Spre sfârşitul lunii trecute a avut loc la Librăria Eminescu o lansare cu scântei. Foşti securişti de renume şi actuali cenesasişti importanţi l-au supus tirurilor lor pe autorul unei cărţi “scandaloase”:“Trădarea Securității în decembrie 1989. Secrete ale intervenţiei străine împotriva României”, de prof. univ. dr. Corvin Lupu (Editura Elion, 2015). Titlul este ambiguu, avea să afirme la dezbaterea furtunoasă colonelul Filip Teodorescu, fost locțiitor al șefului Direcției contraspionaj din Departamentul Securității Statului, cu misiune la Timişoara în 1989, închis pentru o perioadă, apoi reactivat şi pensionat, în prezent şeful veteranilor din structura internă de informaţii a României, ACMRR-SRI. “Aici văd că este vorba de faptul că Securitatea a trădat. Eu am crezut că Securitatea a fost tradată”, a afirmat, şiret, Filip Teodorescu.
Preşedintele ACMRR-SRI a contestat teza autorului, profesorul sibian Corvin Lupu, cu critici ferme dar rezervate, în comparaţie cu perdaful pe care i l-a tras cercetătorului generalul Vasile Mălureanu, rezervist al noilor structuri de informaţii provenit de la fosta Direcţie a I-a, aşa numită de poliţie politică, personaj care rămâne în istoria literară a Securităţii drept ofiţerul care i-a pus pixul în mână lui Andrei Pleşu ca să-i ceară iertare în vreo trei scrisori tovarăşului secretar general al Partidului, Nicolae Ceauşescu.
Generalul Mălureanu aproape l-a pus la zid pe profesorul Lupu, care a rezistat însă eroic, oferind replici ţepoase şi apăsate şi contrazicând în permanenţă afirmaţiile foştilor ofiţeri de Securitate de rang înalt dar şi pe cele ale generalului de Armată Eugen Bădălan, prezent la Timişoara în 1989, şi care l-a acuzat pe autor de veleitarism.
Din numele mai cunoscute ale celor care au luat parte la dezbaterea ad-hoc, îi mai menţionăm pe membrul Colegiului CNSAS, Florian Bichir, cercetătorii CNSAS Silviu Moldovan, Florian Banu şi Liviu Ţăranu, istoricul Tiberiu Tănase de la revista Intelligence a SRI, bloggerul Marian Hociung, jurnalistul Grigore Cartianu, ş.a. Amfitrion-moderator a fost generalul Cristian Troncotă, care a trebuit, asemenea titlului unei cărţi faimoase a lui – “Duplicitarii” – să se muleze pe argumentele ambelor tabere înclinând însă spre profesorul Corvin Lupu, mai ales că a fost chiar şi editor al lucrării “condamnate”.
Dar despre ce este vorba? Teoria lui Corvin Lupu e simplă: Securitatea l-a trădat pe comandantul suprem, Nicolae Ceauşescu, pe mână sau pliindu-se cu co-autorii loviturii de stat externe, sovieticii şi occidentalii. Teoria are însă şi un revers nevizat de cercetătorul evenimentelor din decembrie 1989: în cazul respectiv, securiştii, de la cel mai mic şi până la generalul Iulian Vlad, artizanul operaţiunii, potrivit autorului, devin automat eroi ai “revoluţiei” şi pot beneficia de toate drepturile de care au fost deprivaţi până acum, unii chiar servind închisoare mai mult sau mai puţin grea. Dacă Securitatea este principalul autor al răsturnării regimului comunist, istoria trebuie rescrisă în hohote iar “raportul” lui Vladimir Tismăneanu pus la topit la prima fabrică de hârtie igienică din Buhuşi, pentru a încuraja micii întreprinzători locali.
Pentru a vă face o idee asupra conţinutului acestei cărţi-bombă, care merită citită şi abia apoi contrazisă, cu argumente viabile, redăm un capitol cu un titlu incitant: “Aspecte privind coabitarea Securității cu grupul pro-sovietic de putere de la București”. Ne rezumăm să publicăm, pentru început, doar câteva fotografii de la “talk-show”-ul încins de la Librăria Eminescu, urmând să revenim cu filmările, pe larg.
Evident, imparţiali ca tot românul, vom zice şi noi ca rabinul din Buhuşi: cu toţii aveţi dreptate, doar că lucrurile stau taman pe dos. (V.R.)
