Să nu-i uităm, să nu-i iertăm, pe nici unul !

Adevărul despre distrugerea României.

Analiza datelor şi informaţiilor provenite pe linia unor surse care fac parte din masoneria română a scos în evidenţă unele aspecte de interes operativ care explică situaţia grea în care se găseşte România la ora actuală, atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere politic.                                                                                                      
Practic, România se află în prezent în jocul de interese al celor două mari puteri militare mondiale, Rusia şi SUA, care caută prin orice mijloace să-şi adjudece supremaţia în această zonă strategică a Europei.
În cei 20 ani trecuţi de la evenimentele din decembrie 1989, războiul din umbră purtat de cele două superputeri a adus pe eşichierul politic personaje studiate în timp, cu grave carențe comportamentale, uşor de compromis, tocmai pentru a fi dirijate în sensul dorit de ei. Cu ajutorul acestora s-a reuşit să se distrugă economia românească, să se anihileze Serviciile Secrete, să se pună în stare de inoperativitate Armata şi, nu în ultimul rând, să se zdruncine unitatea Poporului Român.
Prin încălcarea voită a siguranţei naţionale, factorii decizionali aparţinând celor două tabere care s-au perindat la putere din 1989 încoace au privatizat după bunul plac, au vândut străinilor capacităţi de producţie rentabile, unele dintre ele de importanță strategică, aşa cum sunt industria cimentului, industria metalurgică feroasă şi neferoasă, industria chimică şi petrochimică, industria energetică şi sistemul financiar bancar. Au vândut, totodată, şi bogăţia cea mai de preţ a Poporului Român, şi anume pământul ţării, aflat acum în mare parte în proprietatea unor mafioţi arabi, italieni, evrei, greci şi unguri.
Printre protagoniştii vieţii politice româneşti care au conlucrat pentru a aduce România în starea precară în care se găseşte astăzi şi care se află în cele două tabere rivale se numără: Petre Roman, Ion Iliescu, Traian Băsescu, Călin Popescu-Tăriceanu, Dinu Patriciu, Bogdan Olteanu, Adrian Năstase, Mugur Isărescu, Emil Boc, Elena Udrea şi grupul economic din spatele acesteia,  – ca să-i amintim pe cei mai reprezentativi. Aceştia sunt cei care au creat un „curent contraorganizational al mediului vieţii colective”, care a dus la formarea „subspațiilor neguvernabile”.
Agregarea acestor subspații, în timp, a determinat actualul „război subnațional” dintre carteluri şi instituţiile statului naţional. Aşa s-a ajuns la o veritabilă derivă instituţională, formelor de organizare politică imputându-li-se lipsa de legitimitate, ceea ce pune în primejdie atât Statul, cât şi Naţiunea. Trăsăturile dominante ale acesteia sunt schimonosite şi falsificate de uzurpatorii Statului Român, a căror ţintă este demolarea efigiilor şi a reperelor identităţii noastre naţionale. Ei au constituit „structuri alternative”, formând reţele de „colegii invizibile”, pentru a captura centrul Puterii în România.                                                                                                               
Cadre recrutate din zone periferice au fost plasate în toate partidele, la toate publicaţiile, în toate guvernele, dobândind astfel accesul sau chiar controlul în instituții-cheie ale României, de la Ministerul Afacerilor Externe la Preşedinţie, de la Guvern la Parlament şi, nu în ultimul rând, în „societatea civilă”, devenită vârf de lance al manipulărilor puse la cale.
Lansarea în spaţiul public a politicii grupului de interese a reprezentat o mutaţie majoră, un eveniment care a modificat fundamental peisajul politic al României. Pârghiile statului au fost preluate şi sunt folosite de carteluri şi mafii organizate într-un complicat mecanism al infracţiunilor, care a reuşit crearea unei baze a organizaţiilor negre ale societăţii româneşti.
Are loc o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru conversia puterii politice a statului în putere financiar-politică a unui grup hegemonic, transpartinic şi vădit antinaţional. Obţinerea controlului României nu este însă o întreprindere particulară, privată, ci este un obiectiv geopolitic al unor importante puteri mondiale.
