De la fondarea lor, dupa model sovietic, si pana in anul 1968, serviciile de securitate din tarile Blocului Est-European au fost controlate periodic de serviciile secrete sovietice in cadrul asa-numitelor operatiuni "Baikal". S-a folosit, de regula, metoda acoperirii sub steag strain, adica agenti ai KGB ori GRU - sub identitatea unor cetateni occidentali, care vizitau Romania, Bulgaria, Polonia, Germania de Rasarit, Cehoslovacia, Ungaria - cu o dubla misiune: identificarea si racolarea unor potentiale surse umane de informatii; verificarea loialitatii si eficientei serviciilor de securitate din aceste tari[1].
Dintre celelalte state membre ale Tratatului de la Varsovia, Romania "se bucura" la inceputul anilor '60 de o atentie sporita din partea serviciilor secrete sovietice. Guvernul de la Bucuresti initiase deja un program de masuri ce viza nationalizarea structurilor de informatii si securitate, ceea ce a insemnat, printre altele, inlaturarea din functiile importante de conducere a ofiterilor cu studii la Moscova, a celor casatoriti cu rusoaice, precum si mentinerea pe o pozitie ferma in problema retragerii consilierilor sovietici. O data cu instalarea la putere a lui Nicolae Ceausescu, politica de autonomie a Securitatii romanesti fata de serviciile secrete sovietice s-a manifestat si in alte forme. De exemplu, in primavara anului 1965 au fost "demascati" cativa ofiteri din randurile armatei romane cu activitate in slujba serviciilor de spionaj sovietice, punandu-li-se in vedere sa intrerupa orice legatura[2]. De asemenea, in iulie 1967, cu ocazia intalnirii de la Budapesta a ofiterilor superiori ai directiilor de spionaj din serviciile de securitate est-europene, delegatia romana s-a opus propunerilor reprezentantilor KGB de a se intensifica masurile specifice "impotriva Vaticanului in stransa legatura cu cea desfasurata contra inamicului principal [SUA-n.n.]"[3]. Momente de incordare, chiar de adversitate, intre Securitatea romana si institutiile similare sovietice s-au intensificat in contextul evenimentelor de la Praga, din 1968.
Seful KGB, Iuri Andropov, a initiat, incepand cu luna martie 525e47f 1968, operatiunile "Progres", prin care agenti experimentati ai serviciilor secrete sovietice au fost trimisi mai intai in Cehoslovacia, ulterior si in celelalte tari "fratesti", tot sub acoperire de cetateni ai statelor occidentale, numai ca misiunea lor era alta, si anume de a tine sub control situatia opiniei publice, de a patrunde in gruparile subversive si a detecta indiciile "sabotajului ideologic" intreprins de serviciile de informatii ale membrilor NATO. Prin astfel de actiuni, care s-au bucurat de un real succes - evident, din punctul de vedere al Kremlinului - ni se dezvaluie ca sovieticii au avut serioase rezerve asupra loialitatii serviciilor de securitate din tarile Tratatului de la Varsovia[4]. Documentele diplomatice publicate in ultimii ani, impreuna cu memorialisti ai Armatei si fostelor organe de securitate, inclusiv KGB, atesta ca intr-adevar nimeni nu si-a permis sa asiste impasibil la actiunile sovieticilor.
Un procedeu clasic in materie de operatiuni speciale
Pe masura ce, in primavara anului 1968, in Cehoslovacia se derula procesul reformator initiat de Alexandr Dubcek si echipa sa de colaboratori, in Romania factorii de decizie primeau pe cai diplomatice informatii despre "iritarea" Moscovei si chiar initierea, prin serviciile secrete sovietice, a unor actiuni de diversiune ca preludiu la o eventuala interventie armata[5].
Pentru conducerea de la Bucuresti, mai ingrijoratoare se dovedeau informatiile obtinute de Directia de Informatii Externe (DIE - serviciul de spionaj al Securitatii). Generalul (r) Neagu Cosma, fost sef al Directiei de Contraspionaj, impreuna cu Ion Stanescu, presedintele de atunci al Consiliului Securitatii Statului, dezvaluie ca cele mai bune informatii fusesera obtinute de la un ofiter polonez. Aflat in contact operativ cu colonelul Ion Bichel, din DIE[6], ofiterul polonez a solicitat, la 20 iulie 1968, o intalnire urgenta la Varsovia, in cadrul careia a transmis ca Brejnev personal, impreuna cu Andropov - seful KGB - si comandanti ai Armatei Rosii au pregatit o invazie in Cehoslovacia, Romania si Iugoslavia. O astfel de actiune se datora nemultunirii Kremlinului fata de politica lui Dubcek, Ceausescu si Tito. Un colectiv restrans din Statul Major al Comandamentului Tratatului de la Varsovia lucra la elaborarea planului de detaliu. Din acel colectiv facea parte si ofiterul polonez, ceea ce inseamna ca era bine informat. Invazia urma sa se desfasoare in etape, mai intai Cehoslovacia, dupa care, la intervale de doua-trei saptamani, urmau Romania si Iugoslavia[7].
Ofiterul polonez considera Romania ca "a doua sa patrie", unde, copil fiind, se refugiase cu familia in 1939, dupa ocuparea Poloniei de catre armatele germane si sovietice; invatase bine limba romana, cunostea obiceiurile si pastra amintiri placute despre romani si tara lor. Povestea lui poate explica confesiunea facuta colonelului Bichel, dar si informatiile de interes pentru Polonia primite de la ofiterul roman. A existat, deci, la baza acestei legaturi, un interes reciproc. Informatiile erau furnizate la 9 zile dupa ce "Pravda" comparase amenintator situatia din Cehoslovacia cu cea din Ungaria anului 1956, si la cinci zile dupa ce statele membre ale Tratatului de la Varsovia (cu exceptia Romaniei) cerusera ca in Cehoslovacia sa se reinstaureze cenzura, sa fie potoliti intelectualii, iar liberalizarea institutionala sa se faca de jos in sus. Mai mult, in ziua de 19 iulie, acelasi cotidian sovietic "Pravda", publicase extrase dintr-un asa-zis plan al CIA de sabotaj al tarilor socialiste, ca preludiu al eliberarii R.D.Germana si R.S.Cehoslovacia[8]. In realitate, astazi stim ca "planul" fusese elaborat nu de americani, ci de Serviciul A (Dezinformare) din PGU (Directia Intai - Informatii Externe) a KGB in scop diversionist[9]. Chiar in ziua de 20 iulie 1968, cand a avut loc intalnirea dintre Bichel si ofiterul polonez, incepeau manevrele trupelor Tratatului de la Varsovia sub indicativul Operatia "Sumava" pe teritorilul Cehoslovaciei. Manevrele au durat 10 zile, dupa care Moscova a refuzat sa-si retraga trupele, motivand ca peste 10 zile fusesera deja planificate alte manevre in cadrul Tratatului de la Varsovia[10]. La inceput, Nicolae Ceausescu a avut indoieli in legatura cu veridicitatea informatiilor obtinute de DIE, considerand ca Securitatea romana a cazut in capcana unei actiuni de dezinformare din partea serviciilor secrete sovietice. Ion Stanescu sustine ca ar fi auzit textual de la Ceausescu: "Informatiile pot fi adevarate numai daca Brejnev e nebun ! Numai un nebun, un descreierat ar face asa ceva; mai trimiteti-l pe omul vostru sa adanceasca informatia"[11]. Dupa doua saptamani, colonelul Ion Bichel s-a intors de la o noua intalnire cu ofiterul polonez, care, ingrozit, i-ar fi raportat verbal: ".Toate pregatirile sunt facute, iar data invaziei este stabilita pentru sfarsitul lunii august"[12]. Ofiterul polonez i-a prezentat apoi detaliile pe care le cunostea despre planul de ocupatie a Cehoslovaciei. Agenti bine pregatiti urmau sa fie lansati din timp pe teritoriul cehoslovac, sub acoperiri variate, in special ca turisti, unii cu misiuni de provocare (lansarea unor lozinci antisovietice), altii cu misiunea de a lua sub control cladirile si institutiile importante, printre care Parlamentul, Guvernul, Posta, Telegraful, Radioul, Televiziunea, Aeroportul din Praga etc. Coordonarea operatiilor reveneau unui stat major operativ, ai carui membri trebuia sa se afle la Praga inaintea invaziei propriu-zise.
La 5 august 1968, Securitatea a intocmit Nota-sinteza cu nr. 148, "privind unele actiuni ostile intreprinse de autoritatile sovietice impotriva R.S.Romania"[13]. Documentul a fost redactat pe baza informatiilor obtinute de la o serie de cetateni romani care se inapoiasera din URSS si de la cetateni sovietici care vizitasera Romania. Din analiza informatiilor obtinute de la astfel de surse, precum si din interceptarea retelelor de radio militare sovietice, s-a conturat concluzia ca URSS isi intarea dispozitivul militar la granita cu Romania.
Despre actiunile intreprinse de serviciile secrete sovietice avand ca tinta spatiul si interesele Romaniei - in perioada imediat premergatoare invaziei in Cehoslovacia - fostul general de securitate Nicolae Plesita sustine ca "rusii ne atacau in toate domeniile: armata, servicii secrete, racolari de persoane" si ca "informativ, ei se amestecau practic peste tot"[14]. Documentul Securitatii din 5 august 1968 atesta doar ca serviciile secrete sovietice erau preocupate sa cunosca in primul rand potentialul militar al Romaniei pregatit pentru o eventuala lupta de rezistenta pe propriul teritoriu, in ipoteza unui atac din exterior. Organele de securitate obtinusera informatii conform carora atasatul militar sovietic la Bucuresti, colonelul Vorenin, pregatea un material asupra situatiei militare din Romania. Pentru documentare, ofiterul sovietic luase legatura cu reprezentanti ai Comandamentului Fortelor Armate Unite din Bucuresti, "interesandu-se indeosebi de inzestrarea armatei romane, precum si de unele aspecte negative in instruirea acesteia". Vorenin folosea in obtinerea informatiilor si pe "atasatii militari ai celorlalte state socialiste"[15]. De asemenea, serviciile secrete sovietice trimisesera pe teritoriul Romaniei si dirijasera spre ambasadele romanesti din tarile socialiste, sub diverse acoperiri, indeosebi ca turisti, agenti bine instruiti si cu sarcini operative precise atat in culegerea de informatii cat mai ales pentru actiuni de diversiune si provocare. Documentul Securitatii, mentionat anterior, ofera suficiente exemple in acest sens.
