"Ce poate pati un ofiter sub acoperire " din cadrul SRI

• Ce poate pati un ofiter sub acoperire care afla prea multe si pune mana unde nu trebuie
• Scris de newsreporter in 16 septembrie 2014 in Politics.  

Declaratiile presedintelui Traian Basescu, care a spus ca intre candidatii la alegerile prezidentiale se afla un ofiter acoperit, readuc in atentia opiniei publice situatia agentilor acoperiti folositi de serviciile secrete, cat de sus pot fi ei infiltrati, ce pot face si cum pot sfarsi, informeaza Cotidianul.ro.

Sursa imagine: psnews.ro

In acest context, Cazul Sorin Crivat capata o rezonanta aparte, prin numele implicate si prin deznodamantul lui.
Cine a fost Sorin Crivat?
Numele lui Sorin Crivat a devenit cunoscut in urma cu sapte ani. In anul 2007, fostul sef al Corpului de Control al Ministerului Integrarii Europene si al structurii de securitate la Oficiul Participatiilor Statului si Privatizarii in Industrie (OPSPI) din cadrul Ministerului Economiei era deferit justitiei sub acuzatia de trafic de influenta.
Mai precis, potrivit procurorilor anticoruptie, Sorin Crivat, care avea 32 de ani, ar fi primit de la omul de afaceri Florin Daniel Guran suma de 32.000 de euro ca sa opreasca un control al Garzii Financiare si pentru interventii la DGFP Valcea in vederea obtinerii unei autorizatii de utilizator final, document necesar societatilor comerciale care cumparasera uleiuri minerale neaccizabile de la rafinarii.
Ajuns in arest preventiv la Penitenciarul de Maxima Siguranta Codlea, Sorin Crivat si-a dezvaluit calitatea de ofiter acoperit (capitan SRI) – i-a scris din penitenciar directorului SRI, George Maior – si a inceput sa faca dezvaluiri procurorilor, in urma carora ar fi planat acuzatii foarte grave asupra unor politicieni importanti ai acelor vremuri.
Scrisoarea lui Sorin Crivat catre directorul SRI George Maior

Cazul Sorin Crivat capata o rezonanta aparte Cazul Sorin Crivat capata o rezonanta aparte 1 imagini in galerie

Asa cum am spus, Sorin Crivat i-a trimis o scrisoare directorului SRI in care ii cerea o adeverinta din care sa rezulte „gradul si perioada in care am desfasurat activitati specifice informativ-operative in calitate de ofiter al SRI”. Scrisoarea poate fi considerata insa si un strigat de ajutor si, eventual, amenintarea ca va vorbi despre ceea ce a aflat in timpul deplasarii in Africa.
„Subsemnatul SORIN CRIVAT, fiul lui Adrian si Valentina, nascut la data de 06.05.1974, in Bucuresti, personal operativ acoperit sub criptonimul POPESCU MIHAI, desfasurand activitati specifice muncii de informatii din data de 01.08.2003 in subordinea generalului STANCIU VASILE si ofiter de legatura colonel [...] va rog sa binevoiti a analiza si aviza favorabil, in raport de activitatea subsemnatului, eliberarea unei adeverinte din care sa rezulte gradul si perioada in care am desfasurat activitati specifice informativ-operative in calitate de ofiter al SRI”, se arata in scrisoarea lui Crivat catre Maior.
Sorin Crivat, din penitenciar: „Mi s-a dat termen sa stau in puscarie, ca sa denunt... Am gura mare”
Potrivit unei alte scrisori, pe care a obtinut-o Monitorul Expres, Sorin Crivat isi striga disperarea. El respinge acuzatiile ca ar fi primit mita, denunta faptul ca ar fi fost dus la puscarie pentru a denunta („nu ne puteti face pe toti turnatori”) si arata ca nu poate spune mai multe, fiindca a depus un juramant, dar printre randuri se citeste amenintarea ca o va face („am gura mare”) daca nu va fi eliberat. Intr-adevar, Sorin Crivat reclamase deja faptul ca primise amenintari.
„Am 33 de ani, am familie si o rata la banca pentru un credit de 70 de mii de euro. Daca mai stau arestat, risc sa-mi pierd casa pentru niste ambitii. Sint masterand al Academiei de Politie si absolvent al Facultatii de Drept a Academiei Politice. Am discernamint si nu am legaturi cu lumea interlopa. Am un certificat OSS de buna purtare si am fost supravegheat non-stop. Credeti ca ma pretam eu la 30 de mii de euro? Ne aflam oare intr-o tara de turnatori? Mie mi s-a dat termen sa stau in puscarie, ca sa denunt. Nu ne puteti baga pe toti la puscarie si sa ne faceti informatori. Nu pot sa spun mai mult, am depus un juramint. Am gura mare si ma opun procurorului, care m-a tinut departe de familia mea in ziua de Craciun“, a scris Sorin Crivat.
Tragicul sfarsit al unui ofiter acoperit
Cand mai era mai putin de o zi pana la termenul la care Curtea de Apel Brasov ar fi urmat sa decida urmarirea lui in libertate in dosarul de trafic de influenta si luare de mita si cand Sorin Crivat ar fi putut sa faca declaratiile socotite compromitatoare in fata judecatorilor, acesta a murit in conditii considerate suspecte.
Ce s-a intamplat? Potrivit versiunii oficiale a reprezentantilor Penitenciarului Codlea, Sorin Crivat ar fi participat la „activitati sportive impreuna cu un grup mai mare de detinuti” si, la intoarcerea de pe terenul de sport, ar fi lesinat pe holul sectiei de detentie.
„S-au luat masuri de resuscitare de urgenta, fiind dus la cabinetul medical, care se afla in imediata apropiere, unde i s-au acordat ingrijiri, care au continuat si pe parcursul transportului la Spitalul Municipal din Codlea”, dar degeaba. Cauza decesului: stop cardiorespirator.
Aproape simplu, daca n-ar fi extrem de complicat. Pe de o parte, printre declaratiile colegilor de celula si ale altor detinuti se afla una care mentioneaza faptul ca, dupa ce s-a prabusit, Sorin Crivat avea spume albe la gura. A fost otravit, s-au grabit unii sa spuna.
Pe de alta parte, potrivit parintilor lui Sorin Crivat, care au dat publicitatii fise medicale ale fiului lor, acesta era un tanar robust, fara niciun fel de probleme cardiace, fost campion european la jiujitsu.
Au urmat lucruri incredibile: celula in care fusese inchis Crivat a fost sigilata, dar la desigilare lucrurile personale ale acestuia erau mutate din locurile initiale, probele alimentare au fost distruse, iar autopsia a avut concluzii cel putin bizare, fiindca, de exemplu, nu mentiona vanataile si urmele ciudate de pe cadavru, desi acestea sunt vizibile in fotografiile facute dupa deces.
Concluzia parintilor lui Sorin Crivat: moartea a fost suspecta, fiul lor a fost eliminat.
De ce ar fi fost Sorin Crivat atat de incomod incat sa fie necesara eliminarea lui?
Pentru a raspunde la aceasta intrebare este nevoie sa aruncam o privire asupra scurtei, dar spectaculoasei cariere a lui Sorin Crivat. In afara de importantele functii pe care le-a detinut, sef al Corpului de Control al Ministerului Integrarii Europene si al structurii de securitate la Oficiul Participatiilor Statului si Privatizarii in Industrie (OPSPI) din cadrul Ministerului Economiei, Sorin Crivat, in calitate de ofiter acoperit SRI, cu grad de capitan, ar fi avut misiunea sa raporteze superiorilor despre „zona obscura a afacerilor cu petrol si produse petroliere”.
Astfel, in luna noiembrie 2006, deci cu putin timp inainte de retinerea sa de catre procurorii DNA, ar fi avut misiunea sa faca o „documentare” in Africa si, crede familia lui, a aparut necesitatea de a i se astupa gura fiindca aflase prea multe. Apare aici insa o problema de „deontologie profesionala” pentru ca, se stie, un serviciu secret nu-si abandoneaza niciodata oamenii, in special ofiterii acoperiti! In afara de cateva situatii.
Ce ar fi putut afla Sorin Crivat?
Aici intram in zona speculatiilor. In orice caz, este interesanta coincidenta ca disparitia lui Sorin Crivat s-a produs dupa „documentarea” din Africa in domeniul petrolier, iar dosarul de trafic de influenta a fost generat de denuntul unui personaj cu afaceri in acelasi domeniu.
Un alt amanunt interesant a iesit la iveala dupa aceea, cand s-a aflat ca la locuinta lui Crivat au fost gasite un laptop doldora de informatii secrete si aproape 500 de file cu rapoarte informative legate de faptele unor persoane politice, functionari publici si magistrati.
Nume grele pe lista lui Sorin Crivat: Traian Basescu, George Maior, Theodor Stolojan, Dan Ioan Popescu
Mai jos, extrase din lista lucrurilor care au fost ridicare de la locuinta lui Crivat:
486 file reprezentand rapoarte informative care descriau continutul unor fapte ilicite savarsite de persoane de notorietate din sfera politica, magistrati, cat si functionari publici
82 de file reprezentand formule de securitate in vederea incadrarii in SRI
7 file reprezentand dosar Theodor Stolojan
27 file reprezentand dosar CNSAS-Traian Basescu
26 file reprezentand dosar Dan Ioan Popescu
Buletin SRI privindu-l pe George Cristian Maior