Practic, acest obiectiv este pe cale să se realizeze în prezent, fiind consecinţa condiţiilor în care au acţionat grupările respective. În aceste cazuri, influenţa externă a fost extrem de puternică, iar ea a fost exercitată prin Serviciile de Informaţii din ţările lor de origine – CIA, Mossad, FSB. Miza: afaceri extrem de profitabile pe teritoriul României.
Cei care pun totul la bătaie pentru uriaşele profituri de miliarde de euro pe care le estimează sunt personaje extrem de controversate din lumea afacerilor şi a masoneriei, care cumpără tot ce se scoate pe piaţă: ciment, produse metalurgice, aluminiu, petrol, gaze, energie etc.
Unul dintre aceste personaje este Marc David Reich, născut în decembrie 1934 în oraşul Anvers, din Belgia, provenind dintr-o familie evreiască din clasa mijlocie. Pentru a evita persecuţia nazistă, familia lui a emigrat în SUA, în 1942. Tot din cauza fascismului, familia viitorului afacerist şi-a schimbat numele din Reich în Rich. S-a ridicat prin afaceri internaţionale tenebroase şi este conectat la Mossad, serviciul israelian de spionaj. Are triplă cetăţenie: israeliană, spaniolă şi elveţiană. Rich are reşedinţa în Zürich, Elveţia, iar vila sa este păzită non-stop de gărzi israeliene înarmate până-n dinţi. Cu toate că a fost condamnat în SUA la ani grei de închisoare pentru diverse escrocherii – în ianuarie 2001, fostul preşedinte american Bill Clinton l-a graţiat pe Rich în ultima zi de mandat. Demersul Casei Albe s-a datorat finanţării campaniei electorale a democratului Al Gore.
Ziarele „New York Post” şi „New York Times” au dezvăluit că printre cei care au făcut presiuni pentru graţierea lui Rich s-au numărat Shabtai Shavit, fostul şef al Mossad, ex-premierul Israelului, Ehud Barak, dar şi actualul prim-ministru Ehud Olmert, pe atunci primar al Ierusalimului. Într-o scrisoare către Bill Clinton, Shavit îi transmite acestuia în termeni convenţionali că Marc Rich „a oferit consultanță agenţiilor de spionaj israeliene, înregistrând rezultate dincolo de aşteptări”.
La rândul său, Ehud Barak a elogiat contribuţiile lui Rich la securitatea naţională a Israelului. Ulterior, Casa Albă a confirmat oficial că fugitivul este considerat de Tel Aviv „un aliat de importanță critică”. Toate acestea completează un raport MI 6 (serviciul britanic de spionaj) devenit public, în care se semnalează apartenenta lui Rich la Mossad. Numele de cod „Mega”, folosit de Rich, a fost aflat de englezi în februarie 1997 prin interceptarea unei convorbiri telefonice dintre un ofiţer Mossad, încartiruit la Ambasada Israelului din Washington, şi superiorii săi din Tel Aviv. Mai mult, ziarele din Statele Unite, preluate de „Jerusalem Post”, au vehiculat şi apropierea lui Marc Rich de CIA. Rich e activ pe pieţele petrolului, aluminiului, metalurgiei, agriculturii şi, mai nou, pe cea imobiliară. Implicat în reţele transfrontaliere de spălare de bani şi contrabandă, Marc Rich s-a remarcat şi în scandalul furnizării de paşapoarte israeliene către mafia rusă.
Împreună cu membrii acesteia a derulat afaceri ilegale de mare amploare cu armament în Orientul Mijlociu, avându-l drept complice pe celebrul terorist palestinian Abu Nidal. De asemenea, într-un document al Departamentului american al Trezoreriei se arată că Rich a încălcat embargoul impus Iugoslaviei la începutul anilor ‘90, livrând regimului Miloşevici cupru şi petrol. Conform publicaţiei specializate „Oil Daily”, în afacere a fost implicată şi România, unde Marc Rich a procesat petrolul destinat Iugoslaviei. Acest adevărat maestru al combinaţiilor internaţionale a căpușat cât a putut şi Statul Roman. Fiecare schimb comercial se ridica la zeci de milioane de dolari, iar Rich răspundea prompt comenzilor.
