„Cumințenia Pământului” pe înțelesul maiorului Ioan Pătrulescu

Personaje:

Constantin Noica – autorul textului Eseu despre „Cumințenia Pământului” (1975) – 66 de ani.

Octavian Chețan – alias „Cristian“, autor al Notei informative din 19 februarie 1976, conținând, pentru uzul ofițerului de Securitate Ioan Pătrulescu, interpretarea… interpretării date de Noica sculpturii lui Brâncuși – 46 de ani.

Ioan Pătrulescu – maior în MAI la Direcția I a Consiliului Securității Statului, „ofițer de caz” în Dosarul de urmărire informativă NICA DAN („numele conspirativ” al lui Constantin Noica) – 41 de ani.

S-a vorbit mult în ultima vreme despre posibilitatea achiziționării de către statul român a sculpturii lui Brâncuși „Cumințenia Pământului”. Dacă tranzacția între proprietarii actuali și guvern se va încheia cu bine, meritul va fi în mare măsură al ministrului Culturii, domnul Vlad Alexandrescu. A fost nevoie de inițiativa unui tânăr ministru, pentru ca apele stătute ale unui minister obosit să-nceapă să se miște.

Dar, dacă tot vorbim atât despre achiziționarea în beneficiul tuturor a faimoasei opere, n-ar fi acesta un bun prilej pentru a spune câte ceva și despre sensul sculpturii înseși? Ce-ar fi, mi-am zis, să dezgropăm din arhivele noastre culturale eseul despre „Cumințenia Pământului” pe care Noica l-a publicat în numărul 12 din 1975 al revistei „Steaua” din Cluj? Și ce-ar fi ca, pentru a înțelege mai bine și lumea în care am trăit atunci, să publicăm la pachet cu el și „hermeneutica” pe care, pentru uzul Securității, un intelectual-informator din epocă o făcea textului despre Brâncuși?

Câteva vorbe despre informatorul Octavian Chețan alias „Cristian”. Este eroul cărții pe care am publicat-o în 2013 cu titlul Dragul meu turnător. Securitatea mi-a făcut cinstea să împart destinul de „urmărit” cu cel al lui Noica: am avut amândoi, el ca „guru”, eu ca „discipol”, începând din 1971, același „ofițer de caz”, pe maiorul Ioan Pătrulescu. (În 1976 fusese avansat la gradul de locotenent colonel pentru buna gestionare a celor două dosare.) Și același informator („sursă”), pe Octavian Chețan, care-mi era coleg la Institutul de Filozofie și redactor-șef  la revista Institutului, la care Noica dădea când și când câte un studiu spre publicare. I-am descoperit pe amândoi în 2006, când am avut ocazia să-mi studiez dosarul de urmărire la CNSAS.

Dacă scot acum la lumină textul lui Noica împreună cu cel al lui Chețan, o fac cu gândul că cititorul de azi va putea să contemple un spectacol fără pereche: căci unde și când s-a mai scindat mintea omului într-o asemenea măsură? De o parte, splendoarea unei minți geniale la lucru, rafinamentul ei. De cealaltă, o incomensurabilă cantitate de vulgaritate, turpitudine și prostie puse în slujba poliției spiritului. Trăiam așa, îmbrățișați din umbră, fără să știm, cu turnătorii noștri. Eram doi-într-unul, exact așa cum veți vedea că interpretează Noica sculptura „Cumințeniei”: unul, făcut din plămada culturii, mergea, în lumină, către mintea cititorului. Celălalt, confecționat în umbră de informatorul-interpret, lua drumul către un birou al Securității și poposea într-un dosar. Care devenea sau nu activ, după cum îi tuna în fiece clipă „secretarului general”. Ciudat este că nici astăzi nu încetez să mă minunez că a existat cu-adevărat o asemenea lume. Erau oameni, ca și noi, cei ce se-ndeletniceau cu-asemenea lucruri?

M-am gândit că cititorul merită să aibă sub ochi aceste două texte prilejuite de „Cumințenia Pământului”: pe unul pentru splendoarea lui, pe celălalt pentru abjecția lui.

***

Constantin Noica

Eseu despre „Cuminţenia Pămîntului”

Către anul 2000, scria Paul Morand prin anii douăzeci, „operele lui Brâncuşi vor împodobi pieţele lumii întregi“. S-ar putea să nu se întîmple chiar aşa cum imagina scriitorul francez, dar ar fi extrem de recomandabil ca una cel puţin dintre operele sculptorului să figureze în toate pieţele lumii: „Cuminţenia pămîntului“.

Într-adevăr, nu se stie dacă la un moment dat nu va veni în inspecţie pe pămînt vreun intendent cosmic, însărcinat cu supravegherea părţii acesteia mai secundare a galaxiei noastre, care să ne întrebe: ,,Sînteţi cuminţi? Este cuminte Pămîntul? Sau să trimitem din cosmos o cometă ca să măture viaţa de pe el?”

Ne putem închipui că în clipa aceea unii oameni politici de pe Terra se vor grăbi să se ascundă, cîţiva mari fizicieni vor lăsa capul în jos şi, în lipsa cuiva care să spună deschis dacă pămîntul este cuminte ori nu, s-ar putea ivi un copil, ca în basmul lui Andersen, care să fi silabisit pe soclul statuii titlul ei şi care să răspundă arătînd-o: „Dar sîntem cuminţi. Iată Cuminţenia Pămîntului“. Atunci intendentul cosmic s-ar uita la ea – şi ar fi sorţi ca pămîntenii să scape cu viaţă, în măsura în care acela ar înţelege, cît de cît, ce vrea să exprime sculptura.

Şi totuşi ceva enigmatic stăruie în ea, chiar pentru pămîntenii care au contemplat-o. Un poet român, nu mai neînsemnat decît Arghezi, a îndrăznit s-o compare cu Sfinxul, declarînd că „nu e întrecută decît în proporţii şi durată de portretul fratelui mai bătrîn, Sfinxul.“ Dar un medic, tot român, a decretat că este vorba de „o idioată mongoloidă“ – în ironie denumită de către sculptor „Cuminţenia pămîntului“ –, afirmaţie pe care omul de ştiinţă a încercat onest să o dovedească, fotografiind o debilă senilă din regiuna de obîrşie a sculptorului, în exact poziţia femeii din statuie. Între aceste două caracterizări se înscrie orice interpretare a „Cuminţeniei Pămintului”, probabil şi cea a eventualului străin din cosmos.

Să pornim atunci de la idioata mongoloidă. Eminentul medic care a pus un diagnostic atît de precis pare a nu fi observat un lucru: că femeia reprezentată în statuie este idioată doar pe jumătate, respectiv în jumătatea stîngă. În partea dreaptă, ea reprezintă cîteva sigure indicii de redresare din idioţie, chiar de rafinare. Există într-adevăr în statuie o subtilă disimetrie, pe care nu numai spectatorul ei obişnuit nu o înregistrează, dar nici unii dintre criticii de artă n-o relevă. Cum să reproşezi unui antropolog şi medic că n-a surprins-o?

Totuşi, iată, printre elementele ce creează disimetria, două sau trei sînt izbitoare şi ar putea fi înregistrate chiar într-o reproducere fotografică. În primul rînd, capul femeii are, normal, în partea stîngă o ureche; în partea dreaptă nu are. Aşa i-a plăcut lui Brâncuşi să sculpteze femeia, fără urechea dreaptă. Pe urmă, în partea stîngă se vede bine cum părul, această superioară expresie a animalităţii, este viguros implantat, linia de la care începe să crească fiind clar trasată. În partea dreaptă, în schimb, totul e „lisse“: obrazul se prelungeşte în sus, peste locul gol al urechii, şi trecerea lui în păr se face pe nesimţite, fără nici o linie de demarcaţie, ca şi cum părul s-ar fi afinat şi el. În sfîrşit, ca un al treilea indiciu de disimetrie – aparent în orice reproducere frontală a statuii –, sînul drept nu mai e lăsat să cadă, cu animalitatea lui laxă, ci este reţinut cu mîna stîngă, de parcă aci, în partea dreaptă, maternitatea femelei ar sta să se curme.

Iar acum vin elementele care nu se pot vedea limpede în reproducere, dar care, deşi abia sugerate, sînt precise şi ele. Uşoara înclinare spre dreapta a capului încă s-ar putea surprinde şi în fotografie, dar faptul că guşa e puţin mai marcată în stînga (cumpănind oarecum aplecarea capului spre dreapta) ar putea fi socotit de către privitor o simplă umbră a fotografiei. Şi totuşi aşa este: mica idioată are efectiv semnul clinic al idioţiei, cum vrea medicul, cel de a fi guşată. Numai că e guşată doar în jumătatea stîngă. Pe de altă parte, faţă de nara dreaptă, care e mai bine marcată în jos, nara stîngă e puţin mai ridicată, ca şi cum ar aparţine unei feţe mai teşite, mai primitive. Dar ceea ce, cu siguranţă, nu se vede în reproducere este faptul că pupila ochiului drept e imperceptibil mai mică decît a celui stîng, dar mai plină, ochiul dînd impresia unei vederi mai pătrunzătoare decît a celuilalt. Iar o culme a disimetriei o aduce, în ultima instanţă, nu ceva natural, ci o notă accidentală: în colţul ochiului stîng, pe frunte, apare un intrînd ca de lovitură, cu o uşoară tumefiere pe margine, de parcă efectiv am avea în faţă o fiinţă a naturii, cu păţaniile ei.

Ce trebuie să credem despre disimetria aceasta? (…) Elementele deosebitoare sînt clare, chiar dacă n-ar fi acceptate ca introduse cu intenţie de artist toate. Pe de altă parte este la fel de clar că diferenţele sînt absolut toate de natură să înnobileze jumătatea dreaptă faţă de cea stîngă. Să nu fie un sens aici?

