Profesor doctor, cercetător științific al Institutului de Fizică Atomică și autor a peste 33 de cărți de specialitate.
·
În anul 1989 capitalismul a învins socialismul şi comunismul. Arma fatală a fost inegalitatea tehnologică. Calculatoarele, telefoanele mobile, transporturile, comunicaţiile, materialele şi tehnologiile superioare produse de ţările capitaliste au invadat statele socialiste care au sucombat în faţa acestor agenţi absoluţi. O mână de trădători, de cozi de topor, au declanşat dezastrul şi au făcut restul.Din 1989 România este o ţară învinsă într-un război tăcut, discret. Are soarta învinşilor de război: este jefuită sistematic, prădată, de capitalul străin.
România şi-a cedat străinilor pe nimic industria, în mare parte ca fier vechi, şi-a dat pământul de pomană străinilor, şi-a dezmembrat organizarea de stat, îşi lasă resursele naturale prădate, îşi vinde pe nimic forţa de muncă.
Acest proces de jaf sistematic este instituţionalizat de Uniunea Europeană. România ar fi putut să opună o minimă rezistență, un accent minim de demnitate, cum au făcut alte state ex-socialiste, ex-comuniste. E adevărat că aceste state beneficiază de educaţia lor catolică şi de trecutul lor regalist, pe când România nu are aceste atuuri; dimpotrivă, România are un trecut istoric de laşitate, de corupţie, de înşelăciuni diplomatice.
România preferă şi acum să pupe mâna patronului, să-i îmbrăţişeze genunchiul şi să-i pupe papucul cu fruntea în ţărână.
Pe aceeaşi linie, România a ales şi de data asta umilirea totală; ca întotdeauna, România preferă şi acum să pupe mâna patronului, să-i îmbrăţişeze genunchiul şi să-i pupe papucul cu fruntea în ţărână. Pe instituţiile din România flutură drapelul Uniunii Europene, semn de supunere totală.
Deficitul economic al României creşte de la an la an, este compensat de împrumuturi grele de la Fondul Monetar Internaţional, Uniunea Europeană şi Banca Mondială.România a ales să echilibreze leul la euro, în loc să-l subevalueze şi să compenseze diferenţa prin muncă. România a renunţat la taxe protecţioniste, la controlul libertăţilor. Rezultatul este că 80% din populaţia României este săracă, restul de 20% fiind o elită falsă, care trăieşte din minciună, fals şi uz de fals, ipocrizie, snobism şi mai ales fraudă şi corupţie. În loc să întărească puterea de stat, să organizeze economia internă, să apere resursele ţării, naturale şi umane, să cultive munca, să dea o speranţă cel puţin, liderii politici ai României şi populaţia care îi votează au ales să sacrifice poporul român şi ţara.Cauza acestui dezastru social este caracterul mârşav, ticălos al poporului român, starea de înapoiere, de bicisnicie, de obtuzitate, de laşitate a populaţiei României, lenea ancestrală, aleanul mioritic şi orizontul bucolic, vocaţia improvizaţiei şi a expedientului, cultura furtişagului, a ciordelii, a țepei, a mitei; caracteristici care, de altfel, sunt o permanență românească istorică.
În capitalism individul este singur, nu are părinţi, copii, neamuri, strămoşi, nu are morţi, nu are patrie.
Capitalismul diferă fundamental de socialism, de comunism. În capitalism nu există coeziune socială, nu există solidaritate; individul este singur, nu are părinţi, copii, neamuri, strămoşi, nu are morţi, nu are patrie. În capitalism viaţa se reduce la o luptă pentru supravieţuire, se cultivă competiţia în detrimentul semenului;nu există planificare, nu există certitudini, nu există siguranţă, nu există mâine, nici viitor.Capitalismul este o lume animalică. Succesele tehnico- ştiinţifice ale capitalismului se datorează unor însinguraţi, înfricoşaţi de ziua de mâine, disperaţi de angoasa existenţei. Frica, teama, însingurarea duc la descoperirea bucuriei creaţiei. De altfel, marile personalităţi tehnico-ştiinţifice din capitalism au fost întotdeauna adepţii credinţei comuniste. Convingerile comuniste sunt foarte răspândite în rândurile elitei culturale, tehnico-ştiinţifice din statele capitaliste. Pe de altă parte, statele comuniste au generat şi ele personalităţi creative, în aceleaşi condiţii de angoasă personală.