La eşaloanele inferioare ale Puterii, afaceristul a utilizat oameni din comerţul exterior. Imediat după 1989, el a fost reprezentat în România de Florian Stoica, fost director în Ministerul Comerţului Exterior şi ex-ambasador în Sudan. Cea mai importantă companie a lui Rich este Casa de Comerţ Marc Rich & Co AG (Zug). Ulterior, firma şi-a schimbat numele în Glencore International AG, iar în România a acţionat prin firma Glencore România, coordonată de australianul Steven Frank Kamlin, nimeni altul decât vicepreşedintele companiei-mamă Glencore International AG din Zug. Deşi Marc Rich a fost o prezenţă constantă pe piaţa din România după 1989, unde avusese nişte afaceri şi mai înainte, mai mereu tranzacţiile în care a fost implicat au fost învăluite în mister.
În decembrie 1990, guvernul condus de Petre Roman aprobă o hotărâre privind „cooperarea cu firma Marc Rich & Co (n.n.: care a devenit apoi Glencore International) pentru modernizarea unor instalaţii din cadrul societăţii comerciale Petromidia SA”.
Detaliile contractului au fost secretizate. În vremurile tulburi de atunci, înţelegerea dintre controversatul magnat urmărit de FBI şi guvernul român s-a realizat fără licitaţie. Oferta făcută de Marc Rich în aprilie 1990 în biroul lui Petre Roman a fost urmată de un contract adoptat printr-o hotărâre de guvern în 8 decembrie 1990, când Theodor Stolojan era deja ministru plin la Finanţe.
În 1993, când s-a terminat contractul pentru modernizarea rafinăriei, Rich a vrut să o cumpere, dar s-a opus Guvernul Văcăroiu, ca şi sindicaliştii, care se temeau că îşi vor pierde locurile de muncă. În mod absolut surprinzător, pentru că rafinăria se modernizase, acesta a fost momentul de la care a început acumularea de pierderi. Înainte de privatizare, datoriile ajunseseră la ameţitoarea sumă de 300 milioane de dolari.
În final, cursa pentru achiziţionarea Petromidiei a fost câştigată de Rompetrolul lui Dinu Patriciu (şi nu pentru că ar fi avut o ofertă mai bună, ci datorită faptului că a beneficiat de o susţinere mai puternică, aşa cum se va vedea mai departe), iar în 2004 Glencore a ratat şi Petromul, care a revenit austriecilor de la OMV.
Glencore România a derulat afaceri şi în domeniul transporturilor şi comerţului, prin Rombarge Transport şi Barter Port Operator. Glencore a fost ani de zile unul dintre principalii furnizori de ţiţei către RAFO Oneşti şi Petrom şi a primit contracte de stat şi la Termoelectrica, pentru păcură.
În ultimii ani, reprezentanţi ai Glencore în România au mai fost Alexandru Bittner şi Yoav Stern, soţul realizatoarei de Televiziune Oana Cuzino. Tot Marc Rich l-a adus în România pe Igor Ziuzin, omul de afaceri rus care a preluat COS Târgovişte şi Industria Sirmei SA Câmpia Turzii. Ambele privatizări au fost făcute de Guvernul Adrian Năstase.
Acelaşi Rich este legat ombilical de Vitali Machitski şi Oleg Deripaska, cei care au preluat întreaga industrie de aluminiu din România în urma unor procese de privatizare controversate, unul dintre ele (ALRO Slatina) fiind investigat de procurorii anticorupţie. În 1997, reprezentanţii Glencore International AG au exprimat public intenţia de a împrumuta asociaţia salariaţilor pentru achiziţionarea a 80% – 90% din acţiunile fabricii de aluminiu. Compania dorea să i se garanteze aprovizionarea cu alumină. Ulterior, la privatizarea ALRO în favoarea grupului Marco International deţinut de oligarhul Vitali Machitski, Glencore a protestat în mod formal faţă de modul în care s-a făcut privatizarea.