Fostul general de securitate, Ion Mihai Pacepa, care in iulie 1978 a cerut azil politic in SUA, isi aminteste ca in ziua de 20 august 1968, cand era ofiter de serviciu pe Ministerul Afacerilor Interne, a primit un telefon pe linia speciala. Din dialogul purtat in limba germana, Pacepa a inteles ca de partea cealalta a firului se afla un functionar de la cabinetul lui Dubcek. Cu o voce care-i trada inspaimantarea, interlocutorul cehoslovac a tinut sa informeze Bucurestiul ca "avioane militare de transport sovietice, care nu fusesera anuntate in prealabil, aterizau acum, unul dupa altul, pe aeroportul din Praga"[16]. Nicolae Ceausescu a fost informat imediat, iar generalul Nicolae Doicaru, seful DIE la acea data, i-a prezentat o nota cu problemele de interes operativ rezultate din interceptarea transmisiunilor radio ale unitatilor militare sovietice care invadau Cehoslovacia. Informatiile atestau fara dubii ca avioane ale Diviziei 24 din Fortele Aeriene Strategice ale URSS ocupasera aeroportul din Praga, incarcate cu soldati si tancuri. Prin urmare, informatiile primite de DIE de la ofiterul polonez, la 20 iulie si 4 august 1968 despre iminenta invazie a trupelor sovietice in Cehoslovacia, fusesera veridice, si nicidecum o diversiune a KGB, dupa cum crezuse initial Ceausescu. Dar ceea ce trebuie subliniat este ca o astfel de operatiune speciala realizata de agentii serviciilor secrete sovietice in Cehoslovacia, in 1968, reprezinta suficiente similitudini cu ceea ce avea sa se intample, aproape 10 ani mai tarziu, in Afganistan[17]si apoi in timpul evenimentelor din 1989, care au dus la prabusirea blocului estic european.
In terminologia sovietica, agentii care se infiltreaza in spatiul tinta pentru a desfasura actiuni de diversiune se numeau "visautniki" si erau in realitate ofiteri "spetznaz" din trupele speciale care actionau, de regula, in civil. Daca e sa avem in vedere dezvaluirile facute de presetintele Cehiei, eminentul om de cultura Vaclav Havel, despre rolul agentilor sovietici in montarea si coordonarea perfecta a "revolutia de catifea" de la Praga[18], noiembrie 1989, ori atestarile documentare indubitabile privind provocarea manifestatiilor protestatare din R.D.Germana - in vara si toamna anului 1989 -, care au dus la prabusirea zidului Berlinului[19], precum si numarul neobisnuit de mare al turistilor sovietici din Romania, in toamna aceluiasi an[20], ca sa nu mai punem la socoteala fenomenul terorist-diversionist din timpul revolutiei romane[21], atunci nu gresim cu nimic daca afirmam ca ne aflam in fata unui procedeu clasic in materie de operatiuni speciale sovietice. Astfel de fapte si evenimente au inceput sa fie mai bine cunoscute in istoriografie, dar nerecunoscute inca suficient de cei implicati. Si e normal sa fie asa, avand in vedere ca secretele serviciilor secrete nu sunt aduse la lumina decat in conjuncturi politice favorabile si pentru a crea imagine. Daca nu se respecta aceste doua conditii, riscul este ca secretele sa nu fie dezvaluite sau recunoscute niciodata. Este o regula nescrisa a frontului secret.
Masuri de aparare
Revenind la episodul crizei cehoslovace din august 1968, sa mentionam ca autoritatile de la Bucuresti au reactionat, de data aceasta, fara ezitare. Dupa cum se stie, Ceausescu a convocat in ziua de 21 august "o mare adunare populara" in fata sediului CC al PCR, la care a rostit o cuvantare prin care a "demascat" si "infierat" actul de agresiune asupra "unui stat socialist liber si independent"[22]. Fata de aceasta reactie, memorialistul Victor Dimitriu, fost ambasador al Romaniei la Paris, a lansat o stupefianta ipoteza, potrivit careia Nicolae Ceausescu ar fi fost in realitate "omul de confidenta al serviciilor securitatii militare sovietice" si practic nu ar fi facut altceva decat sa-si intre in rol si sa joace dupa un diabolic scenariu plamadit la Moscova. Acelasi memorialist considera ca "in acele zile, Bucurestiul era impanzit de zvonuri, privind ocuparea iminenta a Romaniei de catre rusi si pe care membrii Securitatii le raspandeau cu aere confidentiale"[23]. Nu exista pana in prezent o baza documentara care sa sustina o astfel de explicatie, ceea ce desigur nu inseamna ca trebuie exclusa pana la proba contrarie. Ea se bazeaza pe deductii logice si pe trecutul lui Nicolae Ceausescu, de absolvent, la inceputul anilor '50, a doua cursuri la scolile academice militare sovietice. Pe aceleasi coordonate se poate inscrie si un alt argument ce tine tot de domeniul serviciilor secrete si anume ca "Reteaua Caraman" - condusa de ofiteri ai Securitatii - care functionase pe teritoriul francez contra NATO, dar principalul beneficiar fiind Kremlinul, inca nu fusese demantelata la acea data, ceea ce presupune ca sovieticii nu puteau risca in mod real o deteriorare brutala a relatiilor cu regimul de la Bucuresti[24].
In schimb, majoritatea istoricilor si politologilor care s-au ocupat de analiza crizei cehoslovace din 1968 apreciaza, si nu fara temei, ca denuntarea invaziei de catre Nicolae Ceausescu la mitingul din 21 august, a fost un act de curaj care ii face cinste atat lui, cat si tarii sale, ceea ce la vremea respectiva si in anii imediat urmatori, s-a bucurat de respectul intregii lumi[25]. Dar in primul rand s-a bucurat de sprijinul unanim al romanilor. Generalul de corp de armata (r) Vasile Barboi isi amintea ca "era o stare generala de insufletire, de unitate nationala si solidaritate, de comunicare sufletesca, fiindca fiecare cetatean simtea ca tara este in pericol"[26].
Seriozitatea cu care liderul de la Bucuresti a receptat pericolul unei invazii din partea armatelor Tratatului de la Varsovia l-a determinat sa fixeze masuri precise pentru Ministerul Apararii Nationale si Ministerul Afacerilor Interne. In ceea ce priveste organele de securitate, acestea au fost puse in stare de alarma, iar blindatele si trupele de securitate au intarit dispozitivele de aparare in jurul cladirilor principalelor institutii. In cladirile directiilor centrale de securitate s-au ridicat baricade din saci de nisip la ferestrele si usile de acces, prevazute cu puncte de foc si rezerve de munitie. In conceptia lui Ceausrscu, in caz de atac neprovocat asupra teritoriului tarii, Securitatea trebuia sa organizeze, prin aparatul informativ, un razboi de partizani.
Un alt fost general de securitate, Grigore Raduica, isi amintea ca: "Ceausescu a cerut imediat si o serie de masuri pentru protectia lui personala. El devenise constient ca in cazul repetarii scenariului din Cehoslovacia, ar pierde cu siguranta pozitia sa de conducator al partidului si statului. Iata de ce se temea foarte tare sa nu fie rapit sau omorat prin otravire, iradiere ori prin alte mijloace"[27]. Dupa cum atesta alte documente publicate dupa '90, Ceausescu ramasese convins ca moartea predecesorului sau, Gheorghiu-Dej, fusese provocata prin iradiere de catre serviciile secrete sovietice[28]. Pentru a nu impartasi aceeasi soarta, el a dat dispozitie Institutului de fizica atomica din Bucuresti, sa realizeze un dozimetru de forma unui stilou pe care sa-l poarte permanent si sa se puna astfel la adapost de o eventuala iradiere. Aparatul era construit in asa fel incat emitea un semnal caracteristic atunci cand inregistra doze de radioactivitate mai mari decat cele normal admise. Stiloul dozimetric continea o substanta reactiva, care trebuia completata periodic[29]. Din destainuirile generalului Nicolae Plesita aflam ca prin intermediul structurilor de spionaj tehnico-stiintific din DIE, Securitatea a folosit si aparatura mai sofisticata adusa din Occident pentru controlul radioactiv asupra incaperilor si locurilor in care era prezent seful statului[30].
Alte dispozitii date de Ceausescu sefilor Securitatii si Armatei faceau referire la studierea cailor rutiere de la sud de Carpatii Meridionali, care puteau fi folosite pentru o deplasare sigura si rapida in caz de necesitate. In ipoteza ca evenimentele evoluau de asa natura incat securitatea comandantului suprem nu mai putea fi asigurata in tara, trebuia scos si transportat intr-un stat prieten, respectiv in China. Generalul Plesita isi aminteste si el ca in toamna lui 1968, cand situatia "era pe muchie de cutit", intrucat "sovieticii se pregateau sa ne atace", Securitatea a intocmit un plan de retragere in munti, unde a depozitat alimente si arme. Dar ceea ce este extrem de interesant, Plesita vorbeste despre pregatirea de catre directiile operative ale Securitatii a unor "colaboratori cu rol dublu pentru spatele frontului"[31], iar Pacepa aminteste despre "crearea unei retele de case conspirative in orasele si centrele rurale importante ale tarii si amenajarea lor ca puncte de comanda pentru organele centrale si regionale de Securitate in vederea organizarii si conducerii unui razboi de partizani" (sau miscare nationala de rezistenta)[32].