Distrugerea statului a dus la distrugerea învățământului în România. Absolvenţii de învăţământ superior nu mai au unde să lucreze după terminarea studiilor. Învăţământul nu mai asigură o şansă la o viaţă de calitate. Ca urmare, învăţământul în România s-a prăbuşit. Sunt tot mai puţini ţinerii care se înrolează la facultăţile tehnice sau la ştiinţele naturii. Cadrele universitare au devenit supranumerare.După 1989 universităţile particulare au proliferat în România; astăzi sunt 40 universităţi de stat şi 40 universităţi particulare în România.
Calitatea procesului de învăţământ, de instruire şi educaţie a scăzut dramatic. Acordul de la Bologna a dat o lovitură mortală învăţământului, în toată Europa. A scăzut dramatic nivelul gradelor academice (masterat, doctorat, profesor), au proliferat fraudele academice. Plagiatul şi falsul sunt regulă în lumea universitară şi academică română. Numărul profesorilor universitari falşi a crescut dramatic. Examenele de absolvire a ciclurilor de învăţământ, programele şcolare, programele universitare sunt un marasm; manualele alternative sunt instrumentele unui plan diabolic de distrugere a învăţământului. Absolventul de facultate tehnică, ştiinţifică în România ştie cel mult să butoneze un calculator, dar nu are habar de inginerie, de ştiinţă, de tehnică.Cei mai mulţi absolvenţi de învăţământ universitar în România ajung agenţi comerciali ai societăţilor comerciale străine.Profesorii universitari în România au un salariu bun, de circa 1.000 euro pe lună; nu fac nicio muncă utilă societăţii pentru aceşti bani.
Un ministru de Educaţie şi-a luat doctoratul în timp ce era ministru, altul cumula vreo 6 funcţii remunerate de la stat, un altul e inginer yogin, când l-apucă criza se urcă în copac şi-şi contemplă buricul…
Autorităţile politice care conduc învăţământul sunt cauza acestei stări deplorabile a învăţământului din România. Miniştri de învăţământ, directori, universitari români au fost şi sunt toţi nişte reduşi: nu ştiu să vorbească, nu ştiu să scrie, sunt incapabili să se exprime, să gândească; le stă capul numai la banii lor de buzunar. Un ministru de Educaţie şi-a luat doctoratul în timp ce era ministru, altul cumula vreo 6 funcţii remunerate de la stat, un altul e inginer yogin, când l-apucă criza se urcă în copac şi-şi contemplă buricul; cumulul de poziţii de profesor universitar este frecvent la aceşti politruci.Cum ajung miniştri, cum iau măsuri să dezorganizeze şi mai mult bruma ce-a mai rămas din învăţământul din România. Nimeni nu se atinge de aceşti escroci. Sunt toţi de conivenţă, sunt organizaţi spontan mafii, sunt spijiniți de academicieni, altă șleahtă de escroci, de parlament, alte pușlamale; toţi sunt, sau visează să fie, doctori în ştiinţe, universitari.
După 1989 au plecat din România să studieze în străinătate.În marea lor majoritate au eşuat. Câţiva și-au găsit inserţii sociale pe la diverse firme de servicii, extrem de puțini au ajuns în mediul universitar, cu preţul unor imense compromisuri; cei mai mulți se întorc în România ca rataţi internaționali. Toţi au dezvoltat frustrări adânci, iremediabile.