În realitate, cel care conducea Marco, Alan Kestenbaum, fondase firma în 1983, împreună cu Marc Rich. Autorităţile române fuseseră avertizate de firma americană AIG, şi ea interesată de ALRO, că în spatele Marco se află Rich. Un alt personaj care a fost în jocul de interese din jurul ALRO este Mihail Cernoi, exponent al mafiei ruse şi fost partener al lui Deripaska, venit tot pe filiera Marc Rich şi aflat în spatele privatizării rafinăriei Rafo Oneşti, care a beneficiat de importante facilităţi fiscale acordate de Statul Roman. Acestora li se adăugă Mikhail Fridman, influentul magnat care deţine Alfa Group, finanţatorul celor mai importanţi oameni de afaceri ruşi cu interese la noi. 
Faptul că obţinerea controlului României nu este o ţintă privată, ci un obiectiv geopolitic îl demonstrează cu prisosinţă istoria sectorului financiar-bancar de după 1989. În fruntea acestuia a ajuns în septembrie 1990 Mugur Isărescu, un economist care, după absolvirea facultăţii, a lucrat exclusiv la Institutul de Economie Mondială, timp de 19 ani, perioadă în care a intrat în vizorul american cu prilejul cursurilor pe care le-a urmat în Statele Unite. 
După evenimentele din 1989, a mai efectuat un scurt stagiu în SUA, ca reprezentant comercial la Ambasada României de la Washington, pentru ca imediat după aceea să devină guvernatorul Băncii Naţionale a României. În anul 1993 a devenit şi membru al Clubului de la Roma, a fost ales preşedinte al Asociaţiei Române a Clubului de la Roma, iar în 1999 a fost reales în această funcţie.
Longevitatea lui Mugur Isărescu în funcţia de guvernator al Băncii Naţionale a României se datorează exclusiv comenzilor ocultei financiare internaţionale. Există informaţii că Mugur Isărescu a fost recrutat de către Council on Foreign Relations (CFR) în 1990, la New York, pe când se afla la post. Conducerea CFR (organizaţie controlată de familiile bancherilor evrei Rockefeller şi Rothschild, susţinuţi de J.P. Morgan) a recrutat destui specialişti, potenţiali înlocuitori ai celor care guvernau la vremea respectivă în ţările est-europene.
Controlul din start al pieţelor est-europene era un scop bine determinat, în funcţie de indicaţiile „specialiştilor” CFR. Acest CFR acţionează pe baza pârghiilor financiare de care dispune organizaţia, controlând inclusiv Federal Reserve Bank, banca investită cu coordonarea rezervei federale a SUA şi emiterea dolarului ca monedă, precum şi principalele organisme financiare mondiale, FMI şi Banca Mondială.
Pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat un imens război mediatic de dezinformare în toate emisiunile economice, subliniindu-se greşeala făcută de România prin plata datoriei externe şi exemplificând prin țări care au mari împrumuturi, dar un nivel de trai mai crescut, sugerându-se că o ţară se poate dezvolta prin împrumuturi înrobitoare. De altfel, principală formă de control al unei ţări este cea financiară – specialitatea CFR.
Pasul cel mai important făcut de Mugur Isărescu, în conformitate cu dispoziţiile CFR, a fost devalorizarea masivă a monedei naţionale şi împrăştierea la o rată derizorie a tuturor creanţelor României (ex.: Egipt, Irak), pas susţinut şi de prim-ministrul impus de mass-media, de fapt de oculta financiară, Theodor Stoiojan, răsplătit ulterior cu un post la Banca Mondială.
Pentru îndepărtarea eventualilor investitori necontrolaţi de CFR, în 1991 Stolojan a naţionalizat valuta aflată în bănci, ceea ce a dus la un adevărat recul pentru investiţiile străine, scăpate de sub controlul şi manipularea ocultei de la New York.
Un alt aspect demn de menţionat l-au constituit jocurile interbancare „permise şi încurajate” de Mugur Isărescu, derulate prin băncile aflate sub tutela CFR (Chase Manhattan Ro, ING Barings, ABN AMRO), prin intermediul cărora importante fonduri valutare au părăsit România. Că nu şi-a deziluzionat stăpânii în postura de guvernator al Băncii Naţionale a României, poziție-cheie, de altfel, pentru finanţele României, o dovedeşte faptul că este singurul român membru al renumitei Comisii Trilaterale.
