului”.
În acest din urmă caz, cînd vorbeşte de ”ochii şi urechile statului” care ar fi trebuit să ţină sub control interesele cartelurilor internaţionale, Stan se referă, evident, la SIE, serviciul cu atribuţii externe.
Contactat de Inpolitics, deputatul afirmă că pînă în acest moment nu există nicio reacţie oficială la declaraţiile sale din parlament. El afirmă, însă, că ”declaraţiile se bazează pe date foarte concrete, care pot fi oricînd puse la dispoziţia factorilor interesaţi de către anumite instituţii ale statului, cu atribuţii în acest sens. Vă daţi seama că nu mă apucam să aştern pe hîrtie ceea ce visasem în noaptea precedentă, acolo e vorba de chestiuni cît se poate se serioase şi de concrete”. Stan mai spune, cu referire la cele două numere telefonice care apar în prima sa declaraţie, că aparţin unor importanţi demnitari ai statului, iar interceptarea lor ar putea scoate la lumină elemente extrem de interesante. O afirmaţie care, în realitate, sugerează în mod clar că interceptările deja s-au produs, iar datele sunt bine păstrate în anumite locuri.
Una peste alta, ambele declaraţii ale vicepreşedintelui comisiei SRI pot fi considerat cel mai tăios avertisment transmis indirect regimului de la putere de către cel mai mare serviciu de informaţii, iar faptul că a venit imediat după validarea lui Ungureanu drept premier arată limpede și sursa ”nemulţumirii”.
Marea întrebare: vom asista, curînd, la o repoziţionare politică a SRI, avînd în vedere că alegerile bat la uşă?
Și dacă da, ce surprize ar putea oferi clasei politice această manevră? (Bogdan Tiberiu Iacob)