Institutele de cercetare ştiinţifică
În 1989 România avea 200.000 cercetători ştiinţifici; în 1997 mai avea 15.000.Căderea învățământului, dispariția economiei autohtone, lipsa de încredere în ştiinţă au dus la deteriorarea cercetării ştiinţifice în România şi la dispariţia multor institute de cercetare ştiinţifică. În acelaşi timp, după 1989, în România au apărut noi institute de cercetare ştiinţifică în reţeaua Academiei Române. Aceste institute ale Academiei Române sunt nişte sinecuri: n-au obiect de activitate, n-au tradiţie, nu răspund niciunei nevoi sociale, nici unei aspiraţii culturale, spirituale. Sunt finanţate direct de la buget, salariul maxim este de circa 1.000 euro pe lună. Au nume bizare:„Institutul pentru studiul erorilor Patriei”, „Institutul de studii sud-est, nord-vest şi central europene”, „Institutul pentru studiul revoltei” etc. Mai mult, după 1989 în România s-au înmulţit Academiile: de oameni de ştiinţă, de medici, de militari, de securitate etc., etc.
Toate aceste institute şi academii sunt nişte confrerii oculte, înjghebate în numele stoarcerii de fonduri de la buget, de escroci cu iniţiativă şi audienţă la autorităţile slabe ale statutului român. Funcţionează în secret, refuză orice dialog, nu dau seamă de activitatea lor niciunei autorităţi ştiinţifice, profesionale, sunt provincii autoizolate.
1989– România avea 200.000 de cercetători ştiinţifici
1997– Mai erau 15.000 de cercetători
De altfel, secretomania, izolarea, refuzul dialogului, al criticii, al colaborării sunt caracteristici generale ale cercetării ştiinţifice în România. Cu o excepţie de circa 1% cercetători autentici, restul masei de cercetători ştiinţifici români nu fac decât compilaţii nesfârşite, lipsite de orice relevanţă şi complet inutile: o activitate goală şi sterilă; un ritual. Cauza acestei decăderi deplorabile este iarăşi proasta calitate umană şi profesională a conducătorilor acestor instituţii.
Institutele de cercetare ştiinţifică din rețeaua guvernamentală a României au o organizare contradictorie: se numesc regii naţionale. Asta înseamnă că primesc fonduri de la buget, dar aceste fonduri sunt administrate discreţionar de director, care are rolul unui patron de bani privaţi. Cred că se mai proclamă pompos şi „institutii publice de drept privat”, o altă aberaţie. Aceste contradicții servesc la manipularea oamenilor, în interesul personal al conducătorilor acestor instituţii. Consiliile ştiinţifice, sindicatele, profesioniştii nu au niciun cuvânt de spus în aceste instituţii: ce vrea directorul şi, evident, camarila lui, aia se face. Tot personalul institutului tace, de frică, bate din palme la comandă şi adoptă decizii în chestiuni profesionale prin votul democratic dirijat, manipulat de direcţie.Cei câţiva profesionişti care încă mai există zic bodaproste că sunt ţinuţi în slujbă şi mai au încă posibilitatea să mai lucreze.
Ce face directorul într-un astfel de institut? Păi, mai întâi fixează arbitrar, după nivelul lui infailibil, criteriile de evaluare a activităţii profesionale a personalului. Evident, alege criterii care n-au nicio legătură cu profesia, menite să-l scoată pe el, pe director, în evidenţă. De exemplu, un criteriu este turismul ştiinţific; altul este maculatura publicată pe banii statutului, altul este numărul de aşa-zise proiecte atribuite chipurile prin competiţie de către director şi alţii ca el etc., etc. În funcţie de aceste criterii directorul stabileşte salariile. Salariile aceluiaşi post variază enorm, tocmai pentru a lăsa loc manevrelor înţelepte şi corecte ale direcţiunii.
Directorii institutelor de cercetare ştiinţifică din România sunt nişte minţi perfecte care sunt totdeauna corecte, nu se înşală niciodată, nu pot fi contrazise; aceşti directori sunt nişte monştri absoluţi.Cercetătorilor de rând nu le rămâne decât să-i urmeze, să-i admire, să-i aplaude; şi să tacă, de frică. Ce fel de activitate creativă credeţi că se poate dezvolta într-un astfel de mediu monstruos? Acum înţelegem de ce grila de salarizare unică, ce există în toată cercetarea ştiinţifică din lume, nu poate fi introdusă în România.