In scopul unei mai bune adaptari la noua conjunctura politica internationala, Consiliul Securitatii Statului a propus, iar conducerea superioara de partid si de stat a aprobat, incepand cu 27 septembrie 1968, sa se infiinteze in structura trupelor de securitate alte cinci batalioane, care impreuna cu cele deja existente ridica numarul lor la 13. Doar doua batalioane mai aveau in responsabilitate cate patru judete, noua aveau in subordine cate trei judete, iar doua batalioane raspundeau de doua judete[33].
In toamna anului 1968, in contextul in care se prefigura - dupa Cehoslovacia - o invazie a armatelor sovietice in Romania, conducerea Securitatii, cu aprobarea lui Ceausescu, a luat initiativa de a se fotocopia intreaga Arhiva operativa. Operatiunea a durat cativa ani, iar copiile pe microfilme au fost depozitate intr-un loc sigur. De la aceasta data si pana in decembrie '89, toate dosarele Securitatii care se clasau in Arhiva la fondurile operative au fost microfilmate in dublu exemplar: unul pentru exploatare, iar al doilea pentru depozitul de rezerva. Doar dosarele de la fondul penal, sau ceea ce istoricii studiaza la fondul "Y" (penal) au fost microfilmate selectiv, respectiv probele stabilite de instantele judecatoresti militare, sentintele si alte documente importante ori cu valoare istorica. De asemenea, valoarea deosebita a informatiilor continute de documentele din Arhiva Ministerului Apararii Nationale, fondul M.St.M. - Sectia 2-a Informatii, a impus protejarea lor si crearea unui fond de asigurare prin microfilmare selectiva a dosarelor, operatiune executata pana in anul 1973[34]. Masuri de protectie s-au luat si pentru fondurile speciale de la Arhivele Statului, Arhiva Ministerului de Externe, Arhiva CC al PCR si Sectia de manuscrise a Academiei. S-a dorit, probabil, sa se evite situatia din 1944-1945, cand trupele sovietice prezente pe teritoriul Romaniei fusesera insotite de echipe specializate in trierea arhivelor secrete.
Toate aceste masuri, la care s-au adaugat si alte ordine si hotarari ale Consiliului Securitatii Statului specifice profilului de activitate pentru fiecare Directie centrala si teritoriala, au fost adunate, sistematizate si sintetizate punctual, in asa numitul Plan de Mobilizare, care pana in 1989 a fost actualizat permanent in functie de evolutia raporturilor dintre Romania si URSS[35].
Pana in ultimii ani ai regimului comunist din Romania, Planul de Mobilizare a fost masiv actualizat, primind denumirea codificata "IS - Rovine - 70". Acest plan se referea la o actiune integrata conceptiei politice si militare a Romaniei, cunoscuta ca "razboi al intregului popor". Planul specifica punctual masurile pe care Ministerul Apararii Nationale, Sectia Speciala a CC al PCR, Ministerul de Interne (inclusiv Departamentul Securitatii Statului) si Garzile Patriotice urmau sa le adopte in cazul unui razboi neprovocat, soldat cu acuparea temporara a teritoriului Romaniei de catre trupe inamice. In esenta masurile vizau ex-filtrarea rapida a conducerii de partid si de stat, dar si evacuarea principalelor ministere. Inamicul nu era numit, dar masurile lasau sa se inteleaga faptul ca directia posibila de atac venea dinspre granita de Est. Deci ipoteza unei agresiuni facea referire la o posibila invazie a armatelor sovietice ca in situatia din 1968 de la Praga.
Evacuarea lui Nicolae Ceausescu si a principalilor sai colaboratori urma sa se faca prin tunelul care lega cladirea Comitetului Central de cladirea Palatului Regal. In continuare, prin intermediul retelei de canalizare a Bucurestiului, se preconiza iesirea la suprafata in diferite puncte ale orasului. In acele zone organele DSS pregatisera din timp case conspirative pentru adapostirea provizorie a conducerii statului, care ulterior putea sa foloseasca rutele de salvare "Luceafarul", "Venus", "Saturn", "Soarele" pentru parasirea Capitalei si ajungerea la amplasamentele strategice ale Marelui Stat Major, de unde ar fi urmat sa conduca lupta de rezistenta. In plan se prevazusera sase masini si doua elicoptere pentru deplasarea comandantului suprem si a celorlalti lideri ai partidului, la care se adauga, aproximativ 15 masini si patru elicoptere de lupta pentru protectia personalitatilor respective. Pentru derutarea si dezinformarea iamicului, planul prevedea o serie de detalii care ar fi permis indreptarea atentiei virtualului inamic spre rute de deplasare false si spre convoaie-momeala de limuzine[36].
Ingrijorarea autoritatilor de partid si de stat de la Bucuresti, privind pericolul unei invazii sovietice in Romania a fost indreptatita, aspect dovedit recent si de documentele Oficiului Arhivelor Publice din Marea Britanie care au cunoscut lumina tiparului in paginile cotidianului londonez "The Observer", din 8 ianuarie 2000. Documentele dezvaluie ca la inceputul lunii septembrie 1968, serviciile secrete britanice si olandeze reusisera sa afle detalii ale planului de invadare a Romaniei pregatit la Moscova. Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare si poloneze urmau sa invadeze Romania la 22 noiembrie, ora 4 dimineata. Ministrul de Externe britanic, Michael Stewart a transmis la Bucuresti, in ziua de 21 noiembrie, un telex cu urmatorul continut: "Am analizat informatiile de ultima ora si am ajuns la concluzia ca rusii pregatesc in cel mai scurt timp [subl. n.] o actiune militara impotriva Romaniei". Totalul efectivelor trupelor de invazie se putea ridica la 150 000 de militari[37].
Totusi, documentele secrete britanice declasificate lasa sa se inteleaga faptul ca nu situatia Romaniei ingrijora cel mai tare autoritatile de la Londra. Teama acestora era ca trupele sovietice isi puteau continua marsul victorios pana la Belgrad, ceea ce Marea Britanie si partenerii din Alianta Nord-Atlantica nu puteau admite, intrucat tara lui Tito era considerata "inima strategica a Europei". Londra isi planificase deja sa inarmeze formatiunile de lupta iugoslave si sa expedieze in zona unitati de elita, asa cum procedase si Churchil in al doilea razboi mondial, cand i-a ajutat pe partizanii sarbi. In stadiul actual al cercetarilor, istoriografia nu dispune de documente care sa explice motivul pentru care URSS a renuntat sa puna in aplicare planul de invazie a Romaniei si Iugoslaviei, campul ipotezelor ramanand in continuare deschis.
Contrainformatiile militare neutralizeaza agenti sovietici
In armata, activitatile informative ale agenturii GRU (Serviciul de informatii al Armatei Rosii) au presupus din partea Directiei a IV-a (contrainformatiile militare ) din Securitatea romana o riposta concretizata in special prin trecerea in rezerva a ofiterilor casatoriti cu rusoaice si deschiderea unor mape de verificare pentru ofiterii care studiasera in URSS. Masurile operative au dus la unele rezultate notabile, concretizate in finalizarea unor cazuri de notorietate.
Astfel, in 1967, in urma unui complex de masuri specifice, contrainformatiile militare l-au documentat pe colonelul Petrescu, de la Brigada de graniceri Turnu-Severin, ca fiind agent GRU. La perchezitia domiciliara s-a gasit o statie de emisie-receptie. Ofiterul nu a fost deferit Justitiei militare, luandu-se doar masura trecerii sale in rezerva.
Un alt caz a fost rezolvat tot in 1967, avandu-l de data aceasta ca obiectiv pe colonelul Iulian Ungureanu. Acesta facea parte din categoria ofiterilor superiori cu studii in URSS, era casatorit cu o rusoaica, iar pana in 1956 indeplinise functia de comandant al Scolii de Ofiteri pentru Ministerul de Interne din Oradea. Dupa aceasta data, ofiterul fusese promovat intr-o directie operativa din aparatul central al Consiliului Securitatii Statului. Contrainformatiile l-au surprins pe colonelul Ungureanu in timp ce transmitea informatii secrete unui agent din rezidenta GRU din Romania. Si de data aceasta singura masura preventiva care s-a luat a fost trecerea ofiterului in rezerva.
Dupa vara fierbunte a anului 1968, la propunerea Directiei a IV-a o serie de ofiteri superiori au fost schimbati din functii pe motiv ca in timpul evenimentelor de la Praga "savarsisera abateri" sau "nu executasera ordinele M.St.M. al artamei romane privind dislocarea unor trupe, ocuparea unor aliniamente pe caile eventuale de acces ale armatei sovietice"[38]. In realitate, organele de contrainformatii militare izbutisera sa identifice o mare parte din agentura secreta folosita de serviciile de informatii sovietice, precum si o serie de colaboratori recrutati sau reactivati din randul ofiterilor armatei romane. Printre cazurile mai importante de acest gen se numara cele in care au fost implicati generalii Ioan Serb , Floca Arhip si Vasile Petrut.
