Problema revendicărilor minorităţilor din România
Ec. Dr. Radu Golban
Problema
revendicărilor minorităţilor germană şi maghiară şi ale cultelor religioase
romano-catolice şi protestante din România
Dezbaterea
actuală pe tema revendicării averii minorităţii germane şi a cultelor
religioase Romano-Catolic şi Protestante ar trebui supusă unui dialog bine
ancorat în societatea civilă, fiind vorba despre averi imense aflate astăzi în
posesia statului şi prevenind astfel un pescheş pentru politicienii recuperatori
români şi pentru Înalta Poartă de la Berlin. O acţiune politică de
acest gen nu are legitimitate electorală, fiind doar un guvern care s-a născut
din traseism parlamentar fără legitimitate electorală.
O dată cu instalarea noului guvern U.S.L., la 21 mai
curent a fost înfiinţată şi o comisie a U.S.L. condusă de Călin Popescu
Tăriceanu[[1]]
privind restituirea proprietăţilor UDMR; minorităţile ceruseră deja şi fostului
guvern restituirea în natură a proprietăţilor confiscate de comunişti. Fostul
ministru al Finanţelor Publice, Bogdan Drăgoi, a declarat în urmă cu câteva
săptămâni că din totalul de 16 miliarde de euro estimat, care ar reprezenta
echivalentul în bani al proprietăţilor naţionalizate, mai mult de jumătate ar
reveni cultului Romano-Catolic, care a depus cereri de retrocedare pentru
88.000 de imobile, iar cealaltă parte ar reveni minorităţilor din România.
Prea
uşor însă se pierde în discuţia publică adevăratul motiv al acestei confiscări
a averii minorităţilor, care din motive politice este prezentată ca fiind un
act de nedreptate comunistă. De fapt, încă înainte de terminarea celui de-al
Doilea Război Mondial, Aliaţii, prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie
1944, au impus, la articolul 15, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe
teritoriul românesc. Convenţia de Armistiţiu a preluat principiile de realizare
a păcii în Europa precum au fost stabilite prin Acordul de la Potsdam, încheiat
la 1 august 1945 de către Puterile Aliate. Astfel, Grupul Etnic German a fost
desfiinţat prin Decretul-Lege
nr. 485 din 7 octombrie 1944, semnat de regele Mihai al României. Prin aceeaşi
lege s-a hotărât şi confiscarea tuturor bunurilor imobile ale respectivei
organizaţii hitleriste şi legionare. Se remarcă faptul că această lege (nr.
485/1944) nu a fost abrogată nici până în zilele noastre. Prevederile
articolului 15 au fost implementate în România şi prin legea nr. 187 din 23
martie 1945, Art. 3: În scopul înfăptuirii reformei agrare, trec asupra
Statului pentru a fi împărţite:
a) Pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel
aparţinând cetăţenilor germani şi cetăţeni români, persoane fizice sau
juridice, de naţionalitate (origine etnică) germană, care au colaborat cu
Germania hitleristă.
b)
Pământurile şi alte proprietăţi ale criminalilor de război şi ale celor
vinovaţi de dezastrul ţării;
c)
Bunurile agricole de orice fel ale cetăţenilor români care s-au înscris
voluntari pentru a lupta împotriva Naţiunilor Unite;
Dar care este totuşi legătura dintre Grupul Etnic German
(Deutsche Volksgruppe), până la desfiinţarea sa prin lege în octombrie 1944, şi
cultele religioase? Începând cu data de 23 mai 1932 Fritz Fabritius,
reprezentatul saşilor din România, a cerut din partea României dreptul de
autonomie al grupului etnic german şi administrarea proprie a şcolilor şi
bisericilor germane. După 21 noiembrie 1940 Grupul Etnic German, când a fost
oficializat prin Decretul-Lege nr. 830, a căpătat un statut de semi-autonomie
în cadrul statului român. Conform politicii expansioniste a Reichului, s-a
constituit la scurt timp „N.S.D.A.P. der Deutschen Volksgruppe in Rumänien”
(Partidul Naţional Socialist al Grupului Etnic German din România). Conform
structurii de semi-autonomie în cadrul României, Grupul Etnic German (Deutsche
Volksgruppe) era sub comanda directă şi subordonat Partidului Muncitoresc
German Naţional-Socialist din Germania (Nationalsozialistische Deutsche
Arbeiterpartei - NSDAP). O mare parte a averii, printre care se numără şcoli şi
spitale, nu a aparţinut cultului religios, ci grupului etnic german. La baza
acestei administrări a proprietăţii cultelor religioase a stat, de pildă,
Convenţia generală privind reglementarea relaţiei dintre Biserica Evanghelică
de Confesiune Augsburgiană şi etnicii germani din România, încheiată în anul
1942.