Mai mult, aceşti şefi absoluţi impun comisiei de titluri şi grade universitare, ştiinţifice şi academice aceleaşi criterii false: număr de publicaţii, număr de proiecte, număr de conferinţe. Nicio vorbă despre calitate. În cercetarea ştiinţifică românească trăim sub tirania numărului şi cantităţii. Ştiţi probabil că numărul şi cantitatea sunt apanajele morţii termice a Universului. Creaţia spirituală este singulară. Dacă aduci vorba de calitate, şefii spun că nu se pricep şi că nimeni nu se pricepe. Această negare a cercetării ştiinţifice este o aberaţie pe care şefii o impun.
România, fără nicio excepţie, nu apreciază calitatea, ci numărul, cantitatea.
Cercetarea ştiinţifică are ca scop obţinerea rezultatelor ştiinţifice de calitate. Dacă sunt şi numeroase, cu atât mai bine. În mod organic şi natural, prin natura profesiei, cercetătorii simt nevoia să-şi publice rezultatele, să le comunice în conferinţe, să le discute în seminarii, simpozioane etc. Ei bine, direcţiile institutelor ştiinţifice din România, fără nicio excepţie, nu apreciază calitatea, ci numărul, cantitatea: câte publicaţii are cercetătorul, la câte conferinţe a fost, pe unde, cu cine, de ce. Toate astea, în numele făuririi aberante a unei imagini bune a României în lume; o directivă a Uniunii Europene, chipurile. Evident, astfel de criterii cantitative pot fi îndată măsluite, falsificate.Cercetătorii se constituie, mai mult sau mai puţin spontan, în grupuri de acţiune în cadrul cărora se publică reciproc, îşi fac conferinţe între ei, se asociază, adesea spontan. Desigur, cu directorii în frunte.(De aia directorii controlează relaţiile internaţionale ale cercetătorilor).
România plăteşte sume de ordinul milioanelor de euro anual unor organizaţii ştiinţifice internaţionale pentru ca numele unui grup de cercetători români, aleşi pe sprînceană, să apară printre coautorii unor publicaţii ştiinţifice internaţionale;publicaţii de ordinul sutelor anual, coautori de ordinul sutelor, miilor pe o publicaţie (în mod normal, un cercetător normal face o publicaţie la 2-3 ani, cu unul, doi, trei coautori). Desigur, fără ca niciunul dintre aceşti coautori să fi contribuit la respectiva publicaţie ştiinţifică. O afacere bună pentru acele instituții internaţionale de cercetare ştiinţifică. Totul în numele construirii imaginii României în lume, construcţie care costă. Ce dacă e fraudă, şi e penală (fals şi uz de fals în înscrisuri oficiale)? Scopul scuză mijloacele.
Odată cu imaginea falsă a României, directorii şi miniştrii de cercetare ştiinţifică din România îşi fac propria imagine falsă, care le serveşte în susţinerea lor politică în funcţii de conducere. Care e motivaţia lor profundă pentru o astfel de comportare josnică, aberantă şi frauduloasă? Simplu: animalul nu are morală şi vrea numai să se îmbuibe şi să-şi satisfacă nevoile biologice.
400
Bugetul cercetării în România este aproximativ 0,4% din PIB, adică vreo 400 milioane de euro pe an.
O plagă serioasă a cercetării ştiinţifice din România este criteriul citărilor în evaluarea profesională. Dacă publici un rezultat ştiinţific şi un alt autor te citează într-o publicaţie de-a lui, atunci asta se consideră un succes. Tot succes este şi dacă te autocitezi, mai ales dacă schimbi coautorii.S-au inventat în lume diverşi indicatori numerici de măsurare a citărilor, adică numere care numără numere. Şefii cercetării româneşti au adoptat imediat astfel de indicatori şi i-au perfecţionat. Ideea este argheziană: „Scula asta are mare căutare/ Niciodată golul n-a sunat mai tare”. Totul în numele răsunetului României în lume. Desigur că sună, şi răsună, dar nu trebuie să uităm că tot ce sună este gol. Citarea autentică este rară, rezultatele ştiinţifice sunt, în general, rare. Citarea autentică are o latură negativă importantă. O publicaţie ştiinţifică este citată pentru că a adus un rezultat care este numai parţial, rezultat pe care publicaţia care citează îl duce mai departe, îl dezvoltă. Nu mai spun de citările care evidenţiază rezultate greşite. În general, în cercetarea ştiinţifică autentică apelul la autoritate nu are nicio valoare şi nu se practică.