Detalii incendiare apar în dosarul “Roșia Montană”

Sesizări pe care SRI le făcea cu privire la săvârşirea unor fapte penale care vizau siguranţa naţională

Procurorul militar col. (r) Gheorghe Oancea, face dezvăluiri incendiare pentru Cotidianul.ro cu referire la dosarul “Roșia Montană” pe care îl instrumenta ca ca procuror militar în secţia parchetelor militare.

În 30 de ani de activitate, procurorul militar Gheorghe Oancea nu şi-a trecut în „palmares” vreo achitare. Profesionist pur-sânge, discret, ferit de ochii presei, a instrumentat dosare grele ale României postdecembriste. A ales să iasă, dezamăgit de evoluţia lucrurilor, din magistratură, însă, aşa cum spune el, „când am dorit, pe uşa din faţă, pe unde am şi intrat”. A instrumentat şi dosarul Roşia Montană (da, există acest dosar, care ar putea lămuri rapid multe lucruri pe scena bătăliei pentru aurul românesc, dar şi pe scena politică şi a serviciilor) şi, bărbat de onoare, nu se fereşte să vorbească despre el.

Informațiile din dosarul “Rosia Montană”, conform declarațiilor procurorului militar col. (r) Gheorghe Oancea vi le prezentăm mai jos:

„Asasinii economici” ai Roşiei Montane

Eu, ca procuror militar în secţia parchetelor militare, în anul 2002 în toamnă, am fost sesizat de Serviciul Român de Informaţii cu privire la săvârşirea unor fapte penale care vizau siguranţa naţională.

Un ofiţer MAPN a cartografiat zăcămintele, a vândut şi a ajuns director la RMGC

În vizorul SRI era un maior din Direcţia Topografică a MApN care în perioada ’95-’96 – sau mai târziu, nu mai reţin chiar exact perioada exactă -, desemnat să desfăşoare misiuni topografice, făcuse în zona Roşia Montană o mulţime de cercetări de specialitate, în ideea că în acea zonă ereu amplasate şi nişte unităţi militare. Din elicopter, sau de la sol, s-au făcut fotograme, măsurători de tot felul în materia amplasării şi structurii întregii zone, chestiuni care au fost înregistrate pe nişte dischete, după care acest ofiţer îşi dă demisia din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi devine unul dintre directorii Gabriel Resources.

Sesizarea a venit la mine împreună cu alte documente care indicau faptul că acest ofiţer a săvârşit nişte fapte penale. Fireşte că am început cercetările în acea cauză şi nu m-am limitat doar la transmiterea de date secrete cu caracter militar către persoane neautorizate ce aducea atingere siguranţei naţionale.

Am pătruns mai în profunzimea acestei afaceri care se numeşte astăzi Roşia Montană.

Ce am constatat, domnule?

Ambasadorul Gâf Deac l-a adus pe Frank Timiş

Că prin 1996, când la ambasada României din Sydney a fost numit ambasador un anume domn Gâf Deac, care anterior îndeplinise funcţia de ministru secretar de stat la Ministerul Industriilor şi avea în responsabilitate activitatea minieră.

Acest domn ambasador a intrat în legătură cu un cetăţean australian de origine română, un anume Frank Timiş (n.r. – fost Vasile Timiş), care, deşi nu avea nicio specializare în domeniul minier, şi-a arătat – vai de mine – aplecarea pentru a investi în mineritul din România.

Roşia Montană, afacere de aventurier, nu proiect

Acest Frank Timiş, după datele existente la dosar la acea vreme, era suspectat de tot felul de infracţiuni legate de traficul de droguri. Fireşte că a atras atenţia autorităţilor noastre la vremea aceea, după ce şi-a început activitatea în România, dar, vedeţi dumneavoastră, instituţiile se pare că nu erau încă aşezate, în serviciile secrete se schimbau generaţii, au fost aduşi tineri care poate aveau veleităţi, dar nu aveau experienţa şi organizarea care presupuneau o activitate foarte serioasă.

Cert este că Frank Timiş vine în România, i se deschid toate uşile la Ministerul Industriilor, la Regia Cuprului şi Aurului Deva, la Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi implicit la mina Roşia Montană.

Vânzarea aurului a început cu Protocolul de colaborare pentru exploatarea haldelor de steril

Prin ’97, după aceste tatonări, se realizează, domnule, un protocol de cooperare. Chiar aşa se şi numea, Protocol de Cooperare între firma Gabriel Resources, patronată de acest Frank Timiş – un off-shore care-şi avea sediul în Insula Jersey din Channel Islands -, şiRegia Cuprului şi Aurului Deva.

La momentul acela, activitatea minieră la Roşia Montană trecea prin mari dificultăţi. Toată activitatea era subvenţionată de stat. Tot aici îl cunoaşte pe Ovidiu Tender (n.a. – se spune că Tender şi Timiş sunt de fapt rude prin alianţă). Tender preluase în 1995 Institutul de Cercetări Mineralogice, institut care – vă daţi seama -, după atâţia ani de activitate, deţinea extraordinar de multe date privind mineritul din România; analize, prospecţiuni, cercetări…

Cert este că, după ce se realizează acest protocol, se observă, foarte interesant, că găsim funcţionari ai statului, foşti sau chiar activi, din Regia Cuprului şi Aurului Deva sau ANRM, în consiliile de administraţie ale Gabriel Resources şi Tender Group S.A. Foarte ciudat. Ori aşa, ori aşa!

Pe listele Gabriel Resources apare şi acest director, maiorul din MApN care-şi dăduse demisia şi transmisese, conform serviciilor, date secrete ce afectau siguranţa statului.

C.P. Tăriceanu şi R. Berceanu au avizat proiectul de societate mixtă cu Gabriel Resources

Mi-aduc aminte că în dosar se vorbea foarte clar de plângeri făcute de reprezentanţii unor firme serioase din Europa. Toate au fost tratate cu dispreţ total, în mod ciudat şi suspect. Domnule, la un moment dat prin 1997 – c-aici este problema extraordinară – se redactează un Proiect de Contract de asociere între Gabriel Resources şi Regia Cuprului şi Aurului Deva (ulterior Minvest) vizând asocierea în vederea realizării unui obiectiv – şi atenţie la o chestiune care este esenţială! -, propunerea partenerului străin, a lui Gabriel Resources, avea ca element de esenţăreexploatarea haldelor de steril, domnule!