Există, pare-se, fiziognomişti care cred că pot citi caracterul omului din disimetria feţei. Ei susţin că orice chip uman are efectiv o disimetrie; că jumătatea stîngă a chipului exprimă partea feminină, cea dreaptă masculinul, şi că ele reprezintă o bogăţie de nuanţe, îngăduind caracterizarea omului respectiv. Să-i lăsăm pe fiziognomişti exerciţiului lor, dar să păstrăm o clipă procedeul lor de a înfrînge simetria, căci în definitiv orice fel de a vedea Multiplul în Unu este o binefacere a spiritului. Nu s-ar putea oare deosebi, în chipul aparent unitar al statuii lui Brâncuşi, o jumătate a naturii şi una a reflexiunii, a umanului, a culturii?

Totul, aşadar, în partea stîngă ar putea fi natură brută şi primitivism; totul, în schimb, se civilizează şi se umanizează în partea dreaptă. Părul este, în stînga, cel al unei fiinţe dintr-un trib african, în dreapta cel al unei pariziene; ochiul stîng, cu petele lui de pe pupilă, abia întrezăreşte, exact cît trebuie brutei, pe cînd celălat e perfect uman; absenţa urechii pe partea dreaptă desprinde parcă de zvonurile lumii şi sugerează un sens de interioritate al fiinţei aceleia, guşa se corectează în dreapta, şi dacă femeia îşi reţine cu mîna stîngă sînul drept, este, poate, că vrea să-l ascunda. Fruntea are în partea stîngă urma unei lovituri cu piatra: sau poate mica idioată s-a ciocnit în stînga cu capul de o stîncă.

Este o stranie devenire în fiinţa aceasta, dacă te uiţi mai bine la ea, o devenire pe care artistul a înscris-o acolo subtil, fără să aducă nici o deformaţie şi nici un dezechilibru în identitatea ei umană. Nu numai că denivelarea dintre părţi, aproape contrastul lor, nu aduce fisuri în identitatea fiinţei sculptate, dar identitatea ei este atît de bine asigurată, încît de la ea se pot revendica o sumedenie de tipuri umane şi idoli, ca de la o făptură arhetipală. Ea seamănă – s-a spus chiar din 1910, cînd a fost întîi expusă la Bucureşti – cu zeităţile prememfitice din Egipt, cu figurile asiriene, cu unele chipuri din lumea indică, cu anticele figuri mikeniene sau cu cele din aria thracică, aşa cum mai recent s-a spus că aminteşte de idolii din Cyclade, de Venus din Lespugue, de unele chipuri din arta precolumbiană şi neagră, de arta oceanică a lui Gauguin şi, din nou, de arta thracică, atunci cînd s-a găsit la Hamangia, în Dobrogea, aşa-zisul „Gînditor“ de acum 3000 de ani.

Dintr-o răsuflare, imaginea „Cuminţeniei” acoperă tot globul. Este universală cel puţin pentru pămînteni, şi ar fi greu de crezut că ea obţine un asemenea statut prin aceea că e subnormală. În orice caz, o imagine fără contur uman definit n-ar putea aminti de atîtea alte chipuri.

Şi totuşi, în ciuda identităţii ei sigure, este imaginea unei deveniri. Ceva se ridică aici spre omenesc; ceva se deplasează din stupiditatea animală spre cuminţenia umană. Să spunem şi: spre înţelepciune?

Este momentul să amintim că titlul românesc pe care l-a dat Brâncuşi nu vrea să spună „înţelepciune“; cel puţin nu dintr-o dată. Ionel Jianu a precizat în monografia sa (Paris, Arted 1963, pag. 39) despre cuvîntul folosit de artist că are ,,mai multe accepţii în limba română: în afara celei de înţelepciune, el semnifică şi un caracter paşnic, calm, lent şi reflectat, care nu este supus nici unei mînii“. În acest sens, cuvîntul românesc corespunde mai mult luisophrosyne (temperanţă, prudenţă) din limba greacă, decît sophia (înţelepciune, iscusinţă). Ca adjectiv are exact forma latină cum mente, cu minte. Atîta tot spune cuminţenia: a fi cu minte, cu stăpînire de sine, cu bună aşezare. Dar, ca şi sculptura însăşi, cuvîntul folosit drept titlu nu exclude gîndul înţelepciunii, ba chiar deschide către el pînă şi etimologic, cu acea rădăcină men-, de la mens, ce reapare în Minerva, în memini („îmi amintesc”) sau înmoneo = pun pe altul să-şi amintească, sfătuiesc, avertizez. (…)

Sculptura lui Brâncuşi poate apărea astăzi drept expresie a înţelepciunii cel puţin în sensul avertismentului pe care-l dă ea omului sophiei, omului iscusinţei, care a convertit totul în abilitate tehnică. (…) În fapt, ea este cuminte şi chiar înţeleaptă, pentru că nu are nimic diabolic în ea. Fuga de dracul, acesta este începutul înţelepciunii, s-ar putea spune. „Cuminţenia” lui Brâncuşi nu are absolut nici o înrudire cu acela. Făptura poate fi enigmatică, dar nu e echivocă în nici o privinţă. Ca atare ea nu putea să fie nici inteligentă, nici frumoasă, nici activă.

O fiinţă categoric inteligentă, de pildă, nu ar putea fi „Cuminţenia Pămîntului”, în măsura în care inteligenţa are ceva echivoc în ea: cunoaşte şi răul, cu vorba lui Platon din Hippias minor. Întruchiparea din sculptură este însă străină de inteligenţă şi în orice caz e departe de a avea acea inteligenţă liberă pe care ar fi trebuit s-o scoată în relief un chip sculptat, ce nu poate reda inteligenţa în elementul ei, cuvîntul. Dar de la inteligenţă liberă pînă la diavol nu mai e decît un pas.

La fel, „Cuminţenia Pămîntului” n-ar putea fi de-a dreptul frumoasă. De la „căderea biblică“ încoace, frumuseţea feminină are, la fel, ceva echivoc în ea. Nu ne putem împiedica s-o simţim, deşi vedem în ea prototipul speciei, iar Brâncuşi închipuie o Evă frumoasă, mai presus de un Adam care trebuie să trudească. Nu mai putem primi în „echitatea“ lui, cum spunea tot artistul, mesajul frumuseţii feminine, care în orice caz nu ne este neutră. Dar nici o aluzie de frumuseţe nu face să tresară trupul femeii sculptate aici.

Iar deopotrivă nu apare nici vreun indiciu de acţiune imediată şi faptă în fiinţa aceasta ghemuită şi cu talpa picioarelor bine lipită de pămînt. Acţiunea este şi ea echivocă. Îi simţi riscurile în „Gînditorul“ lui Rodin, şi este o întrebare dacă nu cumva „Cuminţenia” a fost concepută ca o replică la acela, mai degrabă decît la „Vîrsta de bronz“, cum s-a sugerat. Concentrarea din „Gînditor“ este în netă opoziţie cu destinderea din „Cuminţenie“, pe care diavolul, cu oricîte subtilităţi, n-ar putea-o ispiti să întreprindă ceva.

Poate faptul că nu are nici o urmă de diabolic în ea, laolaltă cu cel de a nu avea nici un fel de monstruozitate, face din „Cuminţenie” o imagine atît de universală în liniştea ei, ea este o înţelepciune la nivelul pămîntului. La această treaptă, unde nu încap inteligenţă, frumuseţe şi acţiune, nu apar nici stupiditatea, sluţenia şi infirmitatea. Statuia nu trădează nici un stigmat al răului. E situată pe linia precisă dintre frumos şi urît, bun şi rău, normal şi monstruos, ca un prunc ce n-are încă un chip şi un nume. Ceva ar putea, atunci, să se nască din plodul acesta al pămîntului.

Şi parcă efectiv stă să apară sau să reapară ceva. Făptura e adunată asupra ei înseşi, dar nu şi încovoiată. Linia spatelui ei este perfect dreaptă. În animalitatea fiinţei, rectitudinea vine să aducă o formă de trezie, aproape de inteligenţa viitoare; trunchiul perfect vertical dă, parcă, fiinţei o putinţă de frumuseţe, oricît ar lipsi orice aluzie la ea; iar întrucît făptura e strînsă, dar nu şi încovoiată, o vagă posibilitate de faptă este totuşi prezentă în ea. Aici e o fiinţă vie, nu o renunţare.

Unei asemenea Cuminţenii şi înţelepciuni la nivelul cel mai de jos al omenescului Brâncuşi i-a dat un titlu pe care nu l-a luat direct din folclorul românesc, aşa cum îl va lua pe cel de „Măiastra“ pentru pasărea sa. În mitologia populară a ţării sale există: frumoasa pămîntului, greul pămîntului, uşurelul lui, fiul cîmpului, urîţenia pămîntului, urechea pămîntului, dar nu şi cuminţenia pămîntului. Dacă însă nu a luat titlul direct din folclor, Brâncuşi purta folclorul îndeajuns cu el spre a reflecta ceva din cuminţenia ţărănească a lumii de care, în 1907, abia se desprinsese.

Şi totuşi, în acelaşi timp, el începe să reflecte, poate sub zguduirea Parisului, universalul. Un straniu gînd în universal trece acum prin el, cînd are în faţă-i blocul de calcar crinoidal din catacombele pariziene, pe care-1 va transforma în „Cuminţenia Pămîntului”. Poate îi vine în minte, în Parisul tuturor libertăţilor şi îndrăznelilor, că pămîntul însuşi se sminteşte cîteodată, ieşindu-şi din ţîţîni. Poate că a spus „Cuminţenia Pămîntului“ spre a exorciza pămîntul. (…)

De aceea ar fi bine ca în toate pieţele lumii să figureze „Cuminţenia pămîntului“.

***

Notă a informatorului „Cristian“ despre articolul lui Constantin Noica,
„Cuminţenia pământului“, apărut în revista Steaua (nr. 12/1975)

.

.