Cercetarea ştiinţifică autentică nu este dogmă aristoteliană.De aceea, citările nu pot servi la evaluarea unui rezultat ştiinţific. Ele sunt auxiliare irelevante. Ei bine, tocmai aceste note nesemnificative ale publicaţiilor ştiinţifice au fost alese de şefii cercetării ştiinţifice din România să joace rolul unui criteriu major în evaluarea rezultatelor ştiinţifice. Desigur, acest criteriu este falsificat masiv de publiciştii ştiinţifici. Cercetătorii îşi fac amici printre alţi cercetători, amicii se citează între ei, cel mai adesea impropriu, ca într-o cooperativă mutuală de ajutor reciproc, editorii jurnalelor ştiinţifice nu pot verifica proprietatea citărilor. Falsul şi răul nu au limite, au numai un marş triumfal; până la distrugere. Numai binele este limitat şi condiţionat.
Există proiectele europene de cercetare ştiinţifică. Astea sunt mai rare, dar mai bănoase, implică investiţii. Cu prietenii de pe la Bruxelles poţi să prinzi un astfel de proiect (să te pricopsești cu un astfel de proiect), să-l implementezi în România. Nu este finanţat din bani europeni, cum se spune, este finanţat de Guvernul României; la sfârşitul lucrării, Bruxellesul vine şi face recepţia lucrării; dacă e conformă proiectului poate o decontează, dar, de obicei, nu e conformă, îi lipseşte câte ceva, şi atunci decontează mai rar sau deloc.
5.000
Un cercetător începător câştigă 1.500 de euro, în timp ce seniorii câştigă până la 5.000 de euro.
Într-un astfel de proiect, derulat pe teritoriul României, eşti nevoit să angajezi cu precădere străini, ratații lor europeni de pe la ei de-acasă; Uniunea Europeană dă să-i ţină departe de casă, pentru că miros urât şi sunt turbulenţi.Salariile la un astfel de proiect pot ajunge la 5.000 de euro pe lună, în comparaţie cu 1.000 de euro pentru autohtoni,ca exemplu de parteneriat şi integrare deplină a românilor în Uniunea Europeană. Se zice că România dă Uniunii Europene 150 milioane de euro pe an pentru cercetare ştiinţifică, pe lângă miliardul jumătate care este cotizaţia anuală curentă.
Uniunea Europeană pretinde că oferă finanţări de proiecte, dar cu o condiţie: proiectele să fie bune! Şi, vedeţi, asta e, proiectele românilor nu sunt foarte bune, aşa că sunt mai firavi banii de cercetare care se întorc în România. O politică bună, bazată pe formula:„Dă-mi bani să-ţi spun dacă eşti bun!”.Cunoaşteţi o golănie mai mare?O ştiu de copil, se practică la mine pe maidan, în mahalaua unde am crescut eu; şmecheriile sunt aceleaşi, numai fraierii se schimbă. (Adesea îmi recunosc mahalaua iubită în politica Uniunii Europene).
O altă nenorocire a cercetării ştiinţifice din România este politica de cadre. Pregătirea profesională a absolvenţilor autohtoni de studii universitare este slabă. Sunt angajaţi în institutele de cercetare româneşti exclusiv pe bază de recomandări politice, prin concursuri de angajare contrafăcute.