Cazul generalului Ioan Serb reprezinta pentru contrainformatiile militare o spectaculoasa lovitura data agenturii GRU din Romania. Cu studii militare facute in URSS, Ioan Serb a promovat rapid in ierarhia militara, ajungand seful trupelor de graniceri. Pe vremea cand se afla in URSS, Ioan Serb a avut o "intamplatoare aventura intima" cu o rusoaica, in urma careia a rezultat un copil. In tara, Ioan Serb era casatorit si avea doi copii, ceea ce il facea vulnerabil in plan contrainformativ, in sensul ca putea fi usor santajabil pentru a fi atras la coaborare. Conform datelor publicate pana acum de istoriografie, rezulta ca Ioan Serb ar fi fost recrutat de GRU, inca din perioada studiilor in URSS, avand misiunea de a informa despre comportamentul celorlalti cursansi romani. Fara a rupe legaturile cu sovieticii, dupa revenirea sa in tara, Ioan Serb a fost tinut o perioada de timp in conservare, reusind sa promoveze pana la functia de ministru adjunct din Ministrul de Interne. Ulterior a fost transferat in Ministerul Apararii Nationale, luand parte la actiuni pe linia Tratatului de la Varsovia, ceea ce ii permitea sa aiba contacte oficiale cu ofiteri superiori sovietici. Ca urmare, Ioan Serb ar fi fost reactivat de catre agentii GRU, in 1964, deci intr-un moment in care realtiile URSS cu Romania intrasera intr-o faza de criza.
In vara anului 1968, generalul Ion Serb ocupa functia de comnandant al Armatei a 2-a Bucuresti. In zilele imediat urmatoare ocuparii Cehoslovaciei, cand situatia Romaniei era critica, generalul Serb a fost surprins, de agentii structurilor de contrasinformatii, comentand si neexecutand ordinele ministrului Apararii Nationale. Mai mult, generalul Serb se pare ca ar fi oferit unor agenti sovietici o serie de date si informatii de interes, printre care: dislocarea fortelor militare romanesti din Moldova, in scopul respingerii unei posibile ofensive a armatelor sovietice; diferite tematici ale aplicatiilor militare; documentare asupra colaborarii Ministerului Apararii Nationale cu Garzile Patriotice; tipurile de armament (altele decat cele din Tratatul de la Varsovia) procurate de armata romana; relatiile militare dintre Romania si Iugoslavia. Simtind ca este supravegheat, generalul Serb a cerut ministrului Apararii sa i se asigure o protectie speciala, prin garda militara, atat la serviciu cat si la domiciliu. La sugestia organelor de contrainformatii, generalul Serb a fost schimbat de la conducerea Armatei a 2-a si numit adjunct la Comandamentul trupelor de infanterie si tancuri, organism ce exercita comanda doar la nivel logistic si nu la trupe reale. Chiar si in noua functie, simtind ca e in continuare supravegheat de contrainformatii, generalul Serb a ales solutia, mai putin inspirata, de a lua legatura cu Ambasada URSS din Bucuresti. Din datele pe care contrainformatiile militare le detinea despre generalul Serb, rezult ca acesta era sigur de intrarea trupelor sovietice pe teritoriul Romaniei, situatie in care i se promisese functia de ministru al Apararii. Probabil ca, fiind bazat pe aceasta convingere, a actionat imprudent, intrand cu un taxi in curtea oficiului diplomatic respectiv.
In 1971, ofiterii de contrainformatii care se ocupau de acest caz au pus la punct un plan de arestare a generalului Serb, intr-un mod conspirativ si cu avizul ministrului Apararii. In ancheta, generalul Serb a recunoscut ca a tradat in favoarea sovieticilor. Conform opticii lui Ceausescu, s-a interzis sa fie judecat petru spionaj, fiind doar condamnat pentru "neglijenta in serviciu" si retogradat la gradul de soldat[39].
In toamna anului 1968, dupa evenimentele din Cehoslovacia, s-a desfasurat pe teritoriul Romaniei, la Bacau, o aplicatie speciala pentru apararea antiaeriana, fara trupe, la care sovieticii au prezentat o expozitie cu variante de rachete sol-sol si aer-aer, pe care conducerea Armatei Rosii dorea ca partea romana sa le achizitioneze. Rachetele urmau sa intre in dotarea Comandamentului Apararii Antiaeriene[40]. Pana la urma nu s-a realizat acest lucru, intrucat partea romana a sesizat ca rachetele sovietice erau depasite din punct de vedere tehnic si operativ.
La aplicatia de la Bacau, seful grupei de ofiteri romani era generalul Floca Arhip, adjunct al ministrului Apararii Nationale, iar din partea conducerii armatei sovietice, delegatia a fost condusa de maresalul Andrei Greciko. Din datele obtinute de organele de contrainformatii militare romanesti, pe timpul aplicatiei, a rezultat ca generalul Floca Arhip, intr-o evidenta contradictie cu ceilalti ofiteri romani din delegatie, sustinea ca partea romana sa cumpere rachetele si focoasele aviatice de la sovietici, ceea ce a tras un serios semnal de alarma. Analizandu-se apoi anumite date si informatii despre cariera si relatiile generalului Arhip, s-a stabilit un plan de supraveghere foarte stricta a acestuia, inclusiv folosirea tehnicii operative, insistandu-se mai ales asupra persoanelor pe care le contacta din randul sovieticilor. In acest fel, contrainformatiile au reusit sa inregistreze dialogul purtat de maresalul Greciko cu generalul Arhip, in cadrul unei intalniri conspirative. Pe fond, subiectul discutiei a fost o raportare de catre generalul roman a indeplinirii sarcinilor pe care le primise de la spionajul sovietic cu ocazia unei sedinte pe linie de comanda militara a Tratatului de la Varsovia. Generalului Arhip i s-a trasat ca sarcina, de catre maresalul Greciko, "stabilirea nominala a potentialilor colaboratori din randul conducerii armatei, partidului si statului"[41]. Erau preferati ofiteri si activisti romani cu vederi prosovietice. Generalul roman i-a prezentat interlocutorului sau si un tabel nominal cu relatiile apropiate ale acestora. Prin urmare, din analiza convorbirii inregistrate a rezultat ca generalul Arhip era rezident, cu vechi state de serviciu in slujba GRU si avea in legatura operativa alti agenti din randul ofiterilor armatei romane. Ca masuri de neutralizare - conducerea Ministerului Apararii Nationale, cu avizul lui Ceausescu - a hotarat pensionarea fortata a generalului Floca Arhip si scoaterea din randul armatei a tuturor ofiterilor care ramasesera fideli URSS.
Un alt caz interesant rezolvat de contrainformatiile militare se refera la generalul Vasile Petrut. Acesta fusese comandant al trupelor de graniceri, ulterior fiind promovat in Directia Propaganda din Sectia Politica Superioara a Armatei, datorita prieteniei sale cu generalul Ilie Ceausescu, seful Consiliului Superior Politic. In calitate de comandant al Trupelor de graniceri, generalul Petrut avea intinse legaturi oficiale cu omologii sai sovietici din Tratatul de la Varsovia, fapt pentru care a si intrat in vizorul organelor de contrainformatii, fiind suspectat ca la anumite intalniri si-ar fi depasit competentele prevazute de cadrul strict oficial. Din urmarirea informativa s-a constatat ca generalul Petrut il protejase pe colonelul Dumitru Cociuban, din Directia de Informatii a Marelui Stat Major, despre care organele de contrainformatii militare detineau date ca intretinea legaturi neoficiale cu agenti ai rezidenturii GRU din Romania. Colonelul Cociuban fusese surprins cand, in loc sa ofere structurilor specializate romanesti date asupra unui vas al SUA acostat la Constanta, in echipajul caruia s-ar fi aflat agenti acoperiti ai CIA, le-a transmis mai intai sovieticilor. In momentul in care a fost informat despre fapta colonelului Cociuban, generalul Petrut a luat asupra acestuia masura de trecere in rezerva "conform normelor care prevedeau ca agentii sovietici nu pot fi deferiti justitiei"[42]. In final, colonelul Cociuban a fost luat sub protectia directa a lui Iosif Uglar, membru supleant al CC al PCR si presedinte al Comitetului pentru Consiliile Populare.
Din alte surse memorialistice se confirma ca liderii de la Kremlin nu renuntasera la aducerea sub ascultare a regimului de la Bucuresti, iar pentru a-si atige scopurile, Brejnev a pus mai mult accentul pe actiunile serviciilor secrete sovietice. Ion Mihai Pacepa sustine ca in iulie 1969, serviciile secrete sovietice definitivasera deja operatiunea "Nistru" (Dnestr) care viza aducerea la conducerea Romaniei a unui membru PCR loial URSS[43]. Incadrata istoric, decizia Moscovei ar fi fost luata in contextul primei mari defectiuni de rasunet, respectiv a capinatului Ion Iacobescu din DIE, care a dus la demantelarea "Retelei Caraman".
Coroborarea datelor de interes istoric dezvaluite de principalii memorialisti ai fostei Securitati - Pacepa, Neagu, Stanescu, Plesita si Raduica - contureaza concluzia ca operatiunea planificata de sovietici viza mai multe directii: 1) atragerea la colaborare si reactivarea unor generali din Armata si Securitate, precum si a unor activisti PCR, cu studii la Moscova, care sa formeze impreuna nucleul de baza pentru rasturnarea lui Ceausescu; 2) actiuni diversioniste pentru compromiterea lui Ceausescu, atat in tara cat si in Occident; 3) provocarea unor stari de spirit nefavorabile regimului de la Bucuresti in randul minoritatilor etnice din Romania care sa duca la reactii represive din partea organelor de securitate si Armatei, ceea ce putea fi folosit ca pretext pentru o eventuala interventie militara sovietica cu rol "pacifist".