Primit: Lt.‑Col. PĂTRULESCU IOAN                                         STRICT SECRET

SURSA: „CRISTIAN“                                                                  D.U.I. „NICA DAN“

Casa: domiciliul sursei

Data: 19 februarie 1976

NOTĂ

Articolul lui C. NOICA, „Cuminţenia pământului“, apărut în Steaua nr. 12/1975, apare, la prima lectură, ciudat, greu inteligibil în ceea ce a vrut de fapt să spună autorul prin comentariul său.

Comentând această cunoscută operă a lui Brâncuşi, C. NOICA înclină să dea dreptate unui medic, care observase că statuia ar reprezenta „o idioată mongoloidă“. Cel puţin partea stângă a statuii ar avea o serie de trăsături de femeie idioată. Partea dreaptă, în schimb, disimetrică faţă de cea stângă, ar indica o ieşire din starea de idioţenie. O jumătate ar reprezenta natura, altă jumătate, umanul, cultura, la pragul de rupere de natură, la început de devenire.

Ceea ce caracterizează, mai întâi (în ordinea textului), la NOICA este profundul dispreţ cu care se referă la populaţiile primitive, mai mult, la populaţiile africane de azi, aflate încă în stare tribală de organizare. Partea stângă, cea idioată, a statuii ar avea părul ca „cel al unei fiinţe dintr‑un trib african“, cu ochiul abia întredeschis, ca al unei brute. În stânga totul „ar putea fi natură brută şi primitivism“, „stupiditate animală“.

În al doilea rând, comentând titlul dat de Brâncuşi statuii („Cuminţenia pământului“), NOICA încearcă să definească termenul „cuminţenie“ raportat şi la sursele lui etimologice, dar şi la atitudinea femeii reprezentate, drept lipsă a diabolicului în ea: „nu are nimic diabolic în ea“. Căci „începutul înţelepciunii“, spune NOICA, e „fuga de dracul“. Dar ce semnificaţie dă NOICA acestei „fugi de dracul“?

A nu avea nimic comun cu dracul înseamnă, după autor, a fi lipsit de inteligenţă, căci „de la inteligenţa liberă până la diavol nu mai e decât un pas“. Apoi, conform mitului biblic, înseamnă a fi lipsit de frumuseţe, căci „frumuseţea feminină are ceva echivoc în ea“. În fine, înseamnă „a se ţine departe de orice acţiune şi faptă“, căci „acţiunea este şi ea echivocă“. Toate aceste negaţii (lipsă de inteligenţă, de frumuseţe şi de acţiune) sunt constatate ca prezente la statuie, care e un fel de „plod al pământului“, din care stă să apară ceva, dar încă nimic nu e evident.

Deci, conchide NOICA, e o fiinţă „la nivelul cel mai de jos al omenescului“, în care, prin titlu şi întrupare, Brâncuşi ar fi reflectat „ceva din cuminţenia ţărănească a ţării de care, în 1907, abia se desprinsese“.

Surpriza aici e de proporţii şi e de mirare că asemenea opinii au apărut în Steaua. Lipsa de inteligenţă, de frumuseţe şi pasivitatea ar caracteriza, în viziunea lui Brâncuşi, „ţărănimea română“. Şi asta, după 1907, căci statuia e făcută la Paris, după crâncenele răscoale ţărăneşti. NOICA vrea să insinueze aici dezaprobarea lui Brâncuşi faţă de mişcările ţărăneşti? Şi faţă de toate agitaţiile în general? NOICA vrea să ne convingă de aceasta, spunând că, lui Brâncuşi, „în Parisul tuturor libertăţilor şi îndrăznelilor“, îi vine în minte că „pământul însuşi se sminteşte câteodată“ (aceeaşi atitudine împotriva „smintelilor istorice ale omului“ e atribuită, în articolul „Adevăratul înţeles al sacrului“ lui MIRCEA ELIADE).

În concluzia lui NOICA, Brâncuşi a căutat prin statuia lui să „exorcizeze pământul“, adică să alunge diavolul din el, respectiv inteligenţa şi frumuseţea care îndeamnă la nesupunere, la acţiune.

Acest mesaj ar trebui înţeles de toţi şi Cuminţenia pământului ar trebui, după NOICA, să figureze în „toate pieţele lumii“.

De ce? Pentru ca întreg pământul, întreaga omenire să ia aminte şi să fie cuminte, pentru ca, în ipoteza fantastică a venirii unui extraterestru, care ar întreba „Sunteţi cuminţi? Este cuminte pământul?“ „Sau să trimitem din cosmos o cometă care să măture viaţa de pe el?“ – să i se poată răspunde: „Dar suntem cuminţi. Iată cuminţenia pământului.“ Şi atunci ar exista o şansă ca pământenii să scape cu viaţă. Deşi, spune NOICA, „unii oameni politici de pe Terra se vor grăbi să se ascundă“. De ce oare? Pentru că au îndemnat şi au condus la acţiune masele de oameni simpli, smulgându‑i din lipsa de gândire, de acţiune, de faptă? Ce vizează aici C. NOICA oare? Cred că se întrevede destul de limpede.

În plus, parabola cu acest extraterestru venit să distrugă lumea, omenirea, dacă o va găsi lipsită de cuminţenie, prezintă analogii certe cu dogmele creştine despre apropierea Judecăţii de Apoi, care se va produce odată cu a doua venire pe pământ a Mântuitorului Isus, când cei drepţi vor fi aşezaţi de‑a dreapta sa şi cei păcătoşi la stânga sa, primii fiind hărăziţi raiului şi fericirii eterne, ceilalţi, distrugerii şi suferinţei veşnice. Şi agitaţia lumească nu va fi nici pe placul Mântuitorului, cum nu e nici pe placul extraterestrului lui NOICA.

Tot articolul e cu adresă precisă şi doar cineva rupt total de problemele acestea nu le poate observa.*

„CRISTIAN“

____________________________________

*Această „Notă informativă” este preluată din volumul editat de Doina Mezdrea cu titlulConstantin Noica în arhiva Securității (2009), cu două texte introductive de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, Humanitas, București, 2009, pp. 385-387

***

Achiziționarea statuii lui Brâncuși în zilele noastre ar reprezenta cea mai frumoasărăzbunare față de urâțenia vremurilor în care splendorii minții i se răspundea cu un denunț. Tot Noica, într-un text din Creație și frumos în rostirea românească (1973), vorbind despre cuvântul „a răzbuna”, spune că la început el însemna a face ceva din nou bun. Spunând asta, el răs-buna cuvântul „răzbunare”. Prefixul răs- pune în joc un semantism al revenirii: „vremea se răzbună” înseamnă vremea se face iar bună, „se înseninează”. „Răs-bun”, așadar, înseamnă: fac ca ceva să devină iar bun, îl redau bunătății lui inițiale.

Răs-bunând sensul cuvântului „răzbunare”, Noica îl scotea din semantica lui năpraznică, îl făcea din nou bun. Când spun că achiziționarea statuii lui Brâncuși în zilele noastre ar reprezenta cea mai frumoasă răzbunare, am în vedere bunătatea pierdută și recâștigată a statuii lui Brâncuși. Vom răs-buna statuia lui Brâncuși. Îi vom reda bunătatea ei inițială, cea pe care Noica o văzuse în interpretarea lui și pe care nota unui turnător o urâțise, urâțind odată cu ea o lume întreagă. Vom asista la răs-bunarea lui Brâncuși.

G.L.

Străinul salvator în mitologia politică

 Domnul Klaus Iohannis a profitat de mitul germanului organizat, eficient şi disciplinat, afirmă într-un interviu recent istoricul Lucian Boia, comparându-l pe preşedintele ales cu Carol I. Auto-dispreţul, auto-flagelarea şi auto-orientalizarea sunt elementele obsedante din istoria sa mitologizantă. Sub formă de studiu de caz din domeniul psihanalizei ar avea un loc mai fericit în lumea occidentală la muzeul Siegmund Freud din Viena, decât sub parafa de istoric, preocupat de insinuarea mitul civilizator al germanităţii prin raţiuni perimate. Paradoxul „Boia”, adică confuzia reproducerii şi analizei unor date istorice cu concepţii arhaice şi inepţii darwiniste trebuie privit mai cu atenţie.

Leitmotivul obsesiv al Domnului Boia este simptomatic la o întreaga auto-definită elită românească, pe deplin provincială, chiar şi după normele vestice la care aspiră, incapabilă să genereze un set de valori proprii decât abjecţii faţă de majoritatea populaţiei, tânjind în schimb după mântuirea teutonă. Românilor sau unei elite dispreţuitoare se datorează subdezvoltarea economică, politică şi socială a ţării?

Mai bine de un secol si jumătate de proslăvire a virtuţilor germane, după criterii etnice, enoriaşii acestui curent scot în România de la naftalină idei penibile, josnice şi periculoase. Andrei Pleşu, Teodor Bachonsky, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Horea Roman Patapievici, Radu Carp, Cristian Tudor Popescu şi mulţi alţi germanofili au rămas prizonierii unui mit clocit fără a cunoaşte adevăratele valori germane. În ciuda burselor la studii în lumea civilizată optează în baza unor pseudo argumente discriminatorii pentru „statul Iohannis” cu înverşunarea şi anacronismul fraţilor musulmani în lupta lor pentru înfăptuirea „statului ISIS”.

Câtă fericire că afirmativului „mândru de a fi român” i s-a alăturat mai nou şi diminutivul „Mîndruță” (Lucian), care explică cum în exteriorul Carpaților găsești numai hoți și oameni pe care nu-i duce capul încât să se prindă cum funcționează lumea. Argumentaţiile de tip apartheid la adresa poporului român nu-şi au locul într-o ţară cu o vocaţie europeană. Lecţia germană pentru elite constă tocmai în responsabilitatea acestora faţă de propriul popor, de a-l educa şi de a-l forma, oferindu-i protecţie faţă de riscurile economice, gândind la modele pentru un viitor prosper al întregii naţiuni şi nu în a te face aliat cu proprii săi duşmani sau defăimându-l.