Reexploatarea sterilului, nicidecum exploatarea perimetrului virgin, neexploatat… prin tehnologie avansată…

Acest aşa-zis contract – ţin minte că avea scris sus, în stânga, pe prima pagină, titulatura „Proiect” – a fost semnat de 6-7 persoane cu responsabilităţi majore din cadrul Întreprinderii Roşia Montană, Regiei Deva, ANRM…

Mai mult, la dosar se află două adrese semnate de doi miniştri în funcţie în acea perioadă, Călin Popescu Tăriceanu şi Radu Berceanu, care deşi văd că e vorba de o firmă fără experienţă în domeniul minier, cu sediul într-un paradis fiscal, fără să obiecteze în vreun fel, îşi dau acordul pentru constituirea acestei societăţi mixte.

La momentul respectiv, prin protocolul de colaborare şi ulterior prin proiectul de contract, societatea ce urma a fi nou înfiinţată dobândeşte dreptul de explorare, deşi – mare, mare atenţie acum la o chestiune foarte subtilă! – iniţial se stipula reexploatarea haldelor de steril. Dom’le, punct!

Pentru ca mai apoi să treacă pe şest şi la exploatare…

Asta-i cu totul altceva. Ei au previzionat de la început că vor primi şi dreptul de exploatare.

Au plecat 80 de tone de minereu pentru expertiză

Mai mult, odată cu dreptul de explorare, această companie care nu era încă înfiinţată face nişte sondaje, mai exact recoltează opt containere de minereu, circa 80 de tone, care sunt expediate în Australia. Minereul în discuţie devine obiect de cercetare a uneia dintre cele mai prestigioase firme din lume, specializată în determinarea conţinutului de metale preţioase dintr-un minereu prezentat spre analiză.

Mi-aduc foarte bine aminte că în perioada aceea am solicitat directorului adjunct al SRI ca, prin mijloacele specifice pe care dumnealor le au la dispoziţie, să-mi identifice locaţiile din zona Roşia Montană de unde s-au prelevat acele 80 de tone de minereu puse în containere. Sunt documente vamale care atestă acest transport.

Şi vin doi ofiţeri SRI la mine şi le spun că există suspiciuni, că era clar pentru mine ca anchetator că, atâta timp cât ei preconizaseră reexploatarea haldelor de steril, n-aveau ce să trimită sterilul în Australia să constate nu-ştiu-ce conţinut care deja era ştiut. Le spun de asemenea să verifice de unde s-au prelevat cele 80 de tone de minereu.

După vreo 8-10 zile au revenit cei doi ofiţeri şi mi-au spus:

”Domnu’ procuror, domnu’colonel, nu am reuşit să identificăm locaţiile şi de unde au fost expediate cele 80 de tone către Australia!”

- ceea ce mi s-a părut extraordinar de suspect.

Deja, din acel moment am intrat în nişte îndoieli majore vizând obiectivitatea cercetărilor şi a datelor care în ultima vreme nici nu mai veneau. Mai mult, pe parcursul acestor cercetări prealabile, mi-apare la dosar un document din partea MApN care, vezi tu Doamne, stabilea că datele care făceau obiectul infracţiunii pentru care era cercetat maiorul au fost desecretizate, deci nu mai sunt secrete de stat. Un alt aspect deosebit de ciudat.

De unde s-au recoltat probele de minereu încărcat în cele opt containere care-au plecat în Australia şi cu ce drept?

Partea română a examinat această operaţiune? Contractul nu era în vigoare.

Clar, s-au făcut foraje extra-perimetru.

Aurul de la Roşia, dat pe preţul unei case!

Şi-acum ţineţi-vă bine!

E un lucru despre care nu vorbeşte nimeni. În acel proiect de contract este trecut preţul plătit de Gabriel Resources pentru cele 80% din acţiunile minei Roşia Montană. Şi mi-aduc aminte că este vorba de suma de un miliard şi vreo două sute şi ceva de milioane de lei vechi, sumă echivalentă la acea vreme cu circa 250.000 de dolari.

Cam aşa ceva…

Unul dintre directorii din 2003 de la Agenţia Naţională de Resurse Minerale îmi spunea:

“Păi, domnule procuror, cu aceşti bani nu s-au plătit nici eprubetele din laboratoarele minelor “.

Deci asta reprezenta preţul minei, 80% din asociere, două sute şi ceva de mii de dolari.

80% dintr-un activ subevaluat. Care ar fi realitatea în privinţa zăcămintelor din subsolul Roşiei?

80% din mina Roşia Montană, din Întreprinderea Minieră Roşia Montană, ăsta este obiectul contractului.

Au mărit perimetrul minei de câteva ori

Pe vremea împărătesei Maria Tereza şi până la acest moment, mina Roşia Montană a avut un perimetru strict determinat de 12 km², până la finalizarea contractului, perimetrul acestei mine s-a extins în 2-3 rânduri. La final perimetrul este de 42,3 km².

De unde s-au recoltat probele de minereu încărcat în cele opt containere care-au plecat în Australia şi cu ce drept?

Suspiciune de fraudă bursieră

Frauda bursieră – delict federal

Deci ei au listat la bursă o fantomă…

Pentru a forma dosarul de listare a societăţii Roşia Montană la bursa de metale preţioase la Vancouver au avut nevoie de rezultatele analizei firmei australiene care a făcut examinarea probelor de minereu şi care – vă spun sigur – au generat un conţinut aurifer şi argintifer surprinzător de mare, ceea ce atestă clar că probele au fost recoltate din perimetru virgin, nicidecum din haldele de steril sau din mina în mare parte exploatată. La momentul acela se achiziţionau terenuri, case, şcoli în acel perimetru. Se cumpărau când noi nu aveam bătut în cuie contractul de asociere.

Dosarul de listare al societăţii la bursă trebuia să cuprindă: contractul de asociere între Gabriel Resources şi autorităţile statului român, analizele din Australia, datele topometrice, topografice de la ofiţerul nostru cercetat, datele de cercetări, prospecţiuni anterior geologic dobândite de la Insitutul de Cercetări Mineralogice şi Geologice a lui Tender şi alte ceva documente.

În 2002, Întreprinderea Minieră Roşia Montană era subvenţionată de stat.

Se alocau sume de la bugetul Ministerului Industriilor care subvenţionau activitatea.

Certitudinea mea, pe datele efectuate în acel dosar, este următoarea: Frank Timiş, prin Gabriel Resources, a săvârşit o infracţiune de fraudă bursieră, care este o infracţiune foarte gravă, infracţiune federală în spaţiul nord-american.

Proiectul de contract a fost prezentat unui cabinet notarial din Alba Iulia

A fost tradus fără precizarea „proiect” şi legalizat, şi alături de celelalte documente despre care am vorbit, a fost întocmit un dosar pentru listarea acţiunilor societăţii şi au început să curgă banii.

Afacerea Roşia Montană şi intrarea în NATO

Nu dai aurul, nu intri în NATO

Era evident faptul că se încearcă muşamalizarea…

Găsisem o fraudă uriaşă.

Apăruseră însă Legea 78 privind actele de corupţie, Ordonanţa 43/2002 privind înfiinţarea PNA (actualul DNA). Având date şi indicii privind acte de corupţie, de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, fals şi înşelăciune, dosarul trebuia declinat la organismul competent.

M-am dus la Joiţa Tănase, procurorul general din acea perioadă, şi spun cum stau lucrurile, că trebuie să predau dosarul în urma desecretizării actelor în cazul ofiţerului de la Topografie, iar pentru restul aspectelor să se continue cercetarea penală.

Domnul Joiţa Tănase îmi spune:

”Domnule colonel, faceţi-mi o notă să-l informez pe primul ministru pentru că mi se par foarte delicate problemele pe care le-aţi identificat dumneavoastră”.

Zic: ”Domnule procuror general, vă fac o notă şi vă predau dosarul”.