La Bucuresti, seful statului a continuat sa ia masuri contrainformative "pe linia Uniunii Sovietice" si a tarilor vecine din Tratatul de la Varsovia. Structura Securitatii specializata in acest domeniu - UM 0920/A, devenita ulterior UM 110 - a fost incadrata cu noi ofiteri adusi din celelalte directii centrale, numarul acestora ajungand la aproximativ 1000. Despre existenta acestei unitati speciale a Securitatii aveau cunostinta si scerviciile secrete occidentale. Iata ce dezvaluie in acest sens, Tjeerd Sleeswijk Visser, fostul director al Serviciului Olandez de Informatii Militare :"Monitorizarile noastre ale celor din Vest care am gestionat in timpul «razboiului rece», activitatea generala de contrainformatii la nivel national dar si in ceea ce priveste protectia informatiilor clasificate ale Aliantei Euro-Atlantice, au evidentiat de la inceputul anilor '70, dupa «Primavara de la Praga», ca organele romane de securitate isi creasera departamente interne si externe specializate in contra-spionaj anti-KGB care au functionat pana la caderea regimului Ceausescu"[44].
Tot din ordinul comandantului suprem, la inceputul anilor '70 s-a facut o a doua epurare mascata a intregului aparat de securitate, ofiterii cu studii la Moscova, dar mai ales cei proveniti din randul minoritatilor etnice, au fost transferati sub diverse motive in sectoare administrative sau folositi in activitati functionaresti de rutina din Ministerul de Interne, noile lor locuri de munca nepermitandu-le divulgarea secretelor de interes pentru sovietici.
O soarta asemanatoare au avut-o si ofiterii cu functii inalte din M.Ap.N., unii dintre ei suspectati de legaturi neoficiale cu sovieticii. Generalul de divizie (r) Marin Pancea, fost sef al Directiei de Informatii a Armatei isi aminteste ca s-a luat hotararea "inlaturarii din functiile superioare de conducere din armata a ofiterilor si generalilor care aveau studii in URSS si care nu prezentau suficiente garantii si incredere pentru functiile respective". O alta masura a vizat situatia ofiterilot romani cu sotii de origine sovietica. Acestea au fost sfatuite sa-si ia cetatenie romana. Doar unele au acceptat. "Ca urmare - mentioneaza acelasi memorialist - ofiterii respectivi au fost scosi din armata. Unii dintre ei au parasit tara, mergand dupa sotii in Uniunea Sovietica, unde au fost imediat incadrati pe functii similare in Armata Rosie. Acestora li s-a promis ca, intr-un viitor apropiat, conducatorii politici nationalisti de la Bucuresti vor fi inlaturati, iar ei vor fi din nou inrolati in armata romana si vor primi cele mai inalte funtii in organismul militar"[45].
Cutezante, imprudente, duplicitati si esecuri
Pe motiv ca "se acumulasera multe probleme spinoase" intre PCUS si PCR, liderul de la Kremlin, Leonid Ilici Brejnev, l-a invitat pe Nicolae Ceausescu la Moscova, la 19 mai 1970, pentru a le discuta, clarifica si pe cat posibil a le rezolva. Din stenograma acestei intrevederi, rezulta ca lui Ceausescu i se reprosa ca "Romania cocheteaza cu puterile imperialiste (referire la vizita presedintelui SUA, Richard Nixon, in Romania - n.n.)", refuzul de a rupe relatiile diplomatice cu Israelul, asa cum facusera toate celelalte tari socialiste din Blocul Estic European, precum si faptul ca aceasta politica era prezentata de la Bucuresti "drept expresie a independentei" fata de Moscova. Dupa ce-i explica ratiunile de politica externa ale statului roman, Ceausescu trece la ofensiva, reprosand lui Brejnev despre numarul prea mare de spioni rusi care cotrobaiesc prin Romania. "Rugam sa ajungem la o intelegere - spune Ceausescu. Daca va intereseaza ceva, intrebati-ne pe noi. Va inchipuiti ce s-ar intampla daca am trimite in judecata cetatenii romani pentru asemenea activitati ? (se spionaj-n.n.)". Luat pe nepregatite, dar si intr-o stare de perplexitate fata de cutezanta liderului de la Bucuresti, Brejnev a negat: "La noi exista o interdictie categorica, exista o hotarare a Biroului Politic. Nici in China nu se face munca informativa. Daca aveti fapte, poate sunt unele greseli de interpretare"[46]. Dupa cum rezulta din faptele reconstituite in acest capitol, Kremlinul, prin serviciile de informatii, urmarea cu foarte mare atentie ce se intampla in Romania la varful piramidei politice.
Stilul foarte agresiv prin care au actionat serviciile secrete sovietice pe teritoriul Romaniei a fost favorizat in special de megalomania lui Ceausescu si de sfidatoarea promovare pe linie de partid si de stat a sotiei sale, Elena Ceausescu. De asemenea, trecerea pe linie moarta a lui Virgil Trofin, Cornel Burtica, Ion Iliescu, Vasile Patilinet, Ion Ionita s.a., a contribuit la aparitia in randul membrilor de frunte ai PCR a unei surde opozitii fata de masurile luate de Ceausescu, ca si fata de exacerbarea cultului personalitatii. Toti cei banuiti de "relatii dubioase cu Moscova" au fost pusi imediat sub urmarirea organelor de securitate specializate. Acest lucru este confirmat si de fostul general de securitate, Ion Mihai Pacepa, care, intr-un interviu acordat postului de televiziune maghiar "Dunai TV", a recunoscut ca Ion Iliescu "a fost interceptat ani de zile cu microfoanele tip «UM 0920/A», inca din anul 1972"[47].
Greu de aflat cine la sfatuit, dar cert ramane faptul ca Nicolae Ceausescu a considerat ca - pentru a-i contracara pe sovietici - e bine sa treaca la ofensiva. Cunoscand ca Brejnev fusese in timpul carierei sale prim-secretar al Partidului Comunist din Republica Sovietica Moldova, liderul de la Bucuresti a ordonat Securitatii sa-i intocmeasca un dosar amanuntit asupra acelei perioade. La finalizare, lucrarea proba faptul ca Brejnev condusese in Moldova Sovietica procesul de represiune si exterminare a populatiei romanesti dupa 1945. Cu ocazia unei noi intalniri cu Brejnev, Ceausescu i-a inmanat dosarul respectiv, ceea ce a starnit si mai mult mania conducerii de la Moscova[48].
Confruntarea dintre Securitatea romana si serviciile secrete sovietice a fost, inca de la inceput, inegala. Chiar si prin conceptie ori felul cum a fost gandita si structurata, activitatea informativa contra sovieticilor a lasat prea putine sanse de reala eficienta pentru organele de securitate romanesti. Generalul (r) Nicolae Plesita sustine ca a intocmit un studiu comparat intre potentialul informativ al Securitatii contra Estului cu dispozitivul similar contra Vestului, iar concluzia a fost ca sectorul estic era "mult mai subtire incadrat" si aceasta intr-un moment in care "Estul era atunci mai puternic decat Vestul"[49]. De aici si evaluarea justa ca Romania se afla intr-o situatie extrem de periculoasa, ceea ce lasa sa deducem ca pentru regimul de la Bucuresti, in mod paradoxal, principalul factor de risc nu mai era "uneltirile imperialismului occidental", ci actiunile oculte ale URSS. Este o concluzie formulata transant si de generalul (r) Marin Pancea:"clar ca amenintarile pentru Romania nu veneau dinspre NATO, ci dinspre rasarit"[50].
De asemenea, serviciile de informasii militare sovietice au reusit sa afle rapid despre aranjamentele dintre Romania si Franta in ceea ce priveste livrarea de tehnica militara performanta - mai precis cumpararea de catre guvernul roman a unor avioane Mirage si aparatura de transmisiuni -, motiv pentru care, dupa caderea guvernului De Gaulle, URSS a recurs la noi si puternice presiuni asupra regimului de la Bucuresti[51]. De aici si obsesia lui Ceausescu ca pe frontul secret totul trebuia facut cu maxima prudenta pentru evitarea oricaror provocari sau actiuni diversioniste care ar fi putut oferi Kremlinului pretexte pentru a interveni in Romania.
In fapt, sovieticii au continuat sa practice pe teritoriul Romaniei "spionajul total", principiu aplicat de regula doar pentru tarile considerate inamice. Elocvent este cazul instrumentat de UM 0920/A, intre anii 1969-1970, referitor la felul in care KGB-ul a actionat pentru sustragerea unor documente secrete. Ofiterii si agentii serviciilor secrete sovietice specializate pe domeniul economic actionau la Bucuresti sub acoperirea de specialisti ai GKS - Comitetul de Stat pentru relatii economice - care era subordonat direct Consiliului de Ministri al URSS. Din 1969, GKS-ul era interesat sa vanda partii romane un dispozitiv complex de actionare a ecluzei de la Hidrocentrala Portile de Fier, asigurand instalarea si service-ul agregatelor. Specialistii romani au constatat in urma unor probe ca dispozitivul de fabricatie sovietica este prea putin performant, fapt pentru care au apelat la firma austriaca "Mobey" pentru achizitionarea unei instalatii similare, dar mult mai competitiva. Contractul semnat intre partea romana si cea austriaca prevedea o clauza separata, privind pastrarea secreta a datelor tehnice de fabricatie. In atari conditii au intrat imediat pe fir agentii serviciului secret sovietic. Principalii protagonisti au fost Mihail Vlasov - adjunctul directorului GKS - si inginerul sovietic Alexandru Vorobiov, despre care contraspionajul romanesc detinea date ca ambii erau ofiteri KGB sub acoperire. Acestia colaborau si cu un inginer roman, reprezentant al partii romane, ce fusese recrutat de serviciul secret sovietic inca din timpul facultatii pe care o absolvise la Moscova, dar lasat in "adormire" si apoi reactivat ca agent. Din supravegherea informativa efectuata de organele de securitate romanesti asupra celor trei rezulta fara dubii ca intalnirile dintre cei doi "specialisti" sovietici si inginerul roman respectau regulile conspirativitatii, iar scopul lor era ca documentatia tehnica a instalatiei de ecluzare, apartinand firmei austriece, sa fie fotocopiata. Documentatia secreta era pastrata in biroul de documente secrete, unde, prin atributiile de serviciu, inginerul roman avea acces. Pentru protectia contrainformativa a documentatiei, organele de securitate instalasera in incapere microfoane si aparate de fotografiat cu declansare automata. Asa s-a reusit flagrantul. In toamna anului 1970, inginerul roman insotit de Vorobiov au patruns in biroul unde se afla documentatia tehnica, pe care au fotocopiat-o, numai ca intreaga actiune a fost inregistrata de aparatele de fotografiat instalate pentru protectie. Ofiterii romani de contraspionaj care au lucrat la acest caz au fost in cele din urma dezamagiti, intrucat conducerea Securitatii a dispus sa nu se ia nici un fel de masuri penale, sub motivul ca "se puteau deteriora si mai mult relatiile Romaniei cu URSS"[52].