Exponenţii germanofili din România bat pasul pe loc la nivelul colonialismului continental german din secolul al 19-lea a cărui motivaţie izvora dintr-un amalgam de idei naţionaliste şi primitive care formau baza imperialismului moral german de-a lungul argumentelor bine cunoscute: hărnicie, punctualitate, spirit de organizare, seriozitate etc. Propaganda de a orienta Bucureştiul spre Berlin avea la bază ideea de a convinge românul, aşa zis leneş, că nu se poate autoguverna, gospodări şi că numai prin suzeranitate îşi va atinge fericirea. Dacă teoria „cotropirii paşnice” a Berlinului aşa uşor s-a putut strecura în inima unei pături privilegiate a societăţii româneşti, atunci nu mai trebuie să ne minunăm de ce imaginea României în străinătate este atât de deplorabilă şi de ce ne-am transformat de bună voie într-o semi-colonie. Aproape unic la nivel mondial este auto-ponegrirea şi auto-bizantinizarea ţării peste hotare de către politicieni şi autori de tot felul.

Dar cum se explică acest comportament defectuos la unii români de a-şi denigra propria imagine şi de a se pune voluntar în cea mai proastă lumină? Auto-flagelarea şi umilinţa faţă de elementele străine ar putea fi expresia de teologie politică pe un fond cultural ancorat în idea de a primi, mărturisindu-şi păcatele, drept răsplată, recunoştinţa unui stăpân străin. Astfel privind lucrurile, integrarea României în structurile euroatlantice este în percepţia unora doar un blazon găunos şi nu o oportunitate pentru a dezvolta o gamă proprie de idei puse în slujba interesului naţional. Având la bază raţionamentul pasiv de supus al unor valori şi puteri externe, democraţia românească şi statul român au şanse îngrijorător de diminuate pentru a supravieţui. Fapt fără precedent în istoria universală a alegerilor democratice sunt recentele alegerile prezidenţiale fără campanie electorală, care a dublat efectul ploconirii faţă de străinătate prin mistificarea votului din diasporă.

De un secol şi jumătate am optat pentru un regionalism politic necompetitiv inspirat dintr-o gândire fanariotă care asigură pe spinarea unei majorităţi batjocorite, înjosind-o şi ponegrind-o, respectul nejustificat unei dominaţii străine. Aşadar procesul de auto-învinovăţire la români este un act de dominaţie culturală al duşmanilor neamului, prin care din interiorul ţării se desfăşoară, exact în numele progresului şi al unei misiuni civilizatorii, destrămarea României ca stat şi naţiune. Pentru a ne feri de pericolul acestei diversiunii culturale şi de procesul de auto-colonizare, trebuie să privim mai critic distanţat mitologizările ruşinoase de tip Boia. Comparaţia dintre Domnul Klaus Iohannis şi Regele Carol I, percepută ca un gest de servilitate faţă de preşedintele ales al României nu schimbă nici locul în istorie al regelui şi nici nu-i aduce un plus de prestigiu preşedintelui.

Autor: Radu Golban

Atac FURIBUND: Viktor Orban dă semnalul de RĂZBOI al Ungariei pentru ELIBERAREA de Uniunea Europeană! Budapesta vede ca principal aliat anti-UE Varșovia

Cu ocazia zile naționale a Ungariei, premierul maghiar Viktor Orban a rostit de 15 martie un discurs incendiar, în care afirmă că Europa amenință suveranitatea națională a țării sale, că valul de imigranți este pus la cale de forțe oculte, pentru a distruge modul de viață creștin al Europei, că UE este o instituție a minciunii, de care popoarele trebuie să se elibereze etc.

Discursul lui Orban, perfect conceput, în fraze scurte, simple, scandate, în care Bruxelles-ul este comparat cu Imperiul Habsburgic și Uniunea Sovietică nu a fost deloc comentat la summit-ul UE – Turcia din 17-18 martie, când s-a parafat înțelegerea care, în viziunea Bruxelles-ului, ar trebui să pună capăt crizei imigranților.

Nici o declarație politică, nici o relatare de presă nu a vorbit despre o opoziție majoră a Budapestei față de acest acord.

Reproducem mai jos textul integral al discursului lui Orban din 15 martie.

Destinul ungurilor este legat de cel al națiunilor europene și a devenit în asemenea măsură o parte a Uniunii încât astăzi nici un singur popor – inclusiv poporul maghiar – nu poate fi liber dacă Europa nu este liberă.

Iar Europa de astăzi este fragilă, slabă și bolnavă ca o floare mâncată de un vieme ascuns. Astăzi, la 168 de ani după marile Războaie de Independență ale popoarelor europene, Europa, casa noastră comună, nu este liberă!

Doamnelor și domnilor, Europa nu este liberă. Pentru că libertatea începe cu rostirea adevărului. Astăzi, în Europa, este interzis să spui adevărul. Chiar dacă este făcută din mătase, o botniță rămâne o botniță.

Este interzis să spui că cei care vin nu sunt refugiați, ci că migrația este o amenințare pentru Europa.

Este interzis să spui că zeci de milioane (de imigranți – n.r.) sunt gata să se îndrepte spre noi.

Este interzis să spui că imigrația aduce crime și teroare în țările noastre.

Este interzis să arăți că masele de oameni care sosesc dintr-o altă civilizație pun în pericol felul nostru de viață, cultura noastră, obiceiurile noastre și tradițiile noastre creștine.

Este interzis să arăți că cei care au ajuns aici mai întâi și-au construit deja propria lor lume, separată, numai pentru ei, cu legi și idealuri proprii, mult deosebite de structura veche de un mileniu a Europei.

Este interzis să arăți că nu este un lanț accidental și neintenționat de consecințe, ci o operațiune planificată și orchestrată dinainte; o masă de oameni s-a îndreptat către noi.

Este interzis să spui că în Bruxelles se pun la cale planuri pentru a aduce străinii aici cât mai repede posibil și a-i așeza printre noi.

Este interzis să arăți că scopul instalării oamenilor aici este de a transforma peisajul religios și cultural al Europei și de a-i construi fundațiile etnice – elinimând astfel ultima barieră a internaționalismului: statele națiuni.

Este interzis să spui că Bruxelles-ul devoră în mod invizibil din ce în ce mai multe felii din suveranitatea noastră națională și că la Bruxelles mulți lucrează acum la un plan pentru Statele Unite ale Europei – pe care nu l-a autorizat nimeni.

Doamnelor și domnilor, dușmanii de astăzi ai libertății sunt croiți altfel decât conducătorii regali și imperiali din trecut sau decât cei care au condus sistemul sovietic; ei folosesc un set de instrumente diferit pentru a ne aduce la supunere.

Astăzi, nu ne mai bagă în închisori, nu ne mai deportează în lagăre de concentrare și nu mai trimit tancuri să ocupe țările dornice de libertate.

Astăzi, artileria presei internaționale, bombardamentele, denunțurile, amenințările și șantajul sunt suficiente – sau au fost, până acum.

Popoarele Europei se trezesc încet, se adună, și în curând vor câștiga teren.

Grinzile Europei care se sprijină pe suprimarea adevărului scârțâie și se frâng.

Popoarele Europei par să fi înțeles în sfârșit că viitorul le este amenințat: nu doar prosperitatea, viețile confortabile, slujbele le sunt amenințate, ci însăși securitatea noastră și ordinea pașnică a vieților noastre este amenințată.

În sfârșit, popoarele Europei, care au moțăit în abundență și prosperitate, au înțeles că principiile vieții pe care Europa le-a construit sunt în pericol de moarte.

De data aceasta, pericolul nu ne amenință așa cum o fac războaiele sau calamitățile naturale, trăgându-ți brusc covorul de sub picioare.

Imigrația în masă este un curent lent de apă care erodează tenace țărmurile noastre.

Este mascat sub o cauză umanitară, dar adevărata lui natură este ocuparea de teritorii. Iar teritoriul câștigat de ei este pierdut de noi.

Mulțimi de apărători ai drepturilor omului obsedați simt nevoia irepresibilă de a ne pune la punct și a ne acuza.

Susțin că sunt xenofobi înrăiți, dar adevărul este că istoria națiunii noastre este una de ospitalitate și de întrepătrundere a culturilor.

Cei care s-au gândit să vină aici ca membri noi ai familiei, ca aliați sau ca refugiați care se temeau pentru viețile lor au fost primiți și lăsați să-și facă un cămin nou.

Însă cei care au venit aici cu gândul de a ne schimba țara, a o schimba după propria lor concepție, cei care au venit cu violență și împotriva voinței noastre au fost întotdeauna primiți cu ostilitate.

Doamnelor și domnilor,  la început au vorbit despre câteva sute, o mie sau două mii de oameni relocați. Însă nici un singur lider responsabil european nu ar îndrăzni să jure că aceste două mii nu vor crește pentru a ajunge în final zeci sau sute de mii.

Dacă vrem să oprim această imigrație în masă, trebuie mai întâi să oprim Bruxelles-ul. Principalul pericol pentru viitorul Europei nu provine de la cei care sosesc aici, ci de la internaționalismul fanatic al Bruxelles-ului.

Nu trebuie să permitem Bruxelles-ului să se plaseze deasupra legii. Nu vom importa în Ungaria crima, terorismul, homofobia și anti-semitismul care dă foc la sinagogi. Nu vor fi cartiere în care legea să nu poată fi aplicată, nu vor fi dezordini în masă. Nu vor fi revolte de imigranți aici și nu vor fi bande care să ne amenințe femeile și fiicele.

Nu le vom permite altora să ne spună pe cine trebuie să luăm pentru a deveni apoi noi înșine străini în țara noastră.

La sfârșit, ne vom trezi că ni se va spune să ne facem bagajele și să plecăm de pe propriul nostru pământ.

De aceea, respingem planul forțat de reinstalare și nu vom tolera nici șantajurile, nici amenințările.