„Nu, nu, fă-mi o notă şi ţine dosarul până când îţi spun eu”,

- mi-a replicat domnul Tănase. Am redactat o notă de 4-5 pagini şi i-am remis-o.

N-am mai ştiut nimic despre problemă vreo lună-două, cert este că mă duc într-o zi la ANRM să discut tot ceva legat de dosar cu doamna preşedintă Stratulat, prilej cu care mi-am dat seama că hârtia mea ajunsese pe biroul domnului prim-ministru.

Doamna preşedintă îmi spune următorul lucru…

„Domnule procuror, am primit de la domnul prim-ministru o notă vis-a-vis de modul de iniţiere şi derulare a contractului cu Gabriel Resources, care prim-ministru (n.r. – Adrian Năstase) printr-o rezoluţie pe nota respectivă spune că oprirea contractului cu Gabriel Resources va constitui un impediment major pentru intrarea României în NATO”.

Mi-a mai spus că s-a întâlnit la Londra cu prim-ministrul canadian Chretien, care i-ar fi spus acest lucru domnului Adrian Năstase. Când am auzit aşa ceva am rămas perplex!

Prin octombrie 2003 s-a schimbat din funcţie procurorul general. A doua zi, vă rog să mă credeţi, am făcut o adresă de declinare către PNA a dosarului existând probe pentru fapte grave de corupţie. S-a aşezat praful de trei degete pe el.Nu se bagă nimeni!

Aveţi câteva concluzii? Cum se „închide” acest caz?

Concluzia mea este următoarea: atât timp cât în această afacere sunt implicaţi jucători la bursă americani şi canadieni, şi soluţionarea clară a acestei cauze presupune date concrete ale dosarului de listare a societăţii Roşia Montană Gold Corporation la Bursa din Vancouver, fapt care va pune în pericol interesele acestor jucători, nu se va ajunge niciodată la clarificarea lucrurilor. Singura soluţionare a cauzei presupune o cooperare între autorităţile române, canadiene, dar şi americane.

„Acoperire” la nivel înalt…

Prin atitudinea celor de la ANRM şi a ofiţerilor de la SRI care n-au dat date despre locul din care s-au recoltat probele de minereu, se constată că s-a făcut o presiune deosebită. S-a urmărit nesoluţionarea dosarului.

Experţii în situri istorice au tras doar un chiolhan la Câmpeni

În 2003, Academia Română a desemnat un colectiv de specialişti pentru a se deplasa în perimetrul Roşia Montană şi a întocmi un raport vizând efectul acestei activităţi faţă de siturile istorice. Mi-au spus cei de la SRI că echipa s-a oprit la un han de la Câmpeni, au tras un chiolhan pe cinste şi n-au mai ajuns la mină. E trist!

În acest caz, conform spuselor dumneavoastră, putem vorbi lejer de înaltă trădare, subminarea economiei naţionale, dacă mai avem economie… Iar comisia parlamentară pentru Roşia Montană trebuie să se dizolve de urgenţă, parlamentul să respingă proiectul de lege ce i-a fost înaintat şi să înceapă „curăţenia de toamnă” prin mai toate instituţiile…

Suntem în război, domnule colonel?

În primul rând vreau să vă spun un lucru.

Problematica Roşia Montană este extrem de complexă şi vizează un lucru esenţial; interese străine de România.

Dacă nu se-nţelege acest lucru, înseamnă că nu s-a’nţeles nimic. România, din punctul meu de vedere – şi în atâţia ani de profesie în care am soluţionat multe cauze economice mi-am dat seama -, este, de douăzeci de ani, într-un război economic în care pierde bătălie după bătălie, iar Roşia Montană nu face excepţie de la această regulă.