Aceasta lipsa de riposta in fata cazurilor de spionaj initiate de KGB intrase deja in practica obisnuita, atat a conducerii Securitatii cat si a Comitetului Central al PCR. Agentii sovietici nu erau deranjati decat in cazuri exceptionale, dar si atunci cu menajamente. In general, se recurgea la masura "intoxicarii", sau daca acest lucru nu era posibil, agentii care lucrau pentru sovietici erau indepartati si pusi sub observatie. Asa s-a intampalat si in cazul privind sustragera documentatiei tehnice a instalatiei de ecluzare de la Portile de Fier. Sovieticii nu au putut fotocopia decat o parte din planurile tehnice reale, restul fiind contrafacute de catre specialistii romani. Pentru esecul actiunii, intrucat sustrasesera o documentatie incompleta si care nu putea fi folosita, cei doi "specialisti" sovietici (in realitate ofiteri KGB sub acoperire) au fost retrasi de la post, iar inginerul roman abandonat ca agent si "marginalizat" de regimul de la Bucuresti.
Prudenta excesiva si frica endemica fata de sovietici a dus in alte cazuri la esecuri ireparabile din partea institutiei Securitatii regimului comunist din Romania. Generalii Raduica si Plesita si-au amintit si un caz concret din 1971, cand Ceausescu l-a chemat pe Ion Stanescu - pe atunci seful CSS - si i-a cerut sa-i expedieze sefului KGB, Iuri Andropov, "un material". Era vorba despre scrisoarea unui cetatean din RSS Moldoveneaca, Alexandru Usatiuc Bulgar. Acesta se prezentase la Comitetul Central al PCR si solicitase o audienta de urgenta la secretarul general al partidului dar, nereusind acest lucru, lasase scrisoarea la cabinet, iar Securitatea a intrat imediat pe fir. In scrisoare, Usatiuc insista ca autoritatile de la Bucuresti sa pretinda URSS restituirea imediata a Basarabiei, motivand ca in acel moment existau conditii favorabile din punct de vedere politic, iar opinia publica era dispusa sa sprijine o astfel de actiune[53]. Ulterior, cand Securitatea l-a informat pe Ceausescu despre scrisoarea lui Usatiuc, acesta a interpretat-o ca pe o provocare a KGB-ului. Nu mai putin adevarat ca ofiterii Securitatii au dat dovada de "superficialiate profesionala", pe care au recunoscut-o ulterior, ceea ce nu-i scuza in nici un fel. Eroarea a constat in lipsa de verificari, chiar si de rutina, inainte de a i se raporta sefului statului, pentru a stabili daca Usatiuc si grupul sau de patrioti unionisti basarabeni - din care mai faceau parte Valeriu Graur, Gheorghe Ghimpu si Alexandru Soltoianu - actiona cu sinceritate si din proprie initiativa.
Consecintele au fost dezastruase pentru romanii din Basarabia. KGB-ul a declansat o ancheta teribila printre grupurile de romani "diversionisti" din Basarabia. Cei patru au fost anchetati, exclusi din partid, dati afara din servicii si apoi deportati in Siberia. Explicatia oferita de generalul Nicolae Plesita este ca Securitatea nu a avut, din lipsa de potential informativ, posibilitatea sa faca verificari serioase despre starea de spirit din Basarabia, ori sa verifice grupurile de patrioti basarabeni care puteau fi folosite in interesul Romaniei. Si toate acestea din cauza lui Ceausescu care "se temea de rusi". "Acceptase - precizeaza Plesita - sa ne ocupam contrainformativ de ei, dar ne-a interzis sa dezvoltam munca de informatii in Uniunea Sovietica si sa ne multumim numai la nivelul ambasadelor"[54].
Nationalistii de la Bucuresti in pericol
Probabil ca Nicolae Ceausescu a realizat marea eroare pe care a facut-o - interzicand activitatea informativa pe teritoriul URSS - si a incercat sa mai repare ceva, dar datorita viziunilor sale megalomanice si-a atras adversari si mai puternici. Asa se explica initierea actiunii "Brandusa", de competenta UM 0920/A, prin care se urmarea pregatirea conditiilor pentru ca, intr-un moment de conjunctura favorabil, Romania sa-si poata reintregi frontierele cu Basarabia, Bucovina de Nord, Tinutul Herta si Insula Serpilor. Desi a fost tinuta intr-o deplina conspirativitate, KGB-ul a aflat imediat de actiune "Brandusa", ceea ce dovedeste ca dispunea de agenti foarte bine plasati in sfera puterii de la Bucuresti, si a luat masuri in consecinta. Sovieticii si-au infiintat si ei o unitate speciala care sa urmareasca demersurile romanilor, iar C.C. al PCUS a destinat o sectie speciala pe langa Secretariatul sau General cu sarcina de a supraveghea politica Romaniei fata de teritoriile revendicate. Si tot in replica, serviciile se informatii si securitate sovietice au inceput sa sprijine din umbra organizatiile revizioniste si nationaliste maghiare din exil, care, printr-o propaganda stridenta, revendicau Transilvania. Mai mult, au fost pusi in miscare, tot la ordinul Kremlinului, si comunistii de la Sofia, prin a caror actiuni de propaganda, au inceput sa revendice Sudul Dobrogei, considerat de ei "pamant bulgaresc"[55].
Insuccesele care se tineau lant in activitatea asa-zisei unitati anti-KGB pot fi acum explicitate si sustinute documentar. Cel mai elocvent exemplu ni-l ofera cazul generalului Iosif Constantin, cel care din 1962 si pana in 1986 a condus mai intai biroul, ulterior Serviciul special transformat in unitate de sine statatoare (UM 0921/A, respectiv UM 0110 din 1978) cu sarcini de contracarare a actiunilor serviciilor de informatii ale tarilor socialiste, dintre care spionajul sovietic ocupa un loc aparte.
O fisa de cadre intocmita la 22 iunie 1979, pentru informarea conducerii DSS, atesta ca intre anii 1951-1958, colonelul Iosif Constantin fusese incadrat ca ofiter operativ la Regiunea de Securitate Constanta. In aceasta calitate activase in grupul de ofiteri care a "descoperit" actiunile de sabotaj de la Canalul Dunare - Marea Neagra. Pentru astfel de "merite deosebite", ofiterul fusese avansat in grad si functie, ulterior transferat din ordinul generalului Nicolae Doicaru in DIE. Din 1969, cand colonelul Iosif Constatntin a devenit seful Serviciului independent pentru tarile socialiste, a manifestat interes pentru deplasarile in capitala URSS, "unde s-a intalnit cu fostul sef al consilierilor sovietici care lucrasera in cadrul DIE", nimeni altul decat Alexandr Mihailovici Saharovski, devenit seful spionajului din KGB. In intreaga sa activitate profesionala, colonelul Iosif Constantin nu aratase calitati deosebite si nu se remarcase prin competenta, ba dimpotriva, dovedise ca era o fire slugarnica si total aservita fata de sefii sai ierarhici, generalii Nicolae Doicaru si Ion Mihai Pacepa. Interesant este ca dupa trecerea unitatii pe care o conducea in subordinea generalului Nicolae Plesita - la acea data, secretar de stat in conducerea Ministerului de Interne -, documentul sus citat mentiona despre Iosif Constantin ca: ".incalcand flagrant si sistematic regulile de munca cu privire la compartimentare si conspirativitate, el a continuat sa se prezinte la acestia [adica la Doicaru si Pacepa - n.n.] , prilej cu care le raporta despre misiunile pe care le primea si problemele de munca specifice unitatii pe care o conducea"[56].
Abia dupa dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, 24 iulie 1978, s-a dezvaluit ca generalul Nicolae Doicaru il folosise pe colonelul Iosif Constantin "cat se putea de discret, ca ofiter de legatura cu serviciile de informatii sovietice". Din aceasta postura, seful unitatii anti-KGB a minimalizat "pe orice cale pericolul pe care-l reprezenta activitatea serviciilor de informatii din tarile socialiste pentru cadrele noastre"[57]. Iata deci, bine documentat un alt crud adevar ce tine de resortul organelor de securitate ale regimului comunist din Romania. Un ofiter, comandant al unitatii ce era destinata sa apere interesele romanesti fata de actiunile spionajului sovietic, avea in realitate simpatii prosovietice si era folosit ca agent de legatura intre inalti resposabili din conducerea Securitatii de la Bucuresti cu serviciile similare sovietice.
Asadar, marile esecuri ale UM 0920/A, devenita din 1978 UM 0110, nu pot fi puse in exclusivitate pe seama "fricii" sau a "prudentei" lui Ceausescu de a nu deranja prea mult Kremlinul. Ele pot fi trecute la fel de bine si in contul celor aflati in fruntea acelei unitati specializate, care, in loc sa-si faca datoria, pactizazera cu diavolul, daca nu cumva erau chiar ostenii lui.