A venit vremea să tragem clopotul de alarmă. A venit vremea opoziției și a rezistenței. A venit vremea să ne adunăm împreună cu aliații noștri. A venit vremea să ridicăm steagul națiunilor mândre. A venit vremea să împiedicăm distrugerea Europei și să-i salvăm viitorul.

În acest scop, indiferent de simpatiile politice, chemăm toți cetățenii din Ungaria să se unească și toate națiunile din Europa să se unească.

Liderii și cetățenii Europei nu mai trebuie să trăiască în două vieți diferite. Trebuie să restaurăm unitatea Europei. Noi, popoarele Europei, nu putem fi libere individual dacă nu suntem libere împreună.

Dacă ne unim forțele, vom reuși: dacă tragem în direcții diferite, vom eșua. Împreună suntem puternici, dezbinați suntem slabi. Fie toți împreună, fie deloc – aceasta este legea de astăzi.

Maghiari, în 1848 era scis în cartea destinului că nimic nu se poate face împotriva Imperiului Habsburgic. Dacă atunci ne-am fi resemnat, soarta ne-ar fi fost pecetluită, iar marea germană i-ar fi înghițit pe unguri.

În 1956, era scris în cartea destinului că trebuie să rămânem o țară ocupată și sovietizată, până când patriotismul se va fi stins în fiecare maghiar. Dacă atunci ne-am fi resemnat, soarta ne-ar fi fost pecetluită, iar marea sovietică i-ar fi înghițit pe unguri.

Astăzi este scris în cartea destinului că forțe mondiale ascunse, fără chip precis, vor elimina tot ce este unic, autonom, tradițional și național. Vor amesteca culturile, religiile și populațiile, până când mândra noastră Europă, cu multe fețe, va sfârși lispită de sânge și docilă. Și dacă abdicăm de la crezul nostru, soarta ne va fi pecetluită, și vom fi înghițiți în enormul pântece al Statelor Unite Europene.

Sarcina care le revine poporului maghiar, națiunile central-europene, celorlalte națiuni europene care nu și-au pierdut încă bunul simț este să înfrângă, să rescrie și să transforme soarta care ne este hărăzită.

Noi, ungurii și polonezii, știm cum să facem asta. Am fost învățați că numai cine poate privi primejdia în față poate fi numit brav.

De aceea, trebuie să scoatem vechea virtute a curajului din mâlul uitării.

Mai întâi, trebuie să turnăm oțel în coloanele noastre vertebrale și să răspundem clar, cu voce suficient de puternică pentru a fi auziți de departe, celei mai importante, singurei întrebări cu adevărat importante pentru soarta noastră. Întrebarea de care depinde dacă viitorul Europei rămâne în picioare sau se prăbușește este aceasta:

„Vom fi sclavi sau oameni liberi?” – Aceasta este întrebarea, răspundeți-mi!

Înainte Ungaria, înainte unguri!

Asediul marilor corporaţii

Corporaţiile dictează la ora actuală politicului în cea mai mare parte a lumii. Urmărind doar propriul profit, ele ascund realitatea, subminând viitorul generaţiilor tinere şi privând naţiunile existente de lideri autentici şi de patrioţi. 200 de multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state la un loc.

Domeniul economic este condus de Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului. Troica aceasta a dus la prăbuşire economică şi la dezastru ecologic în multe locuri din lume.

În loc de politici economice serioase, românilor li se oferă pâine şi circ: să cumperi marfa altora şi să crezi că trăieşti bine. Totul, pe un fond de sărăcie şi decădere morală fără precedent. Cantitatea de pâine vândută a scăzut cu 25% faţă de 1990, iar numărul cărților cu 85%. Sunt cifre care vorbesc de la sine despre starea precară şi lipsa de viitor a României în actuala situaţie.

România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naţionale şi transformarea ţării într-un teren de vânătoare economică (masacrarea faunei cu acte mai mult sau mai puţin în regulă este un capitol la fel de trist). România trebuie să găsească o poziţie de echilibru între forţele geopolitice globale şi să înveţe să negocieze cu puterile lumii, având ca ancoră doar interesul naţional. Putem să spunem, fără teama de a greși, că destabilizarea prezentă a Ucrainei prin proteste violente dirijate este pe punctul de a declanșa un nou Război Rece între Rusia și SUA. Un „război ascuns” mocnește deja în Asia, între China şi principalul aliat din Asia al SUA, Japonia. În acest nou context, extrem de tensionat, România, în loc să fie un factor de stabilitate, apare ca un no man’s land, un fel de tărâm al nimănui care poate oricând exploda, aruncând în aer întreaga regiune sud-estică a Europei.

Iată de ce, mai mult ca oricând, avem nevoie de lideri respectaţi pe plan internaţional, capabili să întărească statalitatea României şi să găsească alte surse de finanţare decât vânzarea pe nimic a bogăţiilor naturale şi activelor naţiei. În prezent, ţara se află într-o situaţie atât de jalnică încât sunt aplaudate chiar şi investiţiile „europene” în gropi de gunoi, pompos numite „sistem integrat de management al deşeurilor”, amenajate în satele cele mai pitoreşti şi cu mare potenţial agro-turistic (vezi cazul comunei Fărcaşa din judeţul Maramureş). În sectorul forestier nu se mai vinde mobilă, ci buştean direct din pădure.

Ceea ce s-a întâmplat la Pungeşti este relevant pentru asaltul marilor corporaţii. Statul apără o corporaţie împotriva propriilor săi cetăţeni. Corporaţia Chevron încalcă voinţa unei comunităţi locale din judeţul Vaslui, care nu vrea explorarea gazelor de şist, fără ca statul să intervină. Ba din contră, statul îşi loveşte proprii cetăţeni. Oamenii sunt bătuţi în curţile lor. Este mai rău decât într-un război împotriva unei puteri străine! La Pungeşti, câteva luni, statul îşi terorizează cetăţenii care nu se pleacă în faţa interesului celor fără de ţară. A luat cumva UE poziţie faţă de această încălcare flagrantă a celor mai importante drepturi ale omului?

Jandarmii îşi apără salariul şi job-ul, dar înainte de asta, trebuie să-şi apere ţara căreia i-au jurat credinţă. Ce fel de oameni lucrează astăzi în Jandarmerie?

Ce-ar mai fi de spus aici? Nimic, doar că este o acţiune criminală fără precedent.

Apoi afacerea Bechtel, controversatul proiect de pseudoautostradă: pentru 50 de km, statul român a plătit 1 miliard de euro, de câteva zeci de ori mai mult decât ar fi fost normal, fără a mai vorbi de calitatea slabă a lucrării – practic, de fapt, nu s-a construit. Şi asta a fost posibil numai cu concursul lacheilor din politica românească, pe care chiar şi americanii îi dezaprobă dar, desigur, se folosesc de ei.

Să nu uităm asediul FMI asupra României. „Terminator”-ul a fost chemat de semănătorii de neghină – nimeni alţii decât fariseii actuali proveniţi din fosta burghezie proletară – pasămite, ca să salveze ţara. Ştim însă bine că nu poţi lăsa ţara pe mâna unor creditori care, nicăieri în lume, nu au vreun proiect pozitiv. Dimpotrivă, au înrobit toate ţările pe unde au călcat. Dar FMI-ul nu este o fatalitate.

Președintele Rafael Correa al Ecuadorului, o mică republică din America Latină, a avut curajul să întrerupă acordurile cu FMI-ul şi Banca Mondială, salvând țara de la o ruină programată. Acțiunile curajoase ale președintelui Correa au fost apreciate în întreaga lume, Ecuadorul fiind în prezent o țară respectată, în plin avânt economic. Ceea ce, evident, nu-i cazul României.

Țara noastră are nevoie de un sistem financiar care să-i aparţină, de o politică monetară care să răspundă nevoilor specifice şi de o politică fiscală dictată de realităţile noastre. În țara noastră se moare efectiv de foame, bătrânii sunt umiliți, copiii nu au viitor, pământul este vândut străinilor, iar credința strămoșească este călcată în picioare – iată realitatea! Iar dezastrul este băgat sub preș. Se dau cifre, care mai de care mai umflate. Una sunt cifrele, alta economia reală! De pildă, se tot scrie că am ieșit din criză. Cum să iasă din criză statul român, când cheltuielile cu bunurile şi serviciile au atins în 2013 nivelul din 2008, când se arunca cu bani în stânga şi în dreapta? Cheltuielile bugetului general consolidat cu bunuri şi servicii au atins în 2013 nivelul de 6,2% din PIB (38,6 mld. lei) – sărind de pragul de 6% din PIB pe care nu-l mai atinseseră dinainte de criză. Astfel, aceste cheltuieli ale statului s-au apropiat de cele din 2008, când au însemnat 6,5% din PIB (33,2 mld.). Doar minciună și triumfalism în cifrele vehiculate de presa aservită! Mai grav: aceste cifre sunt transmise și publicațiilor internaționale.

România nu va prospera decât prin introducerea disciplinei financiare. Astăzi, România este o ţară în faliment care trăieşte pe datorie.

Economia extractivă

România se află sub dictatura marilor corporaţii fără patrie. Străinii exploatează ţara cu ajutorul vasalilor autohtoni (nu-i pot numi români, pentru că nu dau dovadă de românism).

Întrebarea este în cât timp va rămâne România fără resurse. Când nota de plată pentru extragerea lor va fi prea mare, atunci mina de aur care este astăzi România va fi închisă şi abandonată. Şi atunci românii vor realiza ce au pierdut. „Celui care a pierdut totul îi mai rămâne patria”, spunea Jean Jaurès. Suntem exact în acest punct. Dacă ne deşteptăm şi înţelegem cu adevărat chemarea din Imnul Naţional, mai avem şanse, chiar mari, de revigorare.