- Procuror militar col. (r) Gheorghe Oancea

Viaţa noastră pe pământ este doar o mică parte din ceea ce avem de trăit

DUMITRU CONSTANTIN DULCAN 

Este medic neurolog şi psihiatru, cercetător în domeniul conştiinţei, o fire curioasă şi temerară, ce a îndrăznit să caute răspunsuri despre om în teritorii ale cunoaşterii încă neexplorate.
Distinse cu premii şi declarate bestsellers, cărţile domniei sale au schimbat viziunea ştiută despre univers, punând pe gânduri o întreagă comunitate ştiinţifică. Cea mai recentă apariţie, Mintea de dincolo, nu e doar rodul unor lecturi extrem de vaste, ci şi expresia unei inteligenţe ieşite din comun, ce a reuşit performanţa absolut originală de a pune cap la cap concluziile fizicii cuantice, ale psihologiei transpersonale şi ale ştiinţelor neurocognitive,
cu experienţele religioase şi ale morţii clinice, pentru a ne oferi o descriere cât mai aproape de realitate a lumii de dincolo. Un demers impresionant, ce reafirmă originea noastră divină şi importanţa de a trăi după legi spirituale.
“Moartea clinică este o trecere între două lumi”
- Domnule Constantin Dulcan, tocmai a ieşit de sub tipar cartea dvs. cea mai recentă, care adună şi sintetizează studii şi mărturii ale experienţei morţii clinice. De ce aţi ales tocmai acest subiect? Poate experienţa morţii clinice să dezlege unele mistere ale existenţei umane?
- Nimic din ce am scris până acum n-a fost pre­meditat. M-a mobilizat de fiecare dată curiozitatea de a şti ce este dincolo de noi. Aş putea spune că, scriind, mi-am răspuns singur la multe întrebări. Am scris întâi Inteligenţa materiei, pentru că am vrut să argumentez ştiinţific intuiţia că în spatele tuturor lucrurilor se află o Raţiune universală care ordonează şi coor­do­nează totul. Şi că această Raţiune e Dum­nezeu. Dacă Dum­nezeu există, atunci şi noi, oa­menii, trebuie să avem un sens. Cea de-a doua carte,În căutarea sensului pier­­dut, a fost motivată de faptul că lumea actuală se înscrie din punct de vedere moral pe o curbă des­cen­dentă. Am pierdut legătura cu Sursa şi am uitat de ce sun­tem aici. Singuri, fără o busolă spi­rituală, am alu­necat în marele impas moral, so­cial şi economic în care ne aflăm. Acum, ceea ce am încercat în cartea Min­­tea de dincolo a fost să
arăt că experienţa morţii cli­­nice vine să susţină cu argumente clare originea noas­­tră spi­rituală – idee pentru care pledează desco­pe­ririle fizicii cuantice, religiile, psihologia trans­per­sonală, ştiinţele neurocognitive şi nu numai acestea. Toate sursele discutate ne spun că viaţa noastră pe pământ e doar o mică parte din ceea ce avem de trăit, o lecţie pe care tre­buie să ne-o însuşim pentru evoluţia noastră spirituală. Scriind această carte, simt că am în­cheiat un ciclu fundamental al adevărului des­pre noi. Suntem şi materie, suntem şi spirit, a re­duce existenţa lumii doar la dimensiunea ei fi­zică înseamnă a ne întemeia viaţa pe un ade­văr incomplet.
- Ce înseamnă concret, din punct de ve­de­re me­dical, moartea clinică?
Oferind autografe pe “Inteligenţa materiei”
- Moartea clinică este acea experienţă în urma că­reia individul traversează toate etapele morţii bio­lo­gice, dar nu definitiv, fiindcă e re­suscitat, readus la via­ţă spontan sau prin inter­venţie medicală, iar func­ţiile sale vitale sunt reluate. Ce trăiesc aceste persoane în timpul morţii clinice e însă tulburător. Studiul expe­rien­­ţelor de moarte clinică demonstrează că exis­tă un tipar comun la toată lumea, indi­fe­rent de rasă, origine sau moment al istoriei.
- Sunt cunoscute cazurile celor care s-au reîntors la viaţă şi au avut, în timpul morţii clinice, o seamă de revelaţii. Ce “văd” de fapt aceste persoane?
- La început, chiar în momentul morţii, subiecţii sunt confuzi, nu înţeleg ce li se  întâmplă. Durerea, în cazul celor foarte bolnavi, încetează brusc. Apoi con­şti­entizează că au murit şi încep să-şi vadă din afara lor corpul bolnav, rănit sau abandonat. Se miră că nu pot fi văzuţi şi nu pot fi auziţi de nimeni; sunt uimiţi să-i audă pe cei din jur că-i declară morţi. Decor­po­ra­lizaţi, îşi caută rudele, vor să le îmbrăţişeze, dar mâ­na lor trece prin corpul acestora fără să fie per­cepută. În­tr-un caz citat de Kenneth Ring, un soldat american mu­tilat în războiul din Vietnam şi-a văzut corpul de dea­supra sa. A văzut elicopterul american care l-a trans­­­portat la spital şi, spune el, “m-am în­trebat unde sunt dus şi am zburat după el”. Cei mai mulţi indivizi vor­besc apoi de imaginea unui tunel, prin care sunt obli­­gaţi să treacă, singuri sau însoţiţi de ghizi – rude de­ce­date sau îngeri. Este trecerea dintre două lumi, din lu­mea noastră fizică în lumea spiritelor, în lumea de din­colo.
- În cele mai multe cazuri, indivizii se întâlnesc cu o Fiinţă de Lumină. E chiar Dumnezeu?
21 aprilie 1981. O mică parte din rândul imens de persoane care aşteaptă să participe la lansarea cărţii “Inteligenţa materiei”
– Dincolo de tunel, toţi martorii acestor experienţe văd o lumină vie, de o strălucire foarte intensă, care nu orbeşte totuşi. E o lumină feerică, învăluitoare şi cal­dă, ce oferă mângâiere şi bucurie. Cei care au trăit aceste experienţe spun că e Fiinţa Supremă, Iisus, Buddha sau Allah, în funcţie de apartenenţa religioasă a fiecăruia. O fiinţă pe care o descriu mai degrabă ca pe o impresie trăită, decât ca pe o figură concretă. Se şi spune că Dumnezeu este aşa cum şi-l imaginează fiecare dintre noi, dar în realitate nu este ca în niciuna din închipuirile noastre. Aşa cum mărturisesc cei care au experimentat moartea clinică, Dumnezeu îi întâm­pină cu o iubire copleşitoare, o pace profundă şi o stare de beatitudine despre care toţi spun că nu au mai trăit-o niciodată. Nici urmă de Dumnezeul dur, ameninţător şi acuzator, cum e descris tradiţional.
- …care în plus ne va supune la Judecata de Apoi.
- Există şi în mărturiile acestor oameni un soi de judecată. Este filmul vieţii pe care îl văd cei ajunşi în faţa Fiinţei de Lumină, un film panoramic cu amă­nun­te în detaliu. Aceasta este, cred, expresia Judecăţii De Pe Urmă, cu care ne-au obişnuit religiile. Nu ne judecă nimeni, ne judecăm singuri, fiindcă, văzând acest film, tră­im, în toată cruzimea sa, efectul acţiunilor noastre asu­pra altora. Dannion Brinkley, un caz celebru de moar­te clinică, mercenar angajat în armată, mărtu­ri­seşte că a simţit durerea provocată de gloanţele trase pe front în soldaţii armatei inamice, dar şi durerea şi disperarea copiilor, mamelor şi soţiilor celor ucişi în timpul misiunilor lui. A mărturisit că a simţit inclusiv
durerea propriului câine, pe care îl lovea, enervat că îi roade covorul. La filmul vieţii nu eşti, deci, un simplu spectator, ci trăieşti aievea durerea şi tristeţea pe care le-ai produs altora, dar şi bucuria şi recu­noştinţa celor pe care i-ai ajutat sau i-ai iubit.
- Există, deci, o plată în ceruri a tuturor faptelor noastre?
- Nu Dumnezeu ne pedepseşte, ne pe­depsim singuri, aici, pe pământ . Există o lege cosmică, după care tot ce facem altora se re­percutează asupra noastră, mai devreme sau mai târziu, prin boală, necazuri şi nefericire. Iadul e mai degrabă o stare de spirit, o stare a conştiinţei noastre încărcate de rele. Toţi cer­cetătorii acestor fenomene afirmă cu con­vin­gere că nu există dincolo o pedeapsă divină fără sfârşit, pentru nimeni.
- Să revenim la experienţa propriu-zisă a morţii clinice. Ce se întâmplă mai departe?
În Bucegi
- După ce filmul vieţii îi face să înţeleagă unde au greşit şi unde au procedat corect, celor aflaţi în moarte clinică li se arată o ba­rieră, o punte sau un râu, şi li se interzice să trea­că. E semnul distinctiv dintre cele două lumi. “Nu este încă timpul” e ceea ce aud cei mai mulţi dintre ei. Altora li se spune, într-o formă sau alta, “Du-te înapoi şi spune lumii ce ai văzut”. Toţi cei care au trecut prin aşa ce­va spun deschis că nu mai au niciun fel de frică faţă de moarte. Pentru cei care trăiesc aces­te experienţe e atât de covârşitor, încât ră­mân con­şti­enţi şi după aceea de existenţa unei dimensiuni spi­rituale în univers, dedicân­du-se, pe mai departe, unei vieţi spirituale sau unei vieţi puse în slujba binelui.
“Nu creierul generează conştiinţa, ci conştiinţa are în primire un creier de care se foloseşte”
- Domnule Dulcan, vă provoc să dis­cu­tăm şi din punct de vedere ştiinţific. Cum se împacă toate aceste descoperiri cu formaţia dvs. de medic neurolog?
- Tocmai pentru că sunt medic neurolog şi am stu­diat creierul pot să afirm cu tărie că mintea omenească nu se reduce la reacţiile biochimice care au loc în cre­ier. S-au făcut măsurători ale momentului în care sunt activate diferite arii din creier şi ele demonstrează că aceste activări preced cu câteva miimi de secundă con­ştientizarea lor. Cu alte cuvinte , decizia de execu­tare a unei mişcări pare a fi luată înainte de a fi infor­mat creierul. Şi atunci, dacă iniţiativa creierului pre­cede, oa­recum, voinţa noastră de a acţiona, ne între­băm fi­resc: gândim sau suntem
gândiţi? Nu avem încă o teorie coerentă referitoare la conştiinţă. Experienţa morţii clinice pledează pentru independenţa conştiinţei faţă de creier. Nu creierul generează conştiinţa, aşa cum încă se crede la modul general, ci conştiinţa are în primire un creier, de care se foloseşte de-a lungul unei vieţi, pentru a se informa, a experimenta şi a evolua.