Un alt eveniment important pentru fundamentarea conceptiei si chiar a atitudinii lui Nicolae Ceausescu fata de agresivitatea spionajului sovietic, l-a constituit vizita sa in China, iunie 1971. Conform dezvaluirilor lui Pacepa, Ceausescu ar fi aflat cu acel prilej ca organele de securitate chineze - Gonganbu - dejucasera o incercare de asasinare a presedintelui Mao Tze Dung. Atentatul fusese pregatit de maresalul Lin Biao, comandantul armatei chineze. In momentul in care acesta a incercat sa fuga in URSS, avionul care-l transporta s-a prabusit in Mongolia
Aceeasi agresivitate din partea agentilor sovietici se constata si pe teritoriul Romaniei, unde fusese demascat si apoi neutralizat generalul Grigore Naum, seful Directiei de contrainformatii militare a Securitatii, pe care sovieticii il considerau ca pe unul dintre cei mai importanti agenti, cu un rol cheie intr-o actiune de inlaturare a lui Ceausescu. Acesta se afla in bune relatii cu Constantin Parvulescu, un vechi activist de partid, devotat sovieticilor si reactivat de KGB. Tentativa celor doi, Parvulescu si Naum de a organiza o structura aniceausista a fost rapid descoperita si descurajata prin indepartarea celor doi din orice functii de decizie, precum si prin atentionarea colaboratorilor oficiali[59]. Oricum, serviciile secrete sovietice pusesera serios lupa pe regimul de la Bucuresti. Concludend in acest sens este raportul KGB dezvaluit de "Arhiva Mitrokhin":
"Exploatand linia antisovietica din interiorul Partidului Comunist Chinez si din Guvernul Chinez, conducerea romama a deschis drumul catre asa-numita autonomie si independenta fata de Uniunea Sovietica. Nationalismul infloreste in Romania. Autorii si avocatii acestui nationalism sunt chiar conducatorii Partidului si statului.
Conducerea Partidului Comunist nu avanseaza deschis pretentia teritoriala. Face tot posibilul pentru a demonstra ca, istoric si etnic, si din alte puncte de vedere, Moldova si Tinutul Cernauti apartin Romaniei. Declaratia facuta de Mao in discutia sa cu socialistii japonezi despre anexarea ilegala a Basarabiei de catre URSS isi are originea in Romania.
Ziarul francez «Le Monde» a publicat in doua randuri articole care arunca dubii asupra legalitatii includerii Basarabiei in Uniunea Sovietica. Nu este imposibil ca initiativa publicarii acestor articole sa fi venit din Romania"[60].
Agentii KGB deplin conspirati, trimisi in Romania la inceputul anilor '70, primisera instructiuni sa culeaga informatii despre relatiile Romaniei cu Statele Unite si cu China si eventualele revendicari teritoriale referitoare la Basarabia si Bucovina de Nord. Ei aveau, insa, si misiunea de a raporta regulat despre: gruparile de orientare anti-sovietica; Pozitia minoritatilor maghiare si germane; cultul personalitatii practicat de Ceausescu; starea de spirit generala in radurile PCR. Potrivit documentelor "Arhivei Mitrokhin", principalele surse de informatii ale celor 13 agenti sovietici care activau atunci pe teritoriul Romaniei urmau sa fie infiltrate in anturajul ziarului "Scinteia" si al publicatiei de limba germana "Volk und Kultur"[61].
Alte detalii despre felul in care au actionat agentii serviciilor secrete sovietice pe teritoriul Romaniei au fost dezvaluite de ofiterul KGB defector, Oleg Kalughin. Desi legaturile oficiale ale Securitatii cu KGB-ul, dupa 1968, fusesera extrem de reduse, Oleg Kalughin marturiseste ca a venit in Romania, in vara anului 1972, in fruntea unei delegatii de 10 ofiteri impreuna cu sotiile. Au petrecut o vacanta reusita intr-o vila din Mangalia, unde au fost salutati de seful Securitatii, apoi la Bucuresti, fiind primiti chiar de ministrul de Interne. Kalughin povesteste ca la Bucuresti ar fi avut o intalnire cu colonelul Victor Dorobantu, pe care il cunoscuse pe vremea cand lucrasera impreuna la Washington. Surpriza a fost ca ofiterul roman din Securitate, care la acea data ocupa functia de adjunct al sefului DIE, s-ar fi lansat intr-o diatriba contra lui Ceausescu, pe care l-a facut "tradator". Despre Elena Ceausescu, Dorobantu i-a dat sa inteleaga interlocutorului, ca aceasta impreuna cu anturajul ei nu urmareau decat puterea. "Noi cei din Securitate - s-ar fi exprimat Dorobantu - incepem sa realizam ca Ceausescu va trebui dat jos". Kalughin mai precizeaza si un alt amanunt interesant, si anume ca nu reusise sa inteleaga daca era vorba de un strigat de ajutor sau de o provocare. Fireste, cand s-a intors la Moscova, Kalughin a informat conducerea KGB si departamentul care se ocupa de Europa de Est ca trebuia sa stabileasca imediat o cale de comunicare cu Dorobantu, dar nu mai stie ce a urmat[62].
Pe fondul tensionarii relatiilor dintre Bucuresti si Moscova, precum si a semnalarii unor nemultumiri venite din interiorul Romaniei cu privire la directia in care se indrepta politica lui Ceausescu, sovieticii se pare ca au reluat ideea unei interventii in forta. O astfel de interpretare este sugerata de un document al BND (serviciul de informatii al R.F.Germania), emis in 1973. Documentul informa factorii de decizie de la Bonn ca ministrul sovietic al Apararii, maresalul Andrei Greciko, ar fi avut o intrevedere cu secretarul general al Partidului Socialist Unit din R.D.Germania, Erik Honeker, ocazie cu care maresalul sovietic a afirmat ca "intr-o perspectiva mai lunga, lucrurile nu mai pot continua astfel cu Romania". In acelasi context s-ar mai fi afirmat ca maresalul Greciko discutase si cu secretarul general al PCUS, Leonid Brejnev, inclusiv despre "o solutie militara, respectiv ocuparea Romaniei prin forta armata"[63].
Un fost ofiter de securitate, locotenent-colonelul (r) Dumitru Burlan, care a lucrat timp de 22 de ani neintrerupti in cadrul unor directii centrale importante, cum ar fi Directia de filaj si investigatii ori Directia a V-a paza si garda demnitari, isi aminteste ca in toamna anului 1973 a indeplinit o misiune extrem de importanta, dar si riscanta. L-a inlocuit pe Nicolae Ceausescu, fiind sosia lui. Securitatea a recurs la astfel de procedee intrucat "intrase in posesia unor date conform carora s-ar fi pus la cale un atentat impotriva lui Ceausescu. La actiune urmau sa participe ofiteri specializati din prietenoasele state sovietice"[64].
Pe acest fond extrem de tensionat avem acum si explicatia refuzului guvernului roman de a trimite o delegatie de ofiteri la consfatuirea serviciilor de securitate est-europene, care s-a desfasurat in februarie 1975[65].
Dezvaluirile facute de un alt memorialist al fostei Securitati, confirma ca la jumatatea anilor '70 serviciile secrete societice monitorizau indeaproape evolutia romanilor care trecusera prin universitatile din URSS. "Indiferent de natura si gradul acestora - marturiseste Vasile Moraru, fost ofiter in DIE - toti cei care studiasera la Moscova sau in alte centre universitare aveau fise biografice in cartotecile speciale ale serviciilor de informatii, in fruntea carora se afla, desigur, vestitul si temutul KGB"[66]. Memorialistul face referire la o vizita a sa in Kuweit, in vara anului 1976, cand, insotindu-l pe seful DIE, Nicolae Doicaru, a aflat ca un agent sovietic sub acoperire - profesor la o catedra de limbi orientale - a incercat sa-l activeze ca agent pe un fost student de-al sau, devenit intre timp ambasador al Romaniei in Kuweit. Din acest caz, Doicaru a tras concluzia ca sovieticii isi racoleaza mai usor agentii pe teritoriul unei terte tari intrucat scapa mai usor de supravegherea organelor de contrainformatii.
Dupa "defectiunea Pacepa", s-a asternut un adevarat "inghet" in relatiile dintre Securitatea romana si KGB. Aspecte interesante in acest sens au fost dezvaluite de generalul (r) Traian Ciceo, care timp de 18 ani a desfasurat activitate in cadrul DIE/CIE pe spatiul tarilor occidentale (Franta, Italia, Austria, Germania, Belgia, SUA, Canada). Iata ce marturiseste fostul spion: "Aveam interdictie totala sa ma intalnesc sau sa raspund invitatiilor ambasadei sovietice. Spionilor sovietici, adica. In Franta stiam 180 de spioni KGB. De fapt erau mult mai multi. Astia erau oficiali sau semioficiali. N-am avut dreptul si nici placerea, sa particip la nici o misiune a lor"[67]. Au existat momente tensionate si chiar acuzatii, potrivit carora romanii ar cocheta cu occidentalii. "Chiar exista un episod - spune acelasi memorialist -, in urma caruia m-am ales cu acuze din partea rusilor, dupa ce am scapat o femeie-maior a americanilor din mainile lor."[68]
La inceputul anilor '80, serviciile secrete sovietice si-au intensificat supravegherea asupra regimului de la Bucuresti. De exemplu, Oleg Gordievski, un alt memorialist de exceptie din randul fostilor ofiteri KGB, isi amintea ca in anul 1983, Directia a XI-a a PGU (compartiment de spionaj specializat pe relatia cu Europa de Est) intocmise un amplu studiu in care se releva ca Romania "era in pragul falimentului si ca un colaps economic avea sa intervina in urmatoarele luni". Moscova se arata ingrijorata de consecintele unei asemenea situatii care ar fi putut determina orientarea guvernului de la Bucuresti spre Occident. Mai mult, in ultimii doi ani petrecuti la Londra (1984-1985), in calitate de rezident adjunct si apoi de rezident KGB, acelasi Gordievski marturiseste ca a primit in repetate randuri solicitari de la Centru pentru "obtinerea de informatii asupra atitudinii occidentale fata de Romania"[69].