Pe plan economic, este nevoie de măsuri pentru a pune în valoare avantajele competitive reale de care mai dispune România, prin consolidarea capitalului naţional, întărirea regimului proprietăţii, încurajarea iniţiativei antreprenoriale, identificarea unor noi resurse de dezvoltare, inclusiv prin parteneriate public-privat, sprijinirea formulelor asociative „la firul ierbii” pentru crearea de locuri de muncă stabile şi bine remunerate şi îmbunătăţirea calităţii vieţii. Aceasta înseamnă o economie civică, moleculară, care ţine cont de faptul că prosperitatea unei naţiuni depinde de prosperitatea fiecărui individ în parte. Cu alte cuvinte, nu am nevoie de 5 moguli în agricultură, ci de 500.000 de ţărani viguroşi care să dezvolte o ţară întreagă. Nu am nevoie de o economie extractivă cum este acum, în care doar se vând resursele naturale şi activele existente. Dacă îţi vinzi tot ce ai în casă, unde ajungi, cum mai trăieşti? Este nevoie să produci, deci întrebarea care ar trebui pusă fiecărui român este: ce ştii să faci?

Un proiect minier sănătos nu înseamnă să vindem resursele pe nimic, ci să folosim noi resursele – asta înseamnă proiect valabil. Prin noi înşine!

Mina de la Roşia Montană se poate deschide şi exploata numai de către România, apelând la tehnologia clasică şi prietenoasă cu mediul, dând de lucru la toată lumea printr-o investiţie de numai 100 de milioane de Euro. Dar se vrea aşa ceva?

S-a vorbit mult despre reforma statului, a clasei politice. După 25 de ani, există impresia că se urmăreşte doar o redistribuire a puterii şi dobândirea de avantaje pentru cei care o deţin. Acum, mai mult ca oricând, este nevoie de un dialog real, de conciliere naţională. Dar aceasta înseamnă respect şi voinţa sinceră de a ajunge la un consens rezonabil. Solidaritatea nu se clădeşte la ordin, ci din convingerea că soluţiile propuse sunt bune pentru ţară şi pentru oamenii ei.

Criza ca oportunitate: schimbarea paradigmei

Criza actuală nu este o simplă criză de creştere, după a cărei depăşire ne vom putea întoarce, uşuraţi, la vechile obiceiuri.

Criza actuală este una de sistem, marcând sfârşitul unui model de economie şi de societate: capitalismul neoliberal bazat pe practici monopoliste şi financiar-speculative, sprijinit de o cultură a excesului şi hiperindividualismului. Este un model inaugurat în anii ’80 de Margaret Thatcher în Marea Britanie şi de Ronald Reagan în Statele Unite.

Criza actuală marchează un moment de cotitură, împărţind istoria în perioada dinaintea ei şi cea de după ea.

Tentaţia de a minimaliza importanţa crizei şi de a nega nevoia unei schimbări de paradigmă economică şi culturală există şi este de înţeles. Oamenii politici gândesc şi acţionează, cel mai adesea, în termeni de administrare curentă, între limitele temporale ale unui mandat. Principala (dacă nu cumva chiar singura) lor preocupare este, acum, ieşirea din criză.

Nu vom putea, însă, ieşi cu adevărat din criză decât după ce ne va fi clar modelul de economie şi, în plan mai larg, de societate a viitorului. Fără un model clar de dezvoltare sustenabilă nu vom ieşi cu adevărat din criză, pentru că vom reveni iar şi iar în mediul toxic care a declanşat-o.

În România, ordinea economică şi politică postcomunistă s-a construit amatoristic, în afara unei arhitecturi morale şi în lipsa unor standarde riguroase de competenţă. România a urmat un model de dezvoltare în mod clar nesustenabilă. Au fost încălcate atât normele tradiţionale ale chibzuinţei româneşti, cât şi fundamentele economiei şi politicii dintr-un stat civilizat, dreptatea şi profesionalismul.

Pentru a contracara entropia resurselor economice şi sociale, epuizarea ultimelor rezerve de energie şi de optimism, pentru a opri distrugerea valorilor şi a tradiţiilor noastre sănătoase, se impun măsuri hotărâte.

Acum, când un sistem falimentar chiar a dat faliment, avem o şansă istorică să schimbăm paradigma.

Sintagma „schimbarea paradigmei“ implică:

– schimbarea radicală a termenilor în care au loc dezbaterile privitoare la economie în România;

– adoptarea unor practici economice şi sociale bazate pe dezvoltarea durabilă;

– strategii distributiste de diseminare a proprietăţii productive, cu rădăcini în gândirea economică a lui Ion Mihalache, Virgil Madgearu, G.K. Chesterton şi Hilaire Belloc, dar adaptate noii economii practicate deja în ţările occidentale avansate (SUA, Marea Britanie, Danemarca, Canada, cu precădere în regiunea Quebec etc.).

„A schimba paradigma” mai implică o a treia cale între „capitalismul cleptocratic” autohton şi „capitalismul dezastrelor”, de sorginte neoliberală.

Nu păşim în necunoscut, nici nu o luăm din nou pe drumul utopiei şi al experimentului; păşim pe calea sigură a competenţei şi a omeniei, a întrajutorării şi a reciprocităţii, cu un obiectiv clar în faţă: propăşirea ţării şi împlinirea omului ca persoană, în toate laturile vieţii sociale şi economice.

Economia României care va rezulta în urma schimbării de paradigmă va fi complet diferită de cea dinaintea crizei.

În mod cert, o tranziţie va avea loc. Ea poate fi relativ lină sau extrem de dură. Dacă vom elimina barierele care-i stau în cale, tranziţia va fi relativ uşoară. Dacă vom prefera să folosim toate resursele care ne stau la îndemână pentru a mai cârpi actualul sistem falimentar, nu va mai putea fi evitată o catastrofă.

La nivel european, se recunoaşte că toate modelele de până acum au erodat capitalul natural. Singura soluţie este dezvoltarea durabilă sau, mai corect spus, sustenabilă, pentru că vorbim de obiective pe termen lung. Dezvoltarea nu trebuie să se facă prin epuizarea resurselor, ci la niveluri şi în ritmuri care să permită regenerarea acestora. Populaţia lumii creşte cu 1% pe an, dar capitalul natural scade cu 1% an. Două treimi din ecosistemele lumii sunt utilizate nesustenabil. Schimbările climatice exercită o presiune în plus. Trei miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de 2 USD/zi. 20% din ceea ce se produce pe planetă ajunge la doar 7% din populaţie.

Criza actuală este o criză de sistem, ea va continua mult timp de acum înainte, până la schimbarea profundă a paradigmei economice mondiale. Consumul de resurse este problema pe termen scurt şi lung a omenirii. Mare parte a ecosistemelor planetei sunt distruse. Unul din trei alimente pe care le avem pe masă se datorează contribuției albinelor. Dispariţia acestor mici vietăţi poate duce la stingerea vieţii. Polenizarea artificială se practică deja în China, prima țară unde aceste insecte excepționale aproape că au dispărut.

Pe acest fond se duce o luptă aprigă pentru ceea ce numim resurse strategice, adică apa şi hrana, dar şi energia verde. Or, România deţine, sau mai deţine încă, posibilităţi importante de utilizare a acestor resurse. Știm ce urmează; întrebarea este dacă suntem pregătiţi să întâmpinăm acest val al schimbării. În politica românească post-decembristă lipseşte cu desăvârşire o viziune pe termen lung. Lipseşte harta viitorului. Dacă România ar înţelege ce şansă uriaşă are în plină criză, ar face un salt gigantic, nu doar pentru refacerea ei, ci şi pentru a ocupa o poziţie de lider imbatabil, cel puţin în zona balcanică. Am putea restaura dreptatea socială, apăra suveranitatea ţării şi conserva tradiţiile neamului românesc. Să nu uităm că România nu este o ţară oarecare. Noi, românii, suntem mai mult decât un popor, suntem o civilizaţie!

Războiul nevăzut

Criza actuală oferă unei umanităţi îngenuncheate de atâtea rele prilejul de a medita asupra propriei supravieţuiri pe unica sa planetă. După ce a „îmblânzit” natura, omul este supus acum manipulărilor de tot felul, spre profitul celor care stau la cârma şi, mai ales, în spatele marilor corporaţii. Nu se poate fura fără a controla mintea victimei. Discutăm azi de un război dus la nivelul minţii. Este purtat de marile corporaţii şi de politica neoliberală, care au creat şi mențin în continuare criza. Lăcomia marii finanțe a produs actuala instabilitate economică şi socială. Marile corporaţii nu au nevoie de minţi libere, ci de roboței care, motivaţi doar de cucerirea unei poziţii în ierarhie şi de avantajele unei vieţi luxoase, se înclină obedient la preceptele „politicilor corecte”. Personal, sfidez corectitudinea politică de toate culorile.

Spre exemplu, Nestlé controlează peste 70% din apa îmbuteliată din lume, vândută sub nume precum Perrier, San Pellegrino, Vittel. Este o acţiune neoliberală şi postcolonială care atentează la un drept fundamental al omului – accesul primar la apă. Poate fi un drept uman transformat în marfă, cu etichetă şi preţ?!

Cea mai mare manipulare este înfăptuită de marile trusturi din industria alimentară şi farmaceutică, dar și de sistemul tradițional de educație, încremenit în desuetudine. Alimentele sunt oferite spre cumpărare fără să se țină cont de efectul lor asupra sănătăţii iar, la rândul lui, sistemul de sănătate tratează fără să țină cont de alimente. Nutriţia este pe ultimul loc în preocupările omului modern, dar şi la facultăţile de medicină. Foarte puţini dintre noi cred că de aici se pot trage cele mai multe dintre bolile cunoscute, că există un sistem ascuns, bine pus la punct, pentru ca noi să ne cumpărăm boala şi apoi să credem că ne putem redobândi pseudo-sănătatea cumpărând iar medicamente sau proceduri costisitoare. Medicina a devenit echivalentă cu termenul „medicament”, iar tratarea bolii a devenit o industrie.