- S-a imputat acestor viziuni avute în timpul morţii clinice că ar fi rodul anestezicelor sub care se află majoritatea pacienţilor.
Celebrat în mijlocul oamenilor de ştiinţă
- Da, s-a adus argumentul că ar putea fi halucinaţii sau expresia unui creier în suferinţă, că ar fi rezultatul ischemiei sau al unor crize epileptice. Sunt doctor neurolog şi pot aduce oricând argumente medicale împotriva acestor ipoteze. Despre efectul anestezicului nu poate fi vorba, căci sunt şi mulţi oameni care au avut aceste experienţe spontan, fără nicio influenţă chimică. Apoi, există oameni care şi-au dezvoltat ca­pa­citatea de a călători extracorporal, ei sunt cât se poa­te de lucizi şi de sănătoşi, iar mărturiile lor se mulează perfect pe viziunile celor care au trăit o moarte clinică. Nu e vorba de nicio influenţă exterioară. E pur şi sim­plu o altă stare a creierului, pe care, vrea nu vrea, şti­inţa va trebui să o accepte. Există studii făcute pe sute de oameni, de vârstă, sex, religie şi provenienţă dife­rite. Viziunile lor sunt asemănătoare, fie că e vorba de Sfânta Tereza de Avila,
de Platon sau de persoane din zilele noastre.
- Aduce studiul morţii clinice argumente concrete în favoarea realităţii lumii de dincolo?
- Unul din cele mai puternice argumente este faptul că în timpul morţii clinice, nevăzătorii din naştere văd pri­ma oară ce se întâmplă în jur. Ei văd cu ochii spiri­tului, ai corpului de energie. Este o dovadă că nu avem doar corp fizic, ci şi corp subtil, care este însoţit de o con­ştiinţă detaşată de creierul nostru anatomic şi care are o altă percepţie asupra timpului şi a spaţiului. Ex­pe­­rienţa este a acestei conştiinţe, nu a creierului. Ve­derea se face într-un unghi de 360 de grade şi poate ex­plora instantaneu la orice distanţă. Această vedere pa­noramică apare nu
numai la cei care au o moarte cli­nică, ci şi în stările de extaz mistic sau în experienţa unor maeştri spirituali ai Orientului. Un creier trau­ma­tizat poate genera, desigur, şi halucinaţii, dar ele n-au coerenţă, n-au logică. Tot ceea ce se petrece în expe­rienţa morţii clinice are o coerenţă, un sens moral, o filosofie profundă, cu referire la viaţa persoanei im­pli­cate. În urma lor, învăţăm întotdeauna o lecţie. Un alt argument extrem de important este memoria noas­tră de dincolo. Filmul retrospectiv al vieţii, care li se prezintă tuturor celor care ajung dincolo, demons­trea­ză că nimic nu se uită din ceea ce am trăit aici. Se reţin şi cele mai mici amă­nun­te, pe care credeam că le-am uitat de mult, pe care şi le amintesc chiar şi in­di­vizii bolnavi de Alzhei­mer. În timpul vieţii noas­tre, nu me­moria se pierde, ci ins­tru­mentul de
redare, ne­uronul se a­tro­fiază. Me­moria ră­mâ­ne în câmpul conştiinţei, care se ex­tin­de dincolo de noi în acelaşi timp cu matricea corpului nostru subtil. Argumente există cu du­iumul, dar pro­babil cele mai puternice sunt mărturiile celor re­întorşi la viaţă.
- Din toate cazurile pe care le-aţi întâlnit şi stu­diat, care vi se pare cel mai spectaculos?
- Cred că cel mai im­presionant este cazul Anitei Moorjani, pe care l-a şi relatat într-o carte autobio­grafică. Era de patru ani bolnavă de can­cer limfatic când, in­trată în comă profundă, terminală, începe să per­ceapă lumea dincolo de limitele obişnuite. Deşi are ochii închişi, fiindcă e supusă reanimării, îl ve­de pe fratele său în avi­onul cu care venea din India la Hong Kong, pentru a fi prezent la ultimele sale clipe de viaţă. Aude discuţiile între medici şi soţul său, deşi ele aveau loc pe un coridor îndepărtat. Şi nu doar că îi aude şi vede, dar le aude şi gândurile. Se eliberează din trupul fizic şi constată, cu uimire, că poate fi în mai multe locuri în acelaşi timp. Vede toate mane­vrele de reanimare pe care le fac medicii, înţelege disperarea soţului şi ar vrea să-i spună fratelui să nu se grăbească, fiindcă nu va muri până nu va veni. Însă nimeni nu o aude. Du­pă o
vreme, ataşamentul ei faţă de oameni se es­tom­pează şi intră într-o lume mi­nunată, guvernată de bucurie şi de iubire necon­di­ţionată. Îşi revede tatăl, care murise cu zece ani îna­inte, cu care stă de vorbă şi care o anunţă că nu a ve­nit încă timpul să ră­mână acolo. Îşi vede filmul vieţii şi înţelege misi­unea pentru care a sosit pe pământ şi ceea ce mai are de făcut pentru a o împlini. Nu se bucu­ră la gândul revenirii în corpul bolnav, dar în­ţelege că trebuie să se întoarcă să transmită lumii un mesaj. La ieşirea din comă, le zâmbeşte medicilor şi le spune că a fost vindecată şi va trăi. Nimeni n-o ia în serios. Şi totuşi, pes­te câteva zile, la analizele efec­tuate, medicii consta­tă semne certe de vindecare. Însă Anita Moorjani a mai spus ceva în cartea ei au­tobiografică, şi anume că, în spaţiul de dincolo, în timpul filmului panoramic, i s-au revelat şi
vieţile pe care le-a avut până atunci.
“Suntem cu adevărat «lumină din Lumină»”
- Atingeţi o chestiune extrem de controversată, tema reîntrupării, respinsă, de altfel, de religia creştină. Avem motive să credem în aşa ceva?
- Ideea reîntrupării e motiv de mare controversă între creştini şi susţi­nă­torii ei. Există însă argumente ce ţin de im­presia fiecăruia din­tre noi, de acel sentiment de déjà vu pe care îl avem, une­ori, când întâlnim o anu­mită persoană. Din nou, mărturiile oamenilor sunt cele care ar trebui să ne pună cel mai tare pe gânduri. Cerce­tă­toa­rea Sandra Anne Tay­lor aduce în
dis­cu­ţie un caz foarte in­te­re­sant, al unui tânăr a­rab, care s-a născut în munţi, în Liban, şi nu şi-a părăsit casa până la 20 de ani. S-a întâmplat să fie dus ocazional într-o altă lo­calitate, la sute de km distanţă, pe care a recunoscut-o imediat ca fiind cea în care a trăit anterior.
Ba mai mult, dintr-un im­puls, a mers direct la casa în care se născuse, i-a iden­tificat pe nume pe cei care o lo­cuiau, le-a arătat lo­cul în care şi-a amintit că a ascuns nişte bani şi i-a găsit. Familia res­pectivă era atunci în­tr-un proces de sta­bi­lire a unui hotar între pă­mânturi. El şi-a a­min­tit unde era ve­chiul hotar. A fost atât de con­vin­gător, încât şi justiţia i-a acceptat măr­turia. Se născuse în acelaşi anotimp în care, în urmă cu 20 de ani, ve­chea persoană fusese ucisă. Reîn­car­narea lui a fost, deci, imediată. Mai e şi cazul lui Rand James­ton Shields, care în tim­pul unei morţi cli­ni­ce retrăieşte 68 de evenimente din vieţile anterioare. A reţinut locul unde a trăit şi cine a fost. A făcut 8 vizite în acel oraş, a inventariat 114 dovezi care atestau acea viaţă şi a recunoscut 35 de clădiri. Cazul lui e ce­le­bru şi e studiat de dr. Jim B.Tucker, la
secţia de medicină psihi­a­trică din Universitatea Statului Virginia. Dar detaliul care naşte cele mai multe întrebări e chiar cazul Anitei Moorjani. Acolo, sus, Cineva i-a spus să stea liniştită, că va fi vin­decată şi i-a arătat şi celelalte vieţi pe care le-a avut. Dacă ştiinţa a putut confirma vindecarea ei miraculoasă, anunţată în lumea de dincolo, de ce n-am crede şi în celelalte lucruri vă­zute de ea acolo? Este o întrebare ce nu poate fi evitată.
- Suntem, deci, nemuritori. Murim, dar conti­nuăm să tră­im sub altă formă.
- Continuăm să tră­im în corpul subtil, care e format din lu­mină de înaltă frec­ven­ţă. Cei care au vă­zut cor­pul
subtil, ceea ce nu­mim în mod tradi­ţio­nal “suflet”, în timpul experienţelor extra­cor­porale, l-au descris ca fiind format din milioane de punc­te lu­minoase. Dacă în ceea ce priveşte trupul nos­tru s-a spus că “pă­­mânt suntem şi în pă­mânt ne vom în­toar­ce”, în ceea ce pri­veş­te sufletul, “lumină suntem şi în Lumină ne vom întoarce”. Sun­tem cu adevărat “lumină din Lumină”. E valabil şi dacă ex­tra­polăm la nivel macro. Universul, spune David Bohm, este o hologramă gigantică. Între lumea de aici şi lumea de dincolo e doar o diferenţă de frec­venţă. Ceea ce nu vedem nu înseamnă că nu există. De pil­dă, noi percepem sunetele a căror frecvenţă se si­tuează între 16.000 şi 20.000 Hz. Liliacul emite şi re­cep­tează ultrasunete cu frecvenţa până la 150.000 Hz. Iar del­finii comunică pe frecvenţe situate
peste 150.000 Hz. La fel şi cu lumina. Sub un anumit prag al frecvenţei, lumina se condensează în materie fizică, iar deasupra acestuia, lumina devine energie invizibilă. Suntem aici, pe pământ, limitaţi de zidul unei frec­ven­ţe care ne obturează vederea. Însă Dumnezeu, în mă­ri­nimia Lui, ne-a aşezat într-o fereastră cosmică, din ca­re putem vedea universul, din care ni se oferă des­chi­­de­rea.
- Vreţi să spuneţi că Îl putem cunoaşte pe Dum­nezeu pentru că El Însuşi vrea să fie cunoscut?
- Universul nu face lucruri gratuite. În vremurile noas­tre au explodat o serie de preocupări ştiinţifice care nu fac decât să confirme această dimensiune spi­ri­tuală a universului, să demonstreze că istoria uni­ver­sului şi a omului e scrisă de aceeaşi mână, că om şi univers au aceeaşi origine spirituală. Experienţa morţii cli­nice a fost un mare dar pe care Dumnezeu ni l-a dat, pen­tru a ne îndemna să schimbăm drumul greşit pe care am mers până acum şi să ne însuşim lecţia cu­noaş­terii şi a iubirii, care e adevăratul sens al vieţii. Avem o singură şansă de ieşire din criza în care în­trea­ga omenire este implicată: să optăm pentru o adevărată re­naştere spirituală. Cu alte cuvinte, să trăim în armo­nie cu Dumnezeu, cu noi înşine, cu semenii şi cu natu­ra.

