România, în anul dezastrului european

Harnicul iarmaroc de la București înghesuie în aceste zile o lume pestriță, adunată de pretutindeni. Ziua recoltei, ratată din motive de secetă și austerități, a îmbelșugat cu personaje gen Merkel și Barroso, ambele antipatizate de majoritatea băștinașă, simezele cu caricaturi de pe Dâmbovița. Ambii îmi păreau stimabili înainte de a mesteca vârtos, cu făcălețul picioarelor, mămăliga noastră autohtonă, făcând un partizanat grețos pentru suspendat. Mulți presupun că barosanii europeni au fost dezinformați, că sunt victimele minciunilor șuierate deasupra cercelului – cazul nemțoaicei – de Băsescu și, de același, în pâlnia terminată cu timpan a nesuferitului Barroso. Nu, niciunul n-a fost și nu este străin de mânăriile de la București ale lui Traian Băsescu. Niciunul nu-i străin de ce se petrece de fapt. Niciunul nu-i străin de faptul că Băsescu este pacostea poporului român.

Toate cancelariile vestice și estice și intergalactice știu ce se petrece în România sub Băsescu.

Știu că suntem încălecați de interese multiple, unele chiar ale lor, ale împricinaților, iar farsorul din Deal e cel care-i slujește și servește. Din acest motiv porcismul lor (da, porcism am scris!) este integral iar măgăria comisă față de 8.500.000 de votanți (aproape 90 la sută dintre aceștia l-au trimis acasă pe suspendat) rămâne impardonabilă. De la cina de pe Calea Victoriei, asezonată cu fluierături și huiduieli, au lipsit în seara de marți chiar cei doi numiți mai devreme. Ei vin azi și nu exclud coliziunea, oricât de vigilenți ar fi paznicii noștri și ai lor, cu înjurăturile de mamă pe care cineva se va îndura să li le traducă. Figura de babă vicleană a doamnei Merkel nu va suferi, sunt convins, deteriorări care să indice regrete și suferințe sufletești. Am văzut-o în Grecia, unde dușmănia populară a fost mult mai expresivă decât o putem imagina la noi, și nu părea șifonată. Politica extirpă obrazul.

„Epoca de superficialitate și romantism a României va fi încetat, în anul dezastrului european”, scria Tudor Arghezi în 1915. La ce dezastru să se fi referit marele meșter de cuvinte? Războiul care începea? Criza economică? Obrăznicia militară a unor țări care zornăiau amenințări și se băgau unde nu le fierbe oala? Suntem, azi, nu doar pentru că văd în preajmă atâtea personaje caricaturale reprezentând continentul, în proximitatea unui dezastru european iar noi ne-am trezit? Muncim la rându-ne la acest prăpăd sau suntem pe cale de a ne vindeca „de superficialitate și romantism”? Mai e în stare țara mea să se scuture de superficialitate când n-a fost în stare cu milioane de voturi, chiar mai multe decât cele cerute de cvorumul ilegal, să se scuture de arendaș? Sunt de vină vizitatorii noștri de azi care-și țin obraznicul congres în casa poporului pe care l-au umilit? Da și nu. Mai vinovați decât ei suntem noi. Iubindu-l pe Arghezi, nu-i dau dreptate în privința vindecării noastre. Neputințele ne urmăresc iar superficialitatea pare fără vindecare.