Dar marele debuşeu al directorilor acestor institute îl constituie stranierii. În faţa oricărui ratat internaţional care se întoarce cu parapon şi ifose din străinătate, directorii institutelor de cercetare româneşti, fără excepţie, cad în fund (cred că expresia corectă este „cad pe spate”). În orizontul lor limitat, în ignoranţa lor pontificală (mi-e jenă să spun „prostie”, e un cuvânt prea simpatic pentru ei), aceşti directori cred că străinătatea este un titlu de glorie. În România totul le displace acestor nemernici,România e bună numai de stors, de muls.Nu văd, bieţii, că aceşti inturnați nu şi-au găsit prin străini niciun job, că au fost respinşi, de ce oare? dacă nu de incompetenţă. Nu, îi angajează pe loc, cu salarii de merit (peste 1.000 de euro pe lună), cu bonusuri; ba mai mult: ăştia mai ciupesc câte un angajament prin cerşeală pe acolo de unde s-au întors, şi iau, bine mersi, un salariu foarte bun de la noi şi un alt salariu, destul de decent, de prin alte locuri. Situaţia cu duble salarii a „expaților” fiind un secret care durează la nesfârşit. O fi vreo lege a salarizării în România, o fi având autorităţile române cunoştinţă de ceea ce se cheamă fraudă şi puşcărie? Nu cred.
Cercetătorul ştiinţific român este un burghez micuț, căruia numai de ştiinţă nu-i pasă.
Când n-au ce face, directorii şi administratorii cercetării ştiinţifice româneşti mai fac o groapă. Acolo toarnă faianţă, gresie, sticlă, oţel, beton şi o numesc laborator, centru de cercetări, institut; investiţie; sau cămin de familişti, cămin de logodiţi, hotel, cantină-restaurant, sală de sport şi de mese, de citit ziare, club de idei etc.; sau mai cumpără pe banii grei ai patriei câte un echipament, nefuncţional, ales cu grijă dintre rebuturile străinilor. Stau cu zecile, construcţii megalitice, catacombe rămase în urma unui dezastru nuclear pe o planetă pustie şi străină. Sunt goale, nu lucrează nimeni în ele, nu mănâncă nimeni, nu doarme nimeni acolo; sunt pustii; muzee; biserici fără credincioşi; cadavre aulice. Un peisaj dezolant.Aceste investiţii au un singur rol: imaginea directorului, a şefului, para-ndărătul şi spaga lui cea de buzunar. Bugetul cercetării în România este aproximativ 0,4% din Produsul Intern Brut, adică vreo 400 milioane de euro pe an.Tot felul de zănatici răcnesc pe unde-i apucă despre bugetul cercetării în România, c-ar fi, vezi Doamne, mic şi-ar trebui mărit. De ce să-l mărim? Pentru a-şi face mendrele politrucii cercetării româneşti?
Politica cercetării ştiinţifice în România are grijă ca cercetătorul să aibă o pâine bunicică pe masă, un automobil, câte o excursie în străinătate, un credit la casă, în fine, câte ceva să-i închidă gura, „să nu pățim conflicte”.Cercetătorul ştiinţific român este un burghez micuț, căruia numai de ştiinţă nu-i pasă. Dacă clămpăne, direcţia îl umileşte imediat cu formula sacră: „Taci şi bagă la traistă, că-ţi tai nasu’, că şi-aşa nu faci nimic în cercetare”.Ceea ce e adevărat, omul înghite şi consimte. Atunci de ce să mărim bugetul cercetării în România? Ca să alimentăm o lume moartă? Cercetarea ştiinţifică din România are nevoie de o slujbă la biserică, de o pomenire, de o floare pe mormânt; nu de bani de cercetare. Cu banii n-avem ce face. Mai bine am face să ne îngrijim de sufletul nostru pierdut, dus definitiv în altă lume, mai bună.
Jurnalele ştiinţifice româneşti, atâtea câte mai sunt sunt jalnice; se publică toate prostiile, toate aberaţiile, desigur de către autori care sunt prieteni cu şefii; şefi care evident sunt şi directorii acestor publicaţii, că doar trebuie să controlăm tot, nu? Publicaţiile ştiinţifice din străinătate sunt în curs de a-şi schimba politica, încep să pretindă bani pentru a publica un rezultat ştiinţific.Nimeni nu se sinchiseşte în cercetarea ştiinţifică românească să constituie un fond de publicaţii, de diseminare, pentru a reuşi, cei câţiva care mai au rezultate ştiinţifice să şi le publice. Atunci, de ce să mărim bugetul cercetării?Ca firme dirijate de şefii de prin ministere să cheltuie banii de abonamente la revistele ştiinţifice? În România trebuie sute de Kovesi, nu una.