Pericolul Moscova-Berlin – alianţa născută din complexul singurătăţii

comentariu de RADU GOLBAN

La ce să ne așteptăm de la Berlin astăzi, după 75 de ani de la semnarea Tratatului Molotov-Ribbentrop, dacă experţii germani numesc „văicăreală” urmările acestui pact pentru România? „Consecințele Tratatului Hitler-Stalin sub forma de discurs al victimei în România”, adică o lamentaţie pe fondul cedării Basarabiei și Bucovinei, a fost în 2009 titlul unei dezbateri la Universitatea din Leipzig. Această traumă națională a românilor ar fi așadar, în conceptul de „pax germanica”, o ipocrizie şi un bocet nefondat. În ceea ce-l priveşte, Berlinul pretinde că dreptul la propria istorie aparține exclusiv hegemonului.

Deşi URSS, sub Gorbaciov, s-a dezis formal de infamul pact, Berlinul a evitat până în zilele noastre condamnarea lui. Interesant doar că în Europa reapare astăzi teama de alianţa ruso-germană. Fără a-şi face complexe pe urma unor traume ale trecutului, Berlinul este tot mai preocupat de construirea noului său rol în lume. Şi cum ar putea Germania să debuteze pe parchetul politicii mondiale și să depășească imaginea unei simple puteri regionale sau economice? În căutarea unui nou statut al Berlinului în lume, poziția de aliat al Americii devenise din ce în ce mai incomodă. Instrumentarea unui fals conflict sau non-conflict oferă cel mai bun prilej pentru a facilita ascendentul Germaniei la nivel mondial. Pentru aprinderea motorului german de mare putere politică este însă nevoie de o igniție intensă pe care nu o poate oferi decât Rusia. Prin regizarea bine cântărită a decuplării Europei de America, servită audienţei prin gălăgioasa critică a Berlinului în urma interceptărilor (de altfel reciproce) între prieteni, observăm că trecerea de la adolescență la maturitate politică a Germaniei nu funcţionează fără pierderi colaterale. Rețeta „Merkel si poporul rus libertatea ne-au adus” este cât se poate de simplă: se alege o țară tânără, dependentă de Rusia, dar totuși cu o imagine de aspirant la occidentalism, multietnică și cu risc limitat de contagiune în zonă. Ghinionul Ucrainei, ca și cel al Greciei, iar mai înainte al defunctei Iugoslavii, este de a fi tolerat experimente de ascensiune politică ale Germaniei, pentru ca Berlinul să aibă prilejul să-şi proiecteze în faţa lumii o politică tot mai ambiţioasă.

Referindu-ne mereu la Tratatul Molotov-Ribbentrop din 1939 riscăm să pierdem din vedere motivele complexe de apropiere ale acestor două mari puteri europene. Izolarea Germaniei, dar şi a Uniunii Sovietice după Primul Război Mondial a creat cele mai favorabile condiţii pentru această alianţă nefastă, aşa cum s-a întâmplat în 1922 prin Tratatul de la Rapallo – spre surprinderea marilor puteri occidentale, Germania este primul stat din lume care recunoaşte Rusia Bolşevică, iar Moscova îşi deschide porţile pentru produsele şi tehnologia germană. Situaţia economică şi politică după Primul Război Mondial a fost predestinată pentru o astfel de alianţă, dat fiind faptul că modul prin care America şi Franţa s-au impus în Europa prin Tratatul de la Versailles nu a fost agreat nici de Berlin, nici de Moscova. Noua arhitectură de pace în Europa după război a urmărit din perspectiva diplomaţiei germane şi sovietice remedierea greşelilor făcute la Versailles şi înlăturarea izolării lor. Iar de la Rapallo la Molotov-Ribbentrop ne mai desparte doar un mic pas, Tratatul de Prietenie de la Berlin din 1926, care a exprimat trecerea de la solidaritatea între două state izolate la ambiţiile lor pe plan extern de a-şi aservi Europa. Aşadar carantina simultană impusă Uniunii Sovietice şi Germaniei a creat un focar de insecuritate în Europa de care nu ne putem feri până în zilele noastre. Excepţionalismul, anticapitalismul si antiamericanismul german cultivat de Hitler nu putea identifica pe plan mondial un aliat mai bun decât Uniunea Sovietică, un alt duşman de clasă politică şi economică al Americii. Imaginea Germaniei greu de desluşit este expresia poziţiei centrale în Europa care o obligă pe de o parte la o colaborare cu vestul, dar şi cu estul continetului, iar pe cealaltă parte impune totodată şi o politică de „Sonderweg” (cale aparte), mereu în contratimp cu aliaţii şi diferită de aşterptarile partenerilor. Iar noi ce concluzii putem trage din angajamentul Germaniei astăzi în Ucraina? Sindromul singurătăţii atât al Berlinului, cât şi al Moscovei sunt expresia dorinţei de neînrolare în structurile politice, economice şi juridice pe plan mondial, bine defintite prin standarde anglo-saxone.

In concluzie, efectele izolării Germaniei şi a Uniunii Sovietice în prima jumătate a secolului al XX-lea sunt identice cu aspiraţiile la un „Sonderweg” politic diferit de restul lumii din zilele noastre, riscul la nivel mondial fiind probabil mai mare decât scenariul uncrainean. Ironia sorţii este că exact lipsa propriei istorii pe plan politic, în mod normal o critică adusă lumii noi, se potriveşte mai degrabă Germaniei şi Rusiei. Lipsa propriei istorii – în acest context nefiind definită atât de vechimea culturii acestor două popoare cât de nesiguranţa şi stângăcia pe parchetul politicii mondiale – şi parvenitismul politic generat de un belşug trecator sunt adevaratele motive de îngrijorare pentru întreaga planetă. O uniune din singuratate. Artificialitatea statului german înfiinţat doar la 1872, născut din condeiul lui Bismarck, fără posibilitatea de ascensiune mondiala într-o lume deja împarţită, nu putea să gasesasca un numitor comun decât cu un aliat de asemenea încă nedefinit, însă cu o întindere teritorială mai mare decât toate coloniile la un loc.