În
1941 s-a semnat Convenţia Generală privind Reglementarea Relaţiei dintre
Biserica Evanghelică de Confesiune Augsburgiană şi Etnicii Germani din România,
prin care s-a hotărât trecerea averii fostei „Universităţi săseşti”
(desfiinţată de Curtea Regală a României în 1 iunie 1937 pentru că funcţiona
abuziv ca un stat în stat) la Grupul Etnic German. „Convenţia” este semnată de
Episcopul Bisericii Evanghelice C.A., Wilhelm Stäedel, şi de liderul Grupului
Etnic German (Volksgruppenführer) din Braşov, Andreas Schmidt. Iată ce cuvântau
cei doi „camarazi” hitlerişti în 31 martie 1941, la Braşov: „Germanii din patria noastră, care sub
uriaşa influenţă a mişcării naţional-socialiste a lui Adolf
Hitler aspiră la o nouă şi puternică unitate, sunt divizaţi din punctul de
vedere al credinţei religioase în cel puţin două mari grupuri. Conştiinţa
naţională a germanilor şi credinţa religioasă nu se mai suprapun. De aceea
conducerii Grupului Etnic German îi revine azi o mai mare importanţă în
comparaţie cu trecutul [...]. Acum însă, după ce Grupul nostru Etnic
German este recunoscut în România prin decretul lege din data de 20 noiembrie
1940 ca personalitate juridică înzestrată cu certe competenţe în cadrul
comunităţii, misiunea Bisericii noastre, de conducere politică a poporului,
necesară în trecut, se sfârşeşte, iar conducerea populară revine iarăşi în
drepturile sale…” Legătura cu minoritatea maghiară rezidă în recunoaşterea
calităţii de succesor în drepturi de la Judecătoria Sibiu, nr 4884/2006, în
care prin sentinţa civilă nr. 3567 din 30.08.2006 se recunoaşte că F.D.G.R.
este şi succesorul Asociaţiei Agricole Săsească-Ardelenească (cuprinzând
Societatea de Agricultură Săsească din Ardeal şi „Mişcarea cooperatistă
maghiară din Transilvania până în 1918”).
În concluzie, nu comuniştii, cum tot încearcă să inducă
în eroare până în zilele noastre Forumul Democrat al Germanilor din România
(F.D.G.R.), au naţionalizat imobilele care aparţineau Grupului Etnic German,
inclusiv cele ale Bisericii Evanghelice şi Romano-Catolice, ci aceste două
Biserici s-au integrat de bunăvoie cu proprietăţi cu tot în respectiva organizaţie
hitleristă. F.D.G.R., condus de Klaus Johannis, se declară astăzi, pe urma unei
sentinţe oficiale a Judecătoriei Sibiu din 2006, urmaşul juridic al Grupului
Etnic German. F.D.G.R. este, în consecinţă, succesorul unei organizaţii naziste
recunoscută ca atare de Puterile Aliate care au învins Germania nazistă. Ca
urmare România ar trebui să consulte toate Puterile Aliate dacă intenţia de a
despăgubi o grupare nazistă ar putea să contravină sau nu unui tratat
internaţional aflat încă în vigoare. Deoarece nici Republica Federală Germană
nu a revendicat proprietăţile naţionalizate de către U.R.S.S. până în 1948,
invocând o obligaţie în baza dreptului internaţional public, ar trebui şi
guvernanţii noştri să apere patrimoniul ţării prin eforturi politice şi
diplomatice.
Actuala
coaliţie la putere ar face bine să ţină cont şi de Constituţia României, care
prevede la Art. 11, alin. (1): „Statul român se obligă să îndeplinească
întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este
parte”. Statul român a fost parte semnatară a Convenţiei de Armistiţiu din 12
septembrie 1944, care prevedea, la articolul 15, dizolvarea organizaţiilor
pro-hitleriste de pe teritoriul românesc, or, Grupul Etnic German, dizolvat
prin Decretul-Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, dar reactivat de judecătoria
Sibiu prin sentinţa civilă nr. 2790, a fost exact o astfel de organizaţie care
ar intra astăzi, prin politica de restituire generoasă a statului, în posesia
averii confiscate! A fost chiar Convenţia de Armistiţiu cea care l-a obligat pe
regele Mihai să emită Decretul- Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944. Dar mai ales
guvernul de la Bucureşti trebuie să atragă atenţia Germaniei că problema
revendicărilor ar trebui conectată cu problema creanţelor comerciale, tot în
valoare de aproximativ 19 miliarde de euro, din clearingul bilateral, pe care
această ţară nu le-a achitat României. Fiind ambele litigii un produs al anului
1945, am avea şi cele mai bune şanse de succes, ca să nu scoatem ţara la mezat.
Dialogul
politic pe tema revendicării averii bisericeşti în România este la fel de vechi
precum structura feudală a redistribuirii inegale a averii în ţara noastră;
tocmai de aceea trebuie să purtăm un dialog social cât se poate de larg înainte
de a acţiona pripit. „Alexandru Ion Cuza
- scria acum mai bine de o sută de ani cărturarul şi filantropul Vasile
Stroescu (1845-1927), primul preşedinte al Parlamentului României Mari - a sechestrat averile mânăstireşti în folosul
ţării, iar pentru persoana sa nu s-a folosit cu nimic. Nimeni nu a îndrăznit
să-i propună să-şi facă apanaje din moşii închinate de străbuni pentru omenie
şi binefaceri.”[[2]]
Pentru
completarea informaţiei[[3]]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iti multumesc pentru comentariu!