Dezvaluirile lui Kalughin in legatura cu setea de putere a Elenei Ceausescu sunt confirmate si de alti doi memorialisti ai fostei Securitati, care aduc si alte detalii de interes istoric. Bunaoara, colonelul (r) Gheorghe Ratiu sustine ca sotia secretarului general devenise in ultimii ani "conducatorul ocult al tarii", isi crease o "retea informativa proprie, de prim rang, recrutata la cabinetele secretarilor Comitetului Central si in randul unor activisti din nomenclatura superioara de partid"[70]. La randul lui, generalul (r) Nicolae Plesita sustine ca Elena Ceausescu "superviza sectorul de cadre al CC, pe care l-a transformat intr-un fel de retea, pentru a concura Securitatea". In anii 1986-1987, ar fi pus la cale rasturnarea de la putere a propriului sot, iar pentru a-si atinge scopul ar fi pregatit "un guvern fantoma" cu Nici Ceausescu secretar general al PCR, Nicolae Ceausescu "presedinte de onoare", Elena Ceausescu "presedinte executiv", iar Constantin Olteanu "prim-ministru". Unul dintre conspiratori s-ar fi dus cu lista noului guvern la Moscova, acolo unde Mihail Gorbaciov s-ar fi exprimat ca nu are nimic impotriva daca Ceausescu va fi rasturnat, numai ca ei, adica sovieticii, nu se amesteca. Un raspuns, desigur, formal, intrucat serviciile secrete sovietice "il lucrau pe Ceausescu, conform celor stabilite la Malta". Securitatea a cunoscut despre acest complot cu totul intamplator. Un obscur ofiter de securitate, care instalase tehnica operativa intr-o incapere, dar in cu totul alt scop, a reusit sa-i inregistreze pe complotisti, dupa care l-a contactat pe Nicu Ceausescu, punandu-l in garda ca "se stie despre ce se pune la cale pentru ianuarie 1990". Plesita isi incheie amintirile despre acest caz cu precizarea ca "nici un ofiter de securitate nu a fost de partea Leanei" si ca "revolta populara le-a dejucat planurile complotistilor"[71].
Parca in completarea tuturor, Ion Mihai Pacepa isi plaseaza dezvaluirile in legatura cu modul concret in care au actionat agentii sovietici pe teritoriul Romaniei pentru rasturnarea lui Ceausescu. Evident ca memorialistul nu dezvaluie de unde cunostea toate amanuntele, intrucat la acea data se afla in SUA. Doar intr-un singur caz devine plauzibil, si anume, daca i se rezervase si lui un anumit rol, aspect asupra caruia ne-am referit pe larg, pe baza de atestari documentare, in subcapitolul despre problema defectorilor-transfugi. Agentii PGU si GRU nu au luat in calcul initiativele aventuriste ale unor grupuri dizidente ori protestatare din Romania ci au avut misiunea precisa de a crea ei o structura de rezerva formata din cadre aflate in esaloanele doi si trei, ale ierarhiei de partid si de stat, si care sa fie pregatita ca la momentul oportun sa-l poata inlocui pe Ceausescu pentru a salva sistemul. Pe aceleasi coordonate istorice, abia la zece ani dupa evenimentele din decembrie '89, Silviu Brucan, unul din principalii protagonisti ai grupului care a preluat puterea in Romania dupa fuga lui Ceausescu, referindu-se la discutia pe care a avut-o in vara anului 1988 cu Mihail Gorbaciov, a precizat: "Evenimentele au decurs dupa planul intocmit din timp., provocand fenomene de isterie nationala". "Atunci n-a fost revolutie, ci o «lovitura de palat» infaptuita prin manipularea si folosirea capitalului de nemultumire a romanilor. Ca n-a fost o revolutie au demonstrat-o si evenimentele care au urmat"[72].
Ca in decembrie 1989 a avut loc si o lovitura de stat initiata de sovietici, in paralel cu revolta poporului roman, ramane inca o problema de rezolvat pentru istoriografie, avand in vedere accesul extrem de limitat la documentele de prima mana. Totusi, e greu de crezut ca serviciile secrete sovietice care dovedisera pragmatism si multa rabdare fata de regimul lui Ceausescu, si-ar fi permis sa rateze o asemenea conjunctura, in decembrie 1989, cand liderul de la Bucuresti a fost contestat de imensa majoritate a poporului roman.
Ceea ce se cunoaste deja este ca in ultimii ani ai regimului comunist din Romania, rezidentele spionajului sovietic au primit misiunea de a obtine date si informatii cat mai amanuntite despre: posibilii succesori ai lui Ceausescu; disidentii din randul PCR; viata de familie a cuplului prezidential. S-au accentuat preocuparile pentru contactarea unor vechi activisti de frunte ai partidului care se situau pe o pozitie critica fata de Ceausescu, dar au fost studiate si alte categorii de cetateni nemultumiti. Structurile romanesti de contraspionaj, in special UM 0110 - la comanda careia in 1986, generalul Iosif Constantin a fost inlocuit cu generalul Victor Niculcioiu -, au constatat ca "serviciile de informatii sovietice au trecut la marsutizarea agenturii, respectiv la aducerea la Bucuresti, sub diferite acoperiri (atasati de presa, secretari de ambasada, consilieri etc) a unor cadre de informatii KGB si GRU de origine basarabeana"[73]. Printre acestia, cei care au avut o activitate mai pronuntata, pana in decembrie 1989, se numara Victor Volodin - corespondent de presa la "Izvestia" -, Vladimir Vidrascu de la "Pravda" si Popov, consilier la Ambasada URSS de la Bucuresti. De regula, Directoratul I al KGB, condus de Evgheni Primakov, folosea metoda acoperirii ofiterilor de informatii sub calitatea de ziaristi de la marile cotidiene sau agentiile de stiri sovietice.
Toti memorialistii cu functii importante in fosta Securitate sustin ca organele de contraspionaj au reusit sa-i identifice pe cei vizati de sovietici a fi atrasi in complot. Dar nu acest lucru este important, ci faptul ca nici unul dintre complotisti nu a fost trimis in fata justitiei pentru a fi judecat si condamnat sub acuzatia de "tradare" sau "complicitate la actiuni contra intereselor statului roman". La fel ca si predecesorul sau, Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceausescu a manifestat aceeasi teama de a nu irita Kremlinul. Ca urmare, Ceausescu a interzis pana si interogarea celor dovediti ca urmau instructiunile agentilor sovietici ori se aflau in contact operativ cu diplomatii si atasatii militari sovietici. Ordinul sau categoric a fost ca fiecare agent al Moscovei, real sau presupus, sa fie "neutralizat individual" fara a starni contrareactii dure din partea URSS[74]. Altii au fost indepartati din functii si apoi "rotiti" in mod repetat, atat pentru "a nu prinde radacini", cat mai ales pentru a ingreuna contactatrea lor de catre ofiterii de informatii sovietici. Este greu de evaluat cata eficienta au avut astfel de masuri, nu pentru regimul si soarta lui Ceausescu, ci in primul rand pentru securitatea nationala, daca e sa nu pierdem totusi din vedere evenimentele sangeroase de la sfarsitul lui decembrie 1989.
Desigur ca astfel de erori au grabit prabusirea lui Ceausescu, dar fara ca ele singure sa poata juca un rol determinant. Decisiva s-a dovedit situatia interna din Romania, in egala masura cu jocul de interese al celor doua superputeri, SUA si URSS. La sfarsitul anilor '80, Romania era cuprinsa de un val crescand de nemultumiri si o destabilizare generala ce anuntau parca revolta populara. O asftel de situatie era perceputa la Washington ca avand un posibil "efect de domino", in sensul ca putea sa perturbe echilibrul din intreaga regiune balcanica, ceea ce SUA dorea sa evite in acel moment. Asa se face ca in cadrul convorbirilor sovieto-americane de la Moscova, din decembrie 1989, reprezentantii Casei Albe i-au propus lui Mihail Gorbaciov sa trimita un contingent limitat de mentinere a pacii in Romania". Liderul de la Kremlin nu a mai dorit sa-si asume rolul fratelui mai mare in relatiile cu celelalte tari din Blocul Estic, ramanand consecvent declaratiei facute in acest sens inca din 1985. Prin urmare, Moscova a transmis Washingtonului un refuz categoric, grabind astfel deznodamantul regimului de la Bucuresti. Un deznodamant pe care l-a prevazut, l-a premeditat si l-a monitorizat prin agentii serviciilor secrete infiltrati in sfera puterii, in mass-media, in cercurile intelectualitatii romanesti influente -- atat din tara cat si din strainatate -, si nu in ultimul rand, printre acei defectori-transfugi ai Blocului Estic din Occident. Cu un asemenea dispozitiv, era evident ca prezenta pe teritoriul Romaniei, fie si a unui mic contingent al Armatei Rosii[75], era inutila dar si extrem de riscanta, intrucat ura generalizata si de nestapanit a romanilor contra clanului ceausist se putea transforma rapid intr-un ultranationalism feroce contra ocupantului sovietic nepoftit.
De altfel, un document declasificat ce contine previziunile cu privire la principalele evolutii din Europa de rasaritena, elaborat de CIA in februarie 1990, nu omite sa sublinieze "rolul relativ pozitiv jucat de Moscova in evenimentele din decembrie 1989"[76].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iti multumesc pentru comentariu!