Din cautarea cu obstinaţie a unei politici proprii, a unei definţii limpezi şi a unui profil vizibil, Germania a făcut până în prezent, prin relaţia cu Rusia, mai mult rău decat bine. De aceea, se impune prudenţă faţă de pacifismul german! Doar tot dintr-un avânt de pacifism l-au dus nemţii pe Lenin în Rusia ca, printr-o Revoluţie, să înceteze războiului în estul Europei! Şi aşa s-a ales Germania cu un aliat fidel, iar noi nu ne-am mai dorit decât să ne păzească nemţii de ruşi. Un plan magistral!

Tandemul Prezidential

Călin Georgescu în tandemul prezidențial?

Situația politică este de așa natură încât în noiembrie, ca să știe cât de cât cu cine votează și de ce, alegătorii noștri mai au nevoie de o informație cu privire la fiecare candidat: în caz de reușită, pe cine se gândesc să-l pună prim ministru în locul lui Victor Ponta?

În principiu, dacă fac public numele persoanei la care s-au gândit, candidații au de câștigat sau de pierdut, în funcție de calitatea celui nominalizat. Mi se pare însă că alegătorii au dreptul la un răspuns, fie el și provizoriu sau aproximativ, la această întrebarea: cu cine va face tandem președintele? Avem experiența a mai bine de 6 ani, din cei 10 ai prezidențiatului Băsescu, când acesta a trebuit să joace, împreună cu Tăriceanu sau Ponta, în fabula Câinele și pisica.

În primul rând Victor Ponta, candidatul cel mai bine cotat în acest moment, dacă va câștiga alegerile va fi obligat să propună un candidat la funcția de prim ministru! La cine se gândește?

Victor Ponta n-a fost în stare să pună un ministru mai de Doamne, ajută!, în cele două guverne pe care le-a încropit cu greu și cu care prea multă brânză nu a făcut!... Nu cred că are în minte pe cineva care să-i aducă voturi în plus! Teamă mi-e că dimpotrivă, dacă va face cunoscut numele viitorului prim ministru, va pierde mult din susținerea pe care o are acum! Drept care va ocoli un răspuns clar! Iar dacă va deveni președinte, va avea grijă să lase guvernul pe mâna unui premier mai nepricput, mai incapabil decât a fost el! Ca să nu deranjeze comparația. Inevitabilă!

Așadar, putem fi siguri că oricare dintre candidați, odată ajuns la Cotroceni, nu va accepta de bună voie ca Victor Ponta să se permanentizeze în Piața Victoriei. Cred că fiecare candidat are obligația să ne dea numele sau măcar lista de posibili premieri la care se gândește când se închipuie câștigător al alegerilor. Pe cine ar pune să fie prim ministru în locul lui Victor Ponta? Un Victor Ponta pe care îmi place să-l imaginez că-și va da demisia dacă va pierde alegerile prezidențiale. Noblesse oblige, Victor!

La principalii adversari, adică în tabăra lui Vasile Blaga și Crin Antonescu, e destul de probabil că e vorba de Cătălin Predoiu să fie vizat ca prim ministru. Era mai bun să candideze pentru Cotroceni. În confruntare directă cu Victor Ponta e mai mult ca sigur că-l surclasa!... Așa însă, bietul Johannis nu va face față nici măcar unei confruntări directe cu Elena Udrea!...

...De ani de zile și mai ales în ultima vreme este tot mai des rostit numele lui CĂLIN GEORGESCU, ca un bun prim ministru in spe. I-am publicat cu totul întâmplător, în urmă cu vreun an, un interviu pe site-ul meu. Zic „întâmplător”, adică nu în cadrul unei campanii mediatice care se pare că se organizează acum în jurul și în susținerea acestui nume. Am urmărit cu atenție reacția comentatorilor de pe site. Ideile domnului Călin Georgescu au plăcut, la fel cum mi-au plăcut și mie! Ce n-a plăcut unora a fost ideea că dumnealui este un factor important al Clubului de la Roma, celebrul!... Ceea ce unora li se pare că rimează cu o vastă diversiune anti-românească, masonică, anti-naționalistă etc., etc.

Eu nu știam, am aflat din comentariile altora, că domnul Călin Georgescu este sculă mare în vestita organizație. Mi-aduc aminte la înființare, în urmă cu vreo 40 de ani, că ideea constitutivă a Clubului de la Roma a făcut o bună impresie în toată lumea. Mi-a plăcut și mie. Mai apoi nu am mai urmărit subiectul în mod special! Dar m-a mirat foarte mult reacția unor „naționaliști” de pe site-ul meu: nu se bucurau că un românaș de-al nostru, cu ideile pe care le susține domnul Colin Georgescu, este într-o înaltă funcție într-un conclav mondial cu aspirații atât de înalte!

Cu alte cuvinte, între oameni serioși, apartenența dlui Călin Georgescu la Clubul de la Roma mi se pare nu un punct slab, ci dimpotrivă, un atu extrem de important pentru viitorul politic al domniei sale! Și pentru viitorul nostru, dacă vom ști să prețuim ca lumea privilegiul oferit de domnul Călin Georgescu lumii noastre românești.

Alte reproșuri, ca privire la colegii săi, sunt neserioase. Povestea cu „spune-mi cu cine te întovărășești ca să-ți spun cine ești” nu prea mai funcționează în politică. La noi, în niciun caz! Eu, în PDAR sau în Vatra Românească, am fost coleg cu persoane care nu meritau nici bună ziua să le dau, dar nu eu le-am ales, să fie alături de mine! Așa că... Subiect închis,deci!

Așadar, constat că avem un candidat foarte serios la funcția de prim ministru! Mult mai serios decât toți candidații anunțați până acum pentru cursa prezidențială! Nu i s-ar fi potrivit să candideze și dînsul la prezidențiale, din mai multe motive. Locul său pare a fi mult mai potrivit în fruntea celor care fac! În executiv! Acolo de unde trebuie inițiate și aplicate măsurile de salvare a Țării. Măsurile potrivite! Ceea ce este treabă de meseriaș, de profesionist, de om care a gândit strategic la viitorul României!

Până acum nu am avut niciun premier sau președinte care să fi fost preocupat de „viitorul României”! S-a gândit fiecare numai la propriul viitor, eventual și la viitorul găștii de mercenari și profitori care îl adusese la putere! Atât!...

Dintre cei anunțați pe „piața candidaturilor”, nu-mi inspiră încredere niciun prezidențiabil. În starea aceasta se află, cred, majoritatea compatrioților! Cum spuneam, ar trebui să avem și o listă paralelă a posibililor premieri. Nu avem această listă, dar avem în schimb un nume, o persoană, despre care se spune că ar fi premierul de care avem nevoie. Iar cei care spun asta sunt oameni de tot felul, inclusiv oameni serioși, demni de luat în seamă.

Situația este paradoxală: avem alegeri prezidențiale peste câteva săptămâni, iar numele care stârnește tot mai mult interesul și asentimentul public este al celui care s-ar potrivi cel mai mult să ne fie prim ministru!...

Este verosimil scenariul următor: domnul Călin Georgescu să-și aleagă candidatul pe care să-l susțină, care să-i ofere cele mai bune șanse de a ajunge primul premier al României post-decembriste potrivit în funcția de prim ministru, funcție care, în următorii ani, ar putea să devină cea mai importantă, cu consecințele cele mai vizibile în devenirea României Viitoare.

Cu oricine domnul Călin Georgescu va decide să facă tandem, acela ar putea să fie candidatul la preșidenție care să merite a fi votat de noi! De va face tandem cu Ponta, sau chiar și cu un Johannis (!!!), va fi pentru  mine ca un fel de pariu pierdut și mă voi vedea nevoit să fac campanie electorală contre coeur! Dar numai dacă va exista garanția că viitorul prim ministru va fi mai sus numitul domn! Doamne, ajută!

Ion Coja