În general, nu ne facem timp să citim nici eticheta alimentelor, nici prospectul medicamentelor. Dacă, însă, le citim, constatăm că foarte puține dintre substanţele constituente sunt naturale şi integrale. Restul aduc cu cele sintetizate în laboratorul de chimie. Aflată în ghearele Big Pharma şi ale industriei producătoare de aparatură medicală, medicina modernă ne dictează cum să ne reparăm, nu cum să ne vindecăm. Cum să tratăm boala, nu cum să o prevenim. Medicina preventivă şi politicile publice cu măsuri de promovare a sănătății nu sunt o prioritate pentru guverne şi, cu atât mai puțin, pentru corporații. Or, intervenţiile medicale sunt necesare și binevenite în caz de accidente sau în situaţii de urgență similare – ele însă ar trebui să rămână așa cum arată şi numele lor: soluţii extraordinare.

În România, cetăţeanul este stăpânit prin frică şi foame. Ne este frică pentru că nu mai avem credinţă adevărată. Când ne rugăm şi cerem ca Dumnezeu să ne „dea” miracole confundăm credinţa cu magia. Fără muncă asiduă şi jertfă nu-ţi poţi lua zborul către orizontul Demnităţii! Pasărea născută în colivie crede că a zbura este o boală! De acest fapt s-a profitat după ’89 şi așa s-a perpetuat mentalitatea că, atât timp cât ai ce consuma, e bine. Burta plină stă mai presus de libertate!

Acum, în România se trăieşte sub imperiul fricii. Când nu rămâi ferm în credinţa sfântă în Hristos se naşte un gol prin care pătrunde groaza de moarte. Și atunci omul devine „resursă umană”, un individ manipulat, fabricat prin înrobirea minţii. Alimentele procesate industrial conțin substanţe care acționează subtil asupra sistemului nervos, imitând efectul drogurilor. Omul care mănâncă produse concentrate artificial devine dependent: în căutarea plăcerii, mănâncă tot timpul fără să se hrănească. Mintea, sufletul și inima îi devin captive. Mintea trebuie să fie însă liberă, critică şi independentă, iar inima să bată în ritmul dragostei pentru aproapele nostru.

Sistemul educațional de stat contribuie și el din plin la încătușarea minții şi a spiritului. După ce sunt școliți conform prejudecăților cultivate de adulți, denumite eufemistic programe naționale, elevii devin de-a dreptul incapabili să gândească sau să acționeze în alt mod decât cel pe care l-au impus formatorii lor…

În aceşti 25 de ani, am văzut în România doar promovarea malignă a incompetenţei. O perioadă în care sufletul românesc a fost trecut prin sabie.

Se impune urgent reprofesionalizarea României şi restabilirea valorilor morale ireproșabile, de care, în istoria sa, poporul nostru a făcut dovadă prin fapte.

Marile corporaţii conduc lumea, ascund realitatea şi subminează viitorul, făcând să nu mai existe lideri politici decât în puţine ţări de pe glob. Iar lumea însăşi este dominată de lăcomie şi trufie şi nu este în stare să recunoască adevărul. Şi lumea va mai avea de suferit până la refacerea ei totală. Acum, fiecare al patrulea om spune „mi-e frică” şi fiecare al patrulea „mi-e foame”. Primul provine din pătura mijlocie, iar celălalt din cea de jos. Imaginea noului mileniu este execrabilă. Iar lumea arată aşa cum este şi mintea noastră.

Exploatarea omului de către om s-a transformat în manipularea omului de către om. Totul se face doar spre profitul acţionarilor care nu figurează în niciun registru. Petrolul este astăzi scump şi se ştie că doar energia verde poate să fie şansa omenirii în viitor. În ciuda acestui fapt, subvenţiile pentru petrol sunt de 400 de miliarde pe an, iar cele pentru energia verde de 60 de miliarde pe an.

Poporul român nu înghite lăcomia şi hoţia. Suntem urmaşii marelui rege Decebal şi ai eroului istoriei noastre Mihai Viteazu, un sfânt al neamului. Oculta vânzatorilor de ţară va apune, pentru că se vor sfâşia între ei. România profundă există, iar fluviul credinţei strămoşeşti curge liniştit şi este aducător de speranţă şi îndârjire în lupta pentru apărarea gliei străbune.

Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului sunt doar instituţii care deservesc pe acţionarii lor, angajând personal în cea mai mare parte ticăloşi, care răspunde orbeşte unei singure comenzi: îndatorează ţările slabe şi apoi cumpără totul pe nimic. Problema resurselor este tema principală pe termen scurt, mediu şi lung a omenirii. Dacă eşti slab, eşti cumpărat pe nimic, iar clasa politică românească a vândut ţara pe mărgele de plastic. Nimeni nu te poate umili în lumea asta fără minimul tău accept.

Întrebarea este de fapt, într-o asemenea penurie de resurse, ce răspuns se va da? Răspunsul este: fiecare îşi va juca securitatea naţională.

Asta se şi face, de fapt, în acest moment, în spatele cancelariilor. Fiecare chiar îşi joacă securitatea naţională! De ce? Pentru că ştie că nu mai sunt resurse şi ştie că în zona lui 2020, în toate ţările va fi o criză teribila de hrană şi de apă. Teribilă! De fapt, asta va fi marea criză a lumii.

Toate lucrurile ne sunt permise, numai că nu toate ne sunt şi de folos. Ştim asta de la Sfântul Apostol Pavel. Tot ceea ce facem trece prin conştiinţa noastră, făcându-ne responsabili. Dacă simţurile o iau razna, cădem în patimă, în lăcomie. Când ţi-e sete, nu iei însă toată fântâna ca să o bei, umpli o galeată – şi nici găleata nu o bei toată, iei o cană şi bei doar o cană de apă. Nu e permis să fii atât de lacom încât să seci fântâna pentru că ţi-a fost ţie sete! Întreaga lume este presată de lăcomie – de ce să fim şi noi?

Dacă acum, cand vorbim noi, s-ar opri toată producţia de textile, de îmbrăcăminte, vă asigur că următoarele trei generaţii vor avea cu ce se îmbrăca. Fără să se mai producă nimic, nimic! Aici s-a ajuns cu lăcomia şi cu risipa…

Cel mai important lucru este responsabilitatea, responsabilitatea noastră, a tuturor.

Supremaţia politicului

În România de azi nu există lideri, există doar deţinători de putere. Aceşti deţinători de putere nu folosesc puterea pentru ţară, ci exclusiv pentru grupurile mafiote din care fac parte, adică pentru partidele politice. Noi ne-am pierdut comuniunea iubirii şi, în mod egal, verticalitatea. Supremaţia politicului în România este un semn al pierderii orientării creştine. Omul a pierdut nădejdea mântuirii, iar politica rămâne singura armă de apărare. A avut loc o corupere a conştiinţei – iar asta este cel mai grav. Dar neamul rămâne credincios idealurilor nobile strămoşeşti, va renaşte din această cenuşă a lăcomiei, în care se zbate azi şi care i-a sugrumat viaţa.

Suveranitatea politicului este exagerată în această ţară şi a dus la pierderea orientării creştine. Omul şi-a pierdut nădejdea în mântuire şi vede în politică singura cale de mântuire socială. Este greşit! Nu-ţi face semnul crucii înainte de a şti că poţi să duci povara ei pe umerii tăi!

Politicul şi gândirea în perspectivă

Mediul politic românesc nu pare încă pasionat de gândirea în perspectivă. Din această cauză, apare percepţia că, pentru un politician costul de a face ceva este mai mare decât acela de a nu face nimic.

Până la urmă, esenţial este să avem mai mult profesionalism în tot ce facem. Algoritmul este relativ simplu: pornind de la o viziune strategică asumată la nivel naţional, trecem la elaborarea unor politici publice coerente, iar de aici, la programe de lucru concrete, cu precizarea măsurilor şi resurselor necesare, care se concretizează în final în elaborarea şi implementarea proiectelor necesare, de ordinul miilor.

Dacă ai gândi strategic viitorul ţării nu ar trebui să ai şomaj deloc.

Pierderea verticalităţii

Ne-am uitat tradiţiile şi de unde am venit. Suntem vânduţi corporaţiilor, care vor doar să cheltuieşti, fără să înţelegi de ce. Au cumpărat conştiinţa omului cu 1 kg de făină şi de orez şi cu 1 litru de ulei. Oamenii nu mai au exemple tari de virtute şi atunci îşi iau lumea în cap. Nu există un proiect comun, ci doar planuri individuale. Fiecare pentru el. Pierderea verticalităţii vine din lipsa noastră de dragoste faţă de pământul nostru şi din neînţelegerea rostului neamului românesc.

Spre exemplu, SUA au transmis că investitorii americani vor veni în România numai dacă se va semna un nou acord cu FMI şi va fi votată o legislaţie permisivă pentru exploatarea gazelor de şist. Cât tupeu trebuie să ai ca să faci o asemenea declaraţie? Şi câtă slugărnicie ca să o accepţi?

Dar „brazii se frâng, nu se îndoiesc”, spunea un erou al neamului, Ion Gavrilă Ogoranu.

Eu zic că românii nu vor sta îndărătul gratiilor până ce bătrâneţea şi rutina vor pune stăpânire pe ei, iar vitejia va rămâne amintire şi dorinţă neîmplinită.

Pentru menţinerea verticalităţii, familia este fundamentală. Or, aici s-a săpat adânc, pentru distrugerea ei. Peste 2 milioane de români lucrează în afara ţării şi trimit bani acasă. Dar acasă au rămas familii distruse, divorţurile s-au înmulţit peste măsură, ca şi copiii abandonaţi şi oamenii bolnavi sufleteşte şi moraliceşte.

Educaţia mamei în duhul credinţei şi al dragostei de neam face mai mult decât instruirea armatei. Mamele noastre au fost printre cei mai puternici eroi ai ţării. Mamele creştine, mucenicii din închisori şi eroii de prin munţi au ţinut verticalitatea neamului. Eroii noştri martiri ar trebui canonizaţi, declaraţi sfinţi, începând cu Mihai Viteazu, Valeriu Gafencu şi Arsenie Boca. Apoi ar trebui oprite avorturile şi scoasă în afara legii manifestarea publică a homosexualităţii şi orice propagandă în favoarea ei. Sunt condiţii nenegociabile, dacă vrem să ne mai păstrăm verticalitatea ca oameni şi trăinicia ca neam.