Gen. Vasile Malureanu, ofiterul lui Andrei Plesu, la lansarea cartii “Tradarea Securitatii in decembrie 1989”
Aspecte privind coabitarea Securității cu grupul pro-sovietic de putere de la București
Motto:
„Să se prăbușească cerul,
dar să se spună adevărul!” – Dicton roman
După trecerea Securității în subordinea Armatei, în după-amiaza de 22 decembrie[1], după declanșarea campaniei mediatice împotriva ei și după arestarea unora dintre principalii ei șefi, Securitatea nu mai putea controla singură societatea românească. Practic, o perioadă, ofițerii de securitate veneau la serviciu sau stăteau acasă, încasau salariile, dar nu li se cerea nimic. Importante structuri ale Securității au fost paralizate. În închisori, sub presiune, dar și ocrotiți de furia publică, unii ofițeri de securitate au fost abordați și li s-a propus revenirea în activitate și chiar în funcții de conducere. Deși ofițerii de securitate trimiși din centrala D.S.S. la Timișoara, în perioada declanșării revoltei populare, au fost acuzați de complicitate la genocid, omor deosebit de grav etc., ei au fost abordați în vederea cooperării cu noua putere, încă din perioada anchetelor. În februarie 1990, lui Filip Teodorescu, fost adjunct al șefului Direcției a III-a de Contraspionaj, i s-a propus colaborarea în schimbul numirii sale ca viitor adjunct al viitorului director al principalului serviciu de informații al țării.[2] Domnia sa avea să rămână în închisoare încă un an de zile. De acolo, din închisoare, a semnat acte, inclusiv avansarea în grad sau numirea în funcții a unor ofițeri. Lt. col. Gabriel Anastasiu, fost adjunct al Direcției I-a a D.S.S., deci direcția în principal răspunzătoare de poliția politică, deși a acționat la Timișoara, în timpul evenimentelor și era acuzat de complicitate la genocid în „Lotul Timișoara”, în timpul cât era întemnițat în penitenciarul din orașul de pe Bega, a fost avansat la gradul de colonel, de noua putere. Doar două puteau fi motivele acestei avansări: serviciile informative aduse din timpul detenției, din informații culese de la foarte importanții deținuți politici din penitenciar și păstrareaomertei privitoare la evenimentele de la Timișoara. Exemple asemănătoare se mai pot da. La începutul anului 1990, înainte de redenumirea serviciului național de informații cu numele de Serviciul Român de Informații (martie 1990), Gelu Voican-Voiculescu, cu binecuvântarea lui Ion Iliescu și a lui Petre Roman, a înființat în cadrul M.I., un nou serviciu de informații, U.M. 0215, format exclusiv din ofițeri de securitate și ofițeri de miliție, foști ofițeri de securitate acoperiți în Miliție, ori milițieni care au fost de încredere pe linie informativă, cu pricepere în domeniul informativ, ca și milițieni care au slujit noua putere în zilele lui decembrie 1989, când Miliția era divizată, de la vârf înspre bază, unii fiind loiali generalului Nuță Constantin și lui Nicolae Ceaușescu, alții generalului Romeo Câmpeanu și puciștilor din jurul acestuia.
Un caz interesant a fost acela al col. Gheorghe Atudoroaie, fost adjunct la comanda Securității Județului Timiș, care a fost arestat în 22 decembrie 1989 și scos din penitenciar în 23 decembrie 1989, folosit în misiuni până în data de 17 ianuarie 1990, după care a fost readus în penitenciar. Colaborarea fostei Securități cu noua putere s-a materializat în primul rând prin omertapromovată în legătură cu implicarea străinilor în evenimente, cu ordinele primite de la puciști, cu sabotarea represiunii și, în general, cu lovitura de stat. Cei care au supraviețuit în închisori, au acceptat să coopereze cu noile autorități. În acest timp, în paralel, foștii securiști erau, pe de o parte, repoziționați în noul sistem de putere, pe de altă parte, huliți și supuși unor procese în care erau acuzați de genocid, complicitate la genocid, omor deosebit de grav etc. În timp ce cadrelor Securității li se propunea și li se ofereau noi poziții în viitoare structuri informative românești, poporului i se promitea o societate fără Securitate. Promisiunea dispariției fostei Securități a fost „un prapur” sub care au defilat cei care, în cunoscut obicei istoric, au uzurpat conducerea României în decembrie ’89. Noua putere, formată din foști spioni și trădători care au dus, timp de zeci de ani, o viață duplicitară, construia un regim politic după chipul și asemănarea sa: duplicitar. Securiștilor din închisori li se cerea răbdare. În iunie 1991, mr. Radu Tinu, adjunct al șefului Securității Județului Timiș, nota în penitenciar că procurorul general adjunct al României, gl. Gheorghe Diaconescu le-a șoptit unor ofițeri M.I. aflați în penitenciar: „mai așteptați puțin, aveți răbdare, veți fi în curând liberi”. Tot răbdare le cerea ofițerilor de securitate și magistratul militar Cornel Bădoiu, președintele completului de judecată în procesul Timișoara. Răbdarea era necesară noilor guvernanți pentru manipularea poporului și pentru consolidarea puterii.[3] În același timp, alți ofițeri de securitate erau sprijiniți, în schimbul susținerii noii puteri și păstrăriiomertei, să își construiască imperii economice și financiare, pe care opinia publică, preocupată aproape exclusiv să descifreze rebusul intitulat „cine a tras în noi?”, le va descoperi târziu.