6
luni reprezintă procedura de angajare a unui cercetător din străinătate.
Publicul larg, omul de rând, de pe stradă, din truda căruia trăiește și cercetarea științifică din România, ar trebui să afle, să știe cum merg lucrurile în această cercetare, despre care el are, cred, o părere bună, idilică; ar trebui să știe pe mâinele cui a încăput cercetarea științifică din țara lui și cum este ea maltrată, pervertită și distrusă sistematic, cu metodă, de netrebnicii care au condus-o și-o conduc. De exemplu, una din uzanțele naturale, cutumele specifice profesiei, procedeele de derulare în cercetarea științifică este seminarul, discuția organizată între colegi, pentru a prezenta rezultate, a le discuta, a le confrunta cu alte păreri; sau pentru a discuta colaborări, de exemplu între cercetători și ingineri, educatori, universitari; sau chiar pentru a avea discuții cu politicieni (oare? unde s-a mai pomenit asta în România?).
Ei bine, trebuie să știm că astfel de seminarii au fost confiscate peste tot în cercetarea științifică românească de cei care o conduc. Dacă se mai ivește vreun aiurit, vreun naiv idealist, cu capu’ plin de idei, care vrea să discute chestiuni profesionale cu tovarășii lui de muncă, atunci el trebuie să facă o cerere-n scris la direcțiune, să pună pe hârtie ce dorește să discute, în ce termeni, de ce, ce urmărește, cui servește; cererea este analizată de onor direcțiunea, care, în general, se opune unor astfel de discuții sincere și deschise, întrucât ele nu aduc nimic bun; și, în general, după cum se știe, opiniile liber exprimate sunt dăunătoare și periculoase.
Dreptul la exprimarea opiniilor profesionale este suspendat, cenzurat și interzis în instituțiile de cercetare științifică românești, și, în general, nu se mai practică. Chiar în materie profesională, nu e voie să spui decât ce spune directorul, și asta numai prin gura lui. Datoria de onoare a cercetătorului științific în România este să tacă; și să-nghită. În schimb, orice străin jegos, nevorbit, alungat de peste tot, poate și este încurajat să vină în institutele de cercetare științifică românești pentru a-și satisface orgoliul meschin de a “ține un seminar” și a-și etala cu emfază inepțiile; nu este primit pe niciunde în lume, pentru că vorbește prostii, numai la Românica este adulat.
Directorul își trimite ceata de aplaudaci să-l consacre cu admirație, întrunirea se lasă cu prăjiturele și fripturici, cu fete științifice frumoase și, ocazional, acolo unde directorii sunt foarte buni manageri, și cu câte un lăutar care cântă pe gură din cobză; artistic, totul.În cercetarea științifică românească, acea cercetare care prin definiție, prin natura ei, cultivă independența de gândire, de acțiune, critica și analiza critică, ei bine, în această cercetare România se ploconește până la pământ în fața străinilor, numai pentru că sunt străini. Deh, imaginea României în lume! De aceea vin și eu cu poetul și zic:„Cin-o mai iubi streinii/ Să-i mânce inima cânii/ Să-i mânce casa pustia/ Și neamul nimicnicia”.
Trebuie să ştim că toate aceste practici aberante, perversiuni, fraude pe care le-am descris nu sunt specifice României. Ele se întâlnesc în cercetarea ştiinţifică din toată lumea. Românii numai le-au perfecţionat, le-au şlefuit creativ, cu talentul lor de a multiplica răul, de a-l turna în forme artistice.
Cercetarea ştiinţifică în lume este deteriorată, degradată.Cauzele sunt multiple, profunde şi interesante, pline de învăţături. Un rol principal în această decădere îl au succesele tehnologice, care anihilează curiozitatea ştiinţifică, care instalează în fiinţa umană o autosuficienţă, un fatalism, o decepţie şi o blazare, un orgoliu nemăsurat, o semeţie care este moartea satisfacţiei superioare, adevărate, pure („dacă vrei să te bucuri, fii modest”).