Criza de încredere

Statul nu pune în practică ce spune el însuşi sau ce spune legea. Prin urmare, încrederea în instituţiile statului este zero. Dacă ai o lege, îţi mai trebuie una care să o pună în aplicare. Cum să ai încredere în cineva care te fură şi te umileşte permanent? În România, politicul stăpâneşte bine arta manipulării şi a dezinformării, pentru a se menţine la putere. Se schimbă doar politicienii, ei între ei, pentru că în spate au acelaşi scop necreştinesc şi anticreştin.

Iar efectele se văd nu doar în sărăcia şi umilinţa trăite de români în ţară, ci şi în afara ţării. De multă vreme, „român” este în Occident un calificativ depreciativ şi nu denumirea unui neam demn de stimă.

Supremaţia politicului este în România un semn de pierdere a orientării creştine. Omul a pierdut nădejdea mântuirii, iar politica a devenit un fel de mântuire socială.

Compromisul în gândire şi vorbă, nepăsarea în faptă au deschis drum liber absurdului în societatea românească. Este dreapta răsplată a creştinilor care nu au putut să fie ori să rămână creştini. Dacă românul ar sta la rând să facă fapte bune aşa cum stă la rând la sfintele moaşte ar fi bine. Dar nu se întâmplă astfel!

Nu-ţi face semnul crucii înainte de a fi sigur că poţi purta povara ei pe umerii tăi!

Suveranitatea naţională

Suveranitatea României trebuie trăită constant de fiecare român în parte. Iar de interesul naţional al ţării noastre trebuie să se ţină cont şi să fie respectat de orice ţară sau popor din lumea asta, aşa cum şi noi avem datoria morală să facem la fel.

Anticiparea ne stă la îndemână, aşa că înainte de orice vorbă sau acţiune subiectivă, trebuie gândit de o mie de ori dacă este în interesul naţional, adică al nostrum, al tuturor. În acest loc, al interesului naţional, trebuie să ne găsim în orice moment al vieţii, chiar dacă nu ne-am plăcut sau înţeles întotdeauna. Un conducător de ţară patriot şi înţelept nu este cel care pe timpul mandatului său duce bătălii permanente, şi acelea perdante, ci este cel care menţine pacea şi buna înţelegere pentru ca ţara să se poată dezvolta şi să-şi întărească suveranitatea. Trăim într-o lume în care tema principală trebuie să fie o cooperare internaţională din ce în ce mai largă şi în care buna vecinătate trebuie cultivată şi întărită, ca semn de respect şi civilizaţie.

Din păcate, în ţara noastră lacheismul este la putere, iar politicienii şi pseudotehnocraţii de serviciu sunt mai neoconi decât neoconservatorii din SUA şi mai globalişti decât înşişi conducătorii multinaţionalelor. Economia reală nu poate fi însă manipulată cu vorbe, iar pentru politica internaţională unipolară bat deja clopotele. Vremea în care mintea va fi liberă, critică şi independentă se apropie, aşa cum este aproape şi vremea când România va fi ţara noastră, nu a altora, şi va fi un stat naţional unitar modern, respectat şi onorat, pentru ceea ce face, de toată lumea. Iar noi, poporul român, cel drept şi creştin ortodox, nu vom dansa după lălăiala oricărui lăutar, ci după glasul sufletului nostru, care de peste două mii de ani, stă de veghe şi de strajă în apărarea şi spre lauda pământului pe care ni l-a dat Dumnezeu.

Relaţia noastră cu oricare construcţie supranaţională trebuie să respecte interesul naţional. Naţionalistul român al secolului XXI trebuie să respingă orice proiect globalist unipolar care va încerca să-şi exporte ideologia şi să controleze resursele globale, în timp ce ignoră sau distruge de-a binelea diferenţele culturale şi naţionale. Nicio entitate naţională sau supranaţională nu are voie să predice ce este bun sau rău, să stârnească prin intrigi şi operaţiuni secrete ura între comunităţi diferite etnic sau cultural ori să folosească forţa militară, economică şi mediatică pentru a-şi promova interesele egoiste.

Renaşterea speranţei şi a încrederii

România va ocupa, sunt sigur, locul care i se cuvine, de factor care contează în politica lumii. Noi, ca popor, trebuie să fim uniţi „în cuget şi simţiri”, să ne dorim libertatea de acţiune, care nu exclude să ne avem bine cu toată lumea. Trebuie să ştim însă ce vrem: unde dorim să ajungem şi ce mijloace avem pentru a atinge scopurile pe care ni le-am propus. Aceasta este o decizie fermă, politică şi profesională.

Prădătorii care au condus ţara ignoră viitorul şi nu ne pregătesc pentru el. Pe ei nu-i interesează decât prezentul, să poată fura acum, când mintea este încă înrobită. Cei ce conduc România sunt făcuți, nu născuți. Ei sunt omul nou, creat înainte de ’89. Sunt niște mutanți, o altă specie!

Asistăm la o disoluţie totală a ţării. Iar intelectualii păstrează o tăcere complice. Rar găseşti un intelectual integru. Mare parte dintre cetăţenii României pot fi comparaţi cu robii care servesc unui sistem mafiot.

Politicienii, ca şi intelectualii, caută „să vorbească frumos” ca să nu deranjeze, toți vor să fie politic corecţi. Oameni buni, nu mai priviți la culoarea cenușie ca la un simbol al cumințeniei, este timpul să ne trezim! Totul s-a transformat într-un imens crematoriu unde sunt incinerate libertatea şi viitorul neamului românesc. Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!

Nădejdea să ne fie ancora în viaţă!

A fi descendent dintr-un popor de eroi şi de martiri nu poate decât să dea încredere în viitor. Sunt oameni pregătiţi în această ţară să facă istorie şi nu spectacol ieftin. Noi nu suntem urmaşii Romei, dar suntem urmaşii lui Decebal şi ai lui Mihai Viteazu, şi ai lui Ştefan cel Sfânt, şi ai martirilor Brâncoveni.

Cum vrem să fim cunoscuţi în istoria lumii? Ca un popor letargic sau ca o naţie de viteji şi oameni drepţi? Depinde de noi şi de atitudinea noastră, de grija faţă de aproapele nostru. La ora actuală, în ţară este un soi de văicăreală cronicizată. Trebuie făcută diferenţa între văicăreală şi atitudine. Toţi se văicăresc că nu au bani, se plâng de ticăloșia clasei politice, dar nu ies în stradă, unindu-se pentru schimbare. Prostiei şi aroganței celor care conduc pentru simplul fapt că sunt membri de partid trebuie să li se pună, hotărât, opreliște. Nu puneţi, ne îndeamnă Mântuitorul, petic de postav nou la haina veche, pentru că se rupe, şi nici vin nou în burduf vechi, pentru că se crapă. Schimbarea, ca să fie efectivă, trebuie să fie totală.

Virtuţile poporului român, ale celor care formează talpa ţării, sunt mult mai înalte şi, în acelaşi timp, cu adevărat patriotice şi naţionale în comparaţie cu cele ale clasei politice conducătoare. Iar conştiinţa poporului român nu suportă politica publică a trădării şi înrobirii. Să luăm aminte, vremea refacerii se apropie!

Speranţa este mare numai pentru cel ce are credinţa mare. Chiar dacă hoţii şi impostorii par astăzi de neînvins, greu de înlăturat, chiar dacă par că sporesc zilnic în putere, chiar dacă avem impresia că a dispărut credinţa, viitorul României va fi demn şi luminos, pentru că pe dedesubtul viiturii rău mirositoare de acum curge fluviul credinţei strămoşeşti în Hristos cel Viu şi Biruitor. Trebuie doar să îndrăznim!

Libertatea minţii, libertatea persoanei

Competiţia minţilor din Occident a fost transformată în România într-o cursă nebună după profit. Societatea s-a transformat într-una de consum, supusă unei manipulări masive. S-a înlocuit ştiinţa cu miturile şi s-a pledat pentru libertate fără responsabilitate, spre a acoperi fraudele. Sub toga câtorva profeţi din ţară se ascund frauda şi manipularea cea mare.

România nu este o ţară liberă atâta timp cât presa, în cea mai mare parte, este dirijată. Mulţi şi-au vândut, pentru 30 de arginţi, şi sufletul, şi ţara.

Dacă vrei să-i înveţi pe oameni să fie liberi, învaţă-i o meserie. Or, în România nu mai sunt meseriaşi, sunt doar afacerişti.

Nevoia faptelor

Cel mai important lucru nu sunt vorbele, sunt faptele; nu sunt valorile, sunt tot faptele şi precizia matematică cu care poţi să pui în aplicare ceea ce spui, să transpui planurile în fapte.

În trecutul nostru au fost oameni care au ştiut să sufere şi chiar să moară pentru ideile lor şi pentru ţară. Trebuie să facem şi noi la fel! Să înţelegem o dată pentru totdeauna că dacă aşteptăm cu mâinile încrucişate să facă altcineva ceea ce e de făcut, să pună umărul mereu altcineva decât noi, nu se va întâmpla niciodată nimic. Să facem noi ceea ce ne priveşte pe noi: pentru noi, prin noi înşine. Acesta este mesajul meu! Construcţia unei ţări începe cu ceea ce ştiu să facă tinerii, cu lucruri pe care astăzi foarte puţini le mai fac – şi mă refer la cultura şi la civilizaţia românească din zona tradiţională, rurală şi agrară. Concret, trebuie reconstruită gospodăria ţărănească – nu bio, bio este un termen inventat de experţii în manipulare, ci gospodăria ţărănească tradiţională românească. Cu ea se poate cuceri lumea.

Autor: Călin Georgescu