Acest organism, considerat de mulţi Guvernul Mondial din umbră, a fost înfiinţat în 1972 de David Rockefeller împreună cu Zbigniew Brzezinski. Tot împreună, cei doi au ales aproximativ 300 de membri din America de Nord. Europa şi Japonia, pe care îi considerau „semeni”. Aceşti oameni se aflau la vârful piramidei în profesia lor, fie ea de natură Corporatistă, Academică, Politică sau Mass-Media. Un exemplu al modului în care lucrează acest organism îl reprezintă accederea lui Jimmy Carter la funcţia de preşedinte al SUA, în 1976. O dată instalat în funcţie, Carter a adus nu mai puţin de 18 membri ai Comisiei în cabinetul de vârf şi în agenţii guvernamentale.
Cea mai bună descriere a Trilateralei aparţine probabil reporterului Jeremiah Novak, în „Christian Science Monitor” (7 Februarie 1977): „Astăzi, un nou val de economişti, lucrând într-o organizaţie cunoscută sub numele de Comisia Trilaterală, se află pe punctul de a crea un nou sistem economic internaţional, unul proiectat de oameni la fel de inteligenţi precum Keynes şi White (n.n.: este vorba de autorii sistemului înfiinţat în urma Conferinţei de la Bretton Woods, din iulie 1944, care a dus la crearea Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale, ambii economişti de profesie).
Numele lor nu sunt bine cunoscute, dar aceşti gânditori moderni sunt la fel de importanţi pentru vremurile noastre, pe cât au fost Keynes şi White pentru ale lor. În plus, aceşti economişti, precum şi omologii lor din timpul ceiui de-al II-lea război mondial, lucrează împreună cu înalţi demnitari guvernamentali. Şi ce se discută acum la cel mai înalte niveluri ale guvernului, atât în Statele Unite, cât şi în străinătate, este crearea unui nou sistem economic mondial – un sistem care va afecta slujbele în America şi oriunde altundeva, preţurile pe care consumatorii le plătesc, libertatea indivizilor, a corporaţiilor şi naţiunilor, de a intra într-un sistem economic cu adevărat planetar”.
Sub conducerea lui Mugur Isărescu, Banca Naţională a României s-a făcut vinovată de faptul că nu a luat nici un fel de măsuri, deşi legislaţia (care îi conferea obligaţia de control şi intervenţie) o impunea, în cazul marilor fraude bancare, de genul Columna Bank, Credit Bank, Banca Dacia Felix, Banca Internaţională a Religiilor. De asemenea, deşi BNR are o Direcţie de Supraveghere şi Control Valutar, nu a luat măsuri pentru repatrierea valutei, care, obţinută în urma tranzacţiilor, externe, nu a mai intrat în ţară (cazul firmelor Pepsi, Qudrant, Coca-Cola, NAPPA, afacerile cu tutun, bumbac şi industrie uşoară).
Faptul că Isărescu a fost recrutat de CFR se poate susţine şi prin imposibilitatea schimbării sale din funcţie, indiferent de interesele politice, în pofida incidentei penale a unora dintre afacerile familiei sale cu cetăţeanul Heinrich Schorsch, bănuit a fi agent dublu. Au existat presiuni în favoarea sa inclusiv din partea FMI şi Băncii Mondiale, care au ameninţat cu sistarea oricărei creditări în cazul schimbării acestuia.
Trebuie arătat că numirea lui Mugur Isărescu ca prim-ministru al României, la sfârşitul anului 1999, a contribuit la desăvârşirea marilor infracţiuni desfăşurate la Fondul Proprietăţii de Stat, îndeosebi cele derulate cu infractorii israelieni, cum este cazul afacerilor lui Sorin Shmuel Beraru şi privatizării Hotelului Bucureşti (infractori Eliahu Rasin şi Robert Badner, alături de Radu Sârbu). Astfel, privatizarea Hotelului Bucureşti era anchetată la sfârşitul anului 1999 de Corpul de Control al primului-ministru Radu Vasile, sub conducerea secretarului de Stat Ovidiu Grecea, când preşedintele României, Emil Constantinescu, dă o adevărată lovitură de stat, destituindu-l pe premierul Radu Vasile şi înlocuindu-l cu Mugur Isărescu. Imediat, secretarul de Stat Ovidiu Grecea a fost destituit la rândul său, iar controlul efectuat la FPS, care trebuia să conducă la destituirea preşedintelui Radu Sârbu, a fost brusc stopat şi Raportul inspectorilor guvernamentali s-a pierdut prin sertarele noului prim-ministru al României, în timp ce dubioasele afaceri de la FPS şi-au urmat, nestingherite, cursul.