Nimic nu mai e nou sub Soare şi pe toţi „ne stăpâneşte raza ei şi geniul morţii”. Apoi, presiunea enormă a banului, adânca nedreptate socială care s-a instalat de mult în lume; educaţia eronată, care cultivă competiţia, evoluţionismul şi lupta pentru existenţă, toate aceste aberaţii pseudoştiinţifice. În lumea liberă a Americii n-ai voie să critici opinia aşa-zisă ştiinţifică şi profesională a şefului; dacă o faci, îţi cauţi alt loc de muncă.
Substituirea ştiinţei cu subiectivul, cu voinţa arbitrară, cu aserţiunea absolută, cu decretul calculului numeric, cu imagini tehnografice sunt opera Vestului.
Cenzura şi interzicerea libertăţii de exprimare în chestiuni profesionale sunt practicate curent în Vest. Proiectele de cercetare au fost inventate în Vest; se practică pe scară largă în Vest, e-adevărat, fără adaus la salariu. Investiţiile şi proiectele de cercetare megalomanice, imposibil de duplicat, de evaluat, de verificat, de confirmat sau infirmat, sunt practicate în Vest; menite numai să proclame succesul.Substituirea ştiinţei cu subiectivul, cu voinţa arbitrară, cu aserţiunea absolută, cu decretul calculului numeric, cu imagini tehnografice sunt opera Vestului.Nimeni nu vrea să ştie de astea în România, pentru că noi divinizăm Vestul.
Apoi, printre cauzele degradării cercetării ştiinţifice este educaţia aberantă care urmăreşte şi cultivă succesul, fără să bage de seamă că succesul este întotdeauna facil şi conjunctural. Apoi democraţia, care este dictatura celor mulți şi proşti. Adevărul ştiinţific a ajuns să fie stabilit prin consens democratic în lume. Spiritul gregar, lipsit de conţinut, ca un paleativ la însingurare, la izolare.
Aservirea cercetării ştiinţifice scopurilor militare, dominante. În fine, ateismul profund al timpurilor. Acesta este un păcat fundamental, capital, practicat peste tot în cercetarea ştiinţifică din lume. Aşadar, dat fiind că spiritul epocii (va trece oare?) este acesta, nu cred că există vreo şansă ca să mai redresăm ceva; pe aici, nicicând, deloc şi nu prea. Să ne mulţumim că suntem încă în viaţă; şi să sperăm că urmaşii noştri vor trăi.
Prevăd o reacţie la toate astea. Echilibrul instinctului de conservare o cere. Vor apărea congregaţii minore, izolate, de cercetători ştiinţifici autentici, care vor urmări să reînvie, să continue investigaţia sinceră, onestă a lumii naturale, sociale; cu mijloace restrânse, limitate; se vor organiza după exemplul comunităţilor mănăstireşti. Vor fi călugării cercetării ştiinţifice. Vor face legământ de castitate, de abstinenţă, de sărăcie, vor lua penitenţe; vor fi demni, simpatici şi săraci.Ca altădată călugării învăţăturilor lui Aristotel, din care au ieşit matematicienii, filosofii naturii, alchimiştii şi inventatorii tehnici ai lumii noastre recente. Vor redescoperi ştiinţa şi tehnica. Din păcate, vor trebui să lupte mult cu păcatul dogmei, al ritualului, al formei fără conţinut, al spiritului supus materiei. În această cenuşă, să sperăm, se va păstra flacăra vie a etosului ştiinţific. Atunci lumea îşi va reveni (pentru o vreme, desigur), în complet alte forme, despre care imaginaţia noastră mult prea săracă nu poate spune mai nimic.
Cam asta e situaţia la zi în cercetarea ştiinţifică românească (şi din lume).Pe scurt, şi în rezumat: peste tot se minte, se fură, se înşală, nu se lucrează mai nimic, şi o ducem bine. Cercetătorii ştiinţifici din România trăiesc într-o Suceavă continuă:„Cum e viaţa/ La Suceava?/ Bei, mănânci şi stai degeaba”.