După cum am arătat, există indicii temeinice și informaţii, a căror documentare încă mai întârzie, potrivit cărora unii ofiţeri de securitate întemniţaţi au fost înţeleşi cu noua putere, că li s-au promis funcţii, unele înalte, cu condiția cooperării în ascunderea adevărului despre evenimente, în mascarea loviturii de stat, în ascunderea implicării străine, în ștergerea urmelor lăsate de evenimente, neconvenabile noii puteri, în mascarea sprijinirii de către Securitate a lui Ion Iliescu și a „emanaților” și că acești ofițeri au fost folosiți informativ, în legătură cu tot ceea ce știau ei din munca operativă anterioară și din baza de date a Securității, care a fost parțial distrusă, la ordin, sau care a fost parțial sustrasă, fără ordin. Există indicii că unii ofițeri au fost folosiți și în închisori, fiind mutați dintr-o celulă în alta, în unele cazuri și dintr-un penitenciar în altul, pentru a intra în contact cu înalții demnitari politici și militari întemnițați, cu persoane care avuseseră responsabilități, în scopul obținerii de informații prețioase pentru noua putere. După încheierea misiunii lor în penitenciare, ei au fost ajutați să-și deschidă afaceri de succes și să ocupe pozițiile dorite. Faptul că și astăzi, în ciuda unor evidențe probate de investigatori și de cercetători, de mărturii străine de o mare credibilitate, de documente care au ajuns pe mâna unor persoane neinteresate în susținerea omertei, împotriva cursului evenimentelor, deja clar conturat, se fac afirmații inacceptabile precum că: „La Timișoara nu au acționat străini”, „Teroriștii au aparținut exclusiv Armatei”, „Morții sunt doar în sarcina Armatei”, „Cadavrele incinerate aparțin doar unor revoluționari timișoreni”, „Securitatea nu a depistat străini”, „Nu avem date că Ion Iliescu a fost agent sovietic” etc. etc.[4] Minciuni repetate. Unele aparțin unor foști ofițeri de securitate, dar, după cum am arătat deja, și unor participanți la manifestațiile din cadrul revoltei populare, care au fost șocați când au aflat că ei nu erau decât niște „pioni” în cadrul partidei de șah din decembrie 1989, în care ei se credeau, majoritatea, „regine” și „turnuri”. Faptul că au fost supuși unei mari manipulări este greu de acceptat și după un sfert de veac, pentru mulți dintre participanții la demonstrațiile, care, la nivelul întregii țări, au cuprins maximum 2-2,5 milioane de oameni, deci, aproximativ 8-10% din populația țării. Desigur, majoritatea acestor manifestanți au ieșit în stradă după ce s-a anunțat cu mare entuziasm „fuga dictatorului”. În 21 decembrie, la București, cea mai mare parte a oamenilor din stradă erau curioși care stăteau deoparte și îi priveau pe agitatori. Abia după „fuga” lui Ceaușescu, când situația era tranșată, aceștia s-au manifestat plenar și au început să-și descarce adrenalina, trecând și la îmbrățișări și săruturi între persoane care nu se cunoșteau între ei.
Ieșirea la lumină a adevărului despre evenimentele de la Timișoara a fost încetinită și de participanții la revolta populară, care au susținut tezele „emanaților” și, în loc de aflarea adevărului, erau preocupați să obțină drepturi de revoluționari, respectiv, spații comerciale, terenuri, locuri de veci, indemnizații, scutiri de impozite pe activități economice etc. A fost o goană acerbă pentru drepturi de „revoluționari”, iar acordarea acestor titluri cu sutele de mii a fost o operațiune de fidelizare electorală de către noua putere fesenistă a unui grup masiv și gălăgios de profitori și, în același timp, un mijloc de a oferi propagandei feseniste argumente din stradă ale existenței „revoluției autentice”. Acești „revoluționari autentici” erau primii care îi contrau pe cei care atrăgeau atenția asupra existenței unei conspirații și a unei agresiuni externe acoperite împotriva României. După cum se știe, ulterior, la nivel de țară, s-a dovedit că zeci de mii dintre aceste persoane au fost impostori.