Conducerea Băncii Naţionale a României a cunoscut exact şi la timp situaţia, care devenea din ce în ce mai critică, de la Bancorex, dar nu a întreprins nimic. Pierderile Statului Român nu au constat numai în cele 2 miliarde de dolari care au dispărut din România, deşi BNR poseda toate pârghiile necesare pentru a preveni scurgerile financiare din ţară. Acestora li s-au adăugat sumele reprezentând echivalentul creditelor clientelare oferite de Bancorex diverselor grupări mafiote şi pe care BNR le-a acoperit prin cererile de preluare la datoria publică. În realitate, BNR, sub guvernarea lui Mugur Isărescu, a „protejat” falimentul Bancorex, o bancă mult prea puternică pentru gusturile marii finanţe mondiale, care trebuia să dispară dacă nu putea fi cumpărată, căci România trebuia să intre şi ea pe făgaşul globalizării. Pentru aceasta, proprietatea de stat trebuia să treacă în cea particulară, dar nu oricum, ci conform criteriilor, cerinţelor şi intereselor globale promovate de aşa-numitul Grup Bilderberg.
Tot ce s-a întâmplat în România post-decembristă poartă amprenta inconfundabilă a concepţiei care stă la baza acţiunilor acestei structuri suprastatale şi care îi aparţine unuia dintre fondatori, David Rockeffeller: „Suntem în pragul unei transformări globale. Trebuie să declanşăm o criză majoră (economică, militară, politică, socială, educativă, religioasă) şi toate naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială”.
De altfel, organizarea Grupului Bilderberg în 1954 a fost direct sprijinită de către societăţile secrete sioniste şi mondialiste, de către CIA, dar în primul rând de către Consiliul Afacerilor Externe (Council on Foreign Relations – CFR), cea mai puternică organizaţie secretă oligarhică din SUA înfiinţată încă din 1921, care activa deja pentru mondializare (susţinută totodată de aceiaşi doi bancheri evrei, Rockeffeller şi Rothschild, co-fondatori ai Grupului). Grupul Bilderberg este coordonat de un comitet de conducere, compus din 39 de membri, care aparţin şi altor organizaţii secrete mondialiste sau sioniste (Illuminati, marile loji masonice etc).
Ţelurile principale ale organizaţiei au fost formulate de la început de către Prinţul Bernhard al Olandei – un guvern mondial pentru începutul Mileniului III, globalizarea economică mondială (o lume unică) şi o armată globală prin ONU. Cel mai puternic braţ al grupului este însă Comisia Trilaterală (Europa Occidentală, America de Nord şi Japonia), structură din care face parte, aşa cum arătam mai sus, un singur român: Mugur Isărescu. Şi astfel constatăm că cercul se închide, în sensul că ne întoarcem la guvernatorul BNR şi înţelegem de ce această bancă nu a luat măsurile care se impuneau în sistemul financiar-bancar românesc: pentru că ar fi contravenit astfel intereselor structurilor globaliste, în care Mugur Isărescu a fost cooptat tocmai pentru a se acţiona, prin el, asupra României.                              
Aşa se face că, în 1997, la conducerea celei mai mari bănci româneşti, Bancorex, este numit evreul Andrei Florin Ionescu. Prima grijă a acestuia a fost aducerea în funcţia de şef al Direcţiei Plasamente Bancare a evreicei Rachel Sargent, prin transfer de la Direcţia Securities a băncii ABN AMRO Rotschild, permiţându-i-se astfel să facă plasamente din capitalul băncii româneşti de stat pe pieţele externe. Până la falimentul băncii, cerut insistent Statului Român tot de organismele internaţionale, Rachel Sargent a avut grijă să dispara.