Definiţia legionarului
Pot şi e nevoie să dau o
definiţie legionarului, şi nu oricare definiţie, ci definiţia din care să se
poată înţelege lucrul cel mai frapant şi de neînţeles până acum: logica,
motivaţia celor care au creat în jurul legionarilor diversiunea cea mai amplă
şi mai aprig susţinută din toată istoria neamului românesc. Diversiunea, adică
minciuna şi crima de proporţii fără egal, căreia legionarii îi sunt victimă
statornică de (aproape) trei sferturi de veac. De ce oare au stârnit
legionarii atâta ură din partea celor care i-au prigonit şi încă i-ar mai
prigoni? Şi cine sunt cei pe care legionarii i-au supărat aşa de tare
şi, repet, cu ce oare i-au supărat de le-au provocat ura cea mai
neîmpăcată cunoscută în istoria noastră. „De ce atâta ură?” se întreba
Nicolae Iorga, cu înţelesul „de ce atâta ură împotriva noastră, a românilor?”
Şi cu subînţelesul „de ce atâta ură pe care noi nu am provocat-o nicicum prin
faptele noastre?!” La fel mă întreb şi eu: „de
ce atâta ură împotriva legionarilor?”
Iată răspunsul, iată răspunsul meu:
Istoria lumii, în esenţa ei ilustrează existenţa şi confruntarea a două
idei, două concepţii despre succes, despre reuşită, despre fericire, la
urma urmelor. Una – şi aş putea-o numi prima, cel puţin din punct de vedere
cronologic, este concepţia eroică, cavalerească, voinicească, pentru
care valoarea supremă o constituie victoria dobândită pe căi cinstite, drepte,
fără vicleşuguri, fără lovituri ascunse, pe la spate.
În această mentalitate cavalerească, puterea politică, averea, iubirea,
faima, loialitatea celorlalţi, încrederea pe care o inspiri, recunoştinţa
publică etc., nu au valoare decât dacă au fost obţinute pe căile onoarei şi ale
corectitudinii, fără a face nici o concesie de la principialitate şi
onestitate, de la legalitate şi mai ales de la legitimitate. Comportamentul
eroic presupune în primul rând respectarea cuvîntului dat, a angajamentelor
asumate, a jurămîntului, a promisiunilor făcute. Pe scurt, cavalerul este un om
de cuvînt. Este un campion al fair-playului.
Pus în situaţia de a nu-şi putea salva viaţa, averea sau statutul
social-politic decât prin dezicerea de principiile afirmate, de jurămintele
făcute sau de cuvîntul dat, omul de onoare, cavalerul, în termeni populari
româneşti voinicul, Făt-Frumos, preferă să moară, să-şi piardă rangul şi toată
averea (cazul lui Harap-Alb), dar să-şi respecte cuvîntul, să nu-şi piardă
onoarea. Să nu-ţi piardă sufletul, cum vor zice, mai târziu, creştinii.
Comportamentul eroic, cavaleresc, a constituit regula antichităţii şi a
Evului Mediu. (Fireşte, nu peste tot, dar în mod caracteristic şi dominant,
da.) Confruntarea, în antichitate, s-a făcut în interiorul acestei mentalităţi,
după regula că nu este nici o ruşine să te recunoşti învins de cineva pe care
Dumnezeu l-a lăsat mai puternic decât tine. Acest raport în care te afli
cu celălalt, celălalt fiind mai puternic, reprezintă voinţa zeilor, aşa
a vrut Dumnezeu, facă-se voia Domnului! Şi lumea cavalerească s-a organizat pe
seninătatea cu care fiecare accepta, în ierarhia de voinici, de eroi, locul pe
care i-l hărăzea puterea şi voinicia cu care îl înzestrase Dumnezeu. Aceste
ierarhii aveau, drept criteriu ultim, însăşi voinţa Domnului.
Pus în situaţia de a modifica această ierarhie, adică de a dobândi
onoruri şi bogăţie, putere şi ranguri sociale dintre cele mai înalte prin
mijloace şi procedee care contravin demnităţii şi onoarei, cavalerul autentic
nu pregetă a refuza. Acest refuz, nu neapărat vehement, zgomotos, acest refuz
fiind semnul distinctiv a ceea ce se cheamă nobleţea caracterului. Cavalerism,
nobleţe, eroism, onoare, curaj, demnitate, corectitudine, sunt atributele
modelului uman pe care au încercat să-l impună atât mitologia unor popoare, religia,
aşadar, cât şi istoria trăită, prin eroi imaginari sau reali.