După evenimente, au existat și alte acuzații de colaborări neregulamentare între capi ai Securității și servicii străine. Un exemplu ar fi faptul că, în timpul audierilor Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”, gl. Victor Niculicioiu, comandantul U.M. 0110, l-a învinuit pe col. Gheorghe Rațiu, șeful Direcției a I-a a D.S.S., de colaborare neregulamentară cu serviciile secrete germane, susținând că aceasta a fost cauza pentru care Gheorghe Rațiu nu a fost nici arestat și nici târât prin tribunale. Col. Rațiu a devenit directorul uneia dintre primele firme vest-germane instalate în România, după lovitura de stat. Gl. Niculicioiu a prezentat comisiei și întâlnirea conspirativă, realizată foarte profesional, dintre gl. Nicolae Doicaru, fost șef al D.G.I.E., în timpul regimului ceaușist și consilier guvernamental pentru serviciile de informații, după decembrie 1989 și contra-amiralul sovietic Mihailov, care a avut loc în august 1989, în Parcul Herăstrău. Ciudată a fost și bursa oferită din S.U.A. fiului gl. Aristotel Stamatoiu, șeful spionajului românesc, în timp ce tatăl său era întemnițat. Cu această ocazie, Stamatoiu jr. a emigrat în S.U.A.[5]
Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Sursa: Ziaristi Online
Note:
[1] În declarații publice, în presă și în unele lucrări, data punerii Securității sub comanda Armatei a fost intenționat menționată în mod greșit, uneori 23 decembrie, sau 24 decembrie, sau chiar 26 decembrie, pentru a se putea trece în seama acestei instituții și doar a ei, răspunderea pentru provocarea acțiunilor terorist-diversioniste, organizate de noua putere, în colaborare cu sovieticii, începând din 22 decembrie orele 17.30, acțiuni în urma cărora au murit aprox. 1.000 de oameni. Dacă s-ar fi recunoscut trecerea Securității sub comanda Armatei, din după-amiaza de 22 decembrie, cum s-a întâmplat în realitate, nu s-ar fi mai putut învinui Securitatea de fenomenul terorist-diversionist. Răspunderea pentru acest fenomen aparține în întregime noilor conducători ai României, ministrului Apărării, gl. Nicolae Militaru și forțelor acoperite sovietice.
[2] Securitatea acționa cu toate structurile ei, dar, la ora când i s-a făcut lui Filip Teodorescu propunerea de a reveni în conducerea Securității, Serviciul Român de Informații încă nu se înființase oficial. Acest lucru se va petrece o lună mai târziu. Filip Teodorescu a fost numit de Ion Iliescu și de Virgil Măgureanu în funcția de adjunct al directorului S.R.I. Într-una dintre declarații, Filip Teodorescu menționează luna mai 1990 ca dată a reintrării domniei sale în activitate. În alte declarații, neoficial, dl. Filip Teodorescu a declarat luna februarie ca moment în care a fost abordat să colaboreze cu noua putere filo-sovietică.
[4] Un exemplu tipic a fost conspiratorul diversionist Virgil Măgureanu, care afirma: „Teroriști externi n-au putut fi probați și există suficiente amănunte pentru a demonstra imposibilitatea existenței unor asemenea teroriști”. Sau: „Nu există nici o persoană din România care să facă parte din vreo înţelegere cu cineva din afară. O spun cu toată certitudinea.” Ulterior, el a recunoscut implicarea străinilor în evenimente, declarând chiar că singura contribuție românească la „revoluție” ar fi fost acțiunea de la baricada de la Hotel „Intercontinental”-Sala „Ion Dales”, din 21 decembrie 1989. Despre revolta populară, Virgil Măgureanu recunoaște că „a fost provocată”. Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist la regimul Iliescu, Editura RAO International Publishing Company, București, 2008, pp. 29, 53, 58 și altele.
[5] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat…, pp. 270-271 și 127-129. Autorul arată că învinuirile gl. Niculicioiu nu s-au putut verifica, iar faptul că Gheorghe Rațiu nu a compărut în fața Justiției s-ar fi putut datora și rudeniei sale cu primul procuror general al României de după decembrie 1989, Gheorghe Robu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iti multumesc pentru comentariu!