Acestui model i s-a dat un contur definitiv prin Iisus Hristos, a cărui
icoană a însufleţit eroismul şi cavalerismul „sans tâche et sans reproche” al
eroului medieval, sensibil diferit de cel antic prin fervoarea iubirii şi
respingerea a tot ce ar putea purta marca trufiei, a trufiei care este prima
vinovată de invidia pe care o naşte, o produce, o provoacă la ceilalţi.
Şi care este efectul, efect devastator, al invidiei?
Efectul cel mai nefericit este însăşi apariţia celuilalt model
de comportament, a mentalităţii opuse celei eroice, cavalereşti. Este
mentalitatea potrivit căreia scopul scuză mijloacele, îndeosebi când scopul
înseamnă să dobândeşti putere şi onoruri, să răstorni ierarhiile stabilite pe
criterii cavalereşti, eroice, ale virtuţii şi puterii lăsate de la Dumnezeu!
Tot de la Dumnezeu este lăsată şi mintea omenească, iar mintea aceasta
este în stare să născocească felurite vicleşuguri prin care cel puternic să fie
doborît de cel slab şi nevolnic! Invidia nevolnicului, dinaintea voinicului
tare de virtute, pare să ascută mintea celui slăbănog, făcându-l inventiv,
născocitor de tertipuri prin care cel puternic să-şi piardă ascendentul lăsat
de la Dumnezeu. Aceste tertipuri putând fi otrava, pumnalul înfipt pe la spate
ori în timpul somnului, şantajul, glonţul ucigaş care anulează orice voinicie
înnăscută. Orice stârpitură, cu un revolver în mână, îl poate dovedi pe cel mai
voinic dintre oameni! Pe cel mai viteaz! Dar mai presus de toate nevolnicul
descoperă ce armă puternică poate deveni banul! Armă atotputernică! Căci
– şi aceasta este una din dominantele acestei mentalităţi, nevolnicul se
bazează pe credinţa, singura lui credinţă, că tot ce există pe lumea asta are
un preţ, în bani, în dolari, în aur, dar are un preţ. Preţ are şi prostituata
din colţul străzii, dar şi ministrul care te poate ajuta să calci legea fără să
fii pedepsit. Fireşte, preţul diferă, dar rămâne preţ! Conform acestei
mentalităţi, cinstea şi onoarea sunt chestiuni de preţ, adică sunt tot marfă!
Fiecare om este, vorba lui Caragiale „mai mult sau mai puţin onest!” Unii sunt
oneşti până la vederea unei bancnote de 100 de dolari, alţii rezistă (adică
urcă preţul) şi nu cedează decât la sume serioase, cu cinci-şase zerouri în
coadă. După acest principiu funcţionează şi autorităţile publice, inclusiv
judecătorii şi procurorii, până la poliţaiul din colţul străzii. La fel,
politicienii, chiar şefii de partid sau de stat! Ziariştii, drăguţii de ei, nu
mai vorbesc! Preţ au, tot variabil, şi artiştii, scriitorii, poeţii sau ce-or
mai fi fiind!
Într-o lume astfel simplificată, omul cu bani se simte în siguranţă!
Orice ar face! Chiar şi dacă ar ucide! Are bani, plăteşte şi scapă! Fireşte, îl
costă ceva mai mult în Anglia faţă de Bangladesh, dar principiul este acelaşi:
cine plăteşte comandă muzica!
Deci poţi obţine orice pe lumea asta dacă ai bani cu care să plăteşti.
Deci: banii e totul! (Cum sună şi un proverb pe care etnografii se
sfiesc să-l înregistreze!) Vom numi mercantilă această mentalitate care
vede toată rânduiala lumii ca pe un vast negoţ, comerţ planetar, în care
fiecare umblă să cumpere ieftin şi să vândă scump! Încununarea, apoteoza
acestei mentalităţi împlinindu-se în şmecheria prin care banii sunt puşi să
facă bani! Când banii devin ei înşişi marfă, pe care să o cumperi cu un preţ şi
s-o vinzi cu altul! Adică speculă şi camătă!
Toate religiile lumii au
condamnat neruşinarea şi cinismul cămătarului, al cametei ca sursă a
existenţei. Iar camăta a ajuns azi principiul ordonator al întregii structuri
economice mondiale! Nimeni nu mai mişcă pe această
planetă fără ca mişcările sale să fie înregistrate, controlate şi verificate de
sistemul bancar. Sistem bazat pe modul cel mai ruşinos, mai neomenesc, mai neplăcut
lui Dumnezeu de a-ţi câştiga tainul zilnic, pâinea cea de toate zilele!
Dar nu s-au mulţumit cu atât! Câştigându-şi pâinea cea de toate zilele
fără nici un efort, cămătarii, speculatorii, profitorii de nenorocirile şi de
greutăţile vieţii ale altora, nu s-au oprit până nu au uzurpat ce mai rămăsese
din cavalerismul de odinioară, aristocraţia de spadă, pe care revoluţiile de la
1789 încoace au măturat-o de pe scena istoriei în numele democraţiei, al unei egalităţi
imposibile, iluzorii, pentru a instaura plutocraţia , primatul averii dobândite
prin speculaţii, camătă şi înşelăciune.
Bancherii, cămătarii adică, aşadar campionii mentalităţii mercantile
sunt cei care au organizat atât revoluţia franceză (jos majusculele!), cât şi
pe cea rusească, prin care s-a desfiinţat nu numai aristocraţia europeană, de
spadă (la originile ei), ci s-a renunţat şi la principiul ei constitutiv: eroism
şi onoare! Implicarea marii finanţe în revoluţiile şi războaiele care au
zdruncinat lumea şi îndeosebi Europa ultimelor două secole s-a făcut prin
mijloace de o perfidie şi lipsă de eleganţă, de fair-play, de
cavalerism, printr-o viclenie maladivă, transformată în mod de a fi, de a
exista, care nu pot fi înţelese propriu-zis decât acceptându-le ca expresie (şi
dovadă) a puterii satanice, a modelului satanic de comportament. La fel cum
încercând să înţelegi resorturile ultime, primare, ale comportamentului
cavaleresc, îl descoperi pe Dumnezeu şi eşti nevoit să-l „inventezi” pe Iisus
Hristos ca să afli logica acestui model existenţial, la fel, logica modelului
de comportament mercantil, mercificator (cum i-ar spune Ioan Petru Culianu), te
obligă să accepţi ca real, al naibii de real, rolul pe care îl are, totuşi, în
viaţa noastră şi Satan! Dumnealui Îngerul căzut, dar încă atât de activ! De
dinamic! De eficient! (Măcar la prima vedere şi pe termen scurt...)
Azi în ce lume trăim?
Azi trăim oare într-o lume în care se confruntă spiritul eroic cu cel
mercantil? În care se confruntă cavalerii cu mercenarii năimiţi de
mercificatori?
Nici pe departe!
Aşa cum în vechime lupta se da între Ahile şi Hector, Alexandru Machidon
şi Por împărat, adică între eroi, azi, lupta este între cămătari, între bande
de bancheri, între hoţi şi hoţi! Nu mai departe - luând aminte la actualitatea
cea mai strictă - toţi cei care se confruntă în clipa de faţă, azi 24 iulie
2000, în lupta pentru preşedinţia României, toţi cei pe care sondajele îi oferă
conştiinţei publice, de la Iliescu la Roman, inclusiv Iliescu, Stolojan,
Meleşcanu etc., toţi sunt nişte infractori la legea penală, pe care o minimă
anchetă derulată corect i-ar incrimina fără ezitare. Lupta nu este între
principiul Răului şi al Binelui, ci Răul ne copleşeşte, şi-a adjudecat toţi
aşii, trişând în nenumărate feluri.
Nu mai puţin veacul nostru, al 20-lea, care, într-un rezumat succint,
ar putea fi considerat ca fiind secolul confruntării planetare dintre regimul
democratic şi regimul totalitar, comunist. Confruntare care s-a declanşat în
1917 şi s-a încheiat abia în 1989!... În realitate, regimul comunist, comunismul,
este o invenţie, un experiment, o diversiune la scară mondială, a bancherilor
din Wall-Street, a oligarhiei financiare mapamondiale, care a controlat tot
timpul acest regim, astfel că în 1989, atunci când s-au împlinit 200 de ani de
la izbânda banului asupra spadei, a camătei asupra volniciei, a băncilor asupra
bisericilor, aniversarea a fost marcată, festiv, prin bobârnacul cu care marele
bancher, marele manipulator, a pus capăt regimului comunist de pretutindeni...
Spre deosebire de oamenii normali, care îşi petrec viaţa cu dorinţa şi
pornirea de a gusta cât mai multe din bucuriile acestei lumii, ale condiţiei de
om, nevolnicii, anormali psihic, nu au viaţă în ei decât pentru a gândi şi pune
în aplicare cât mai multe şi mai noi, şi mai eficiente tertipuri,
lovituri pe la spate, fraude, crime, hoţii de tot felul, toate nepedepsite!
Căci însăşi justiţia este la cheremul acestor nevolnici, a acestor bolnavi,
ahtiaţi să se simtă puternici! Să-i ştie pe alţii, pe cei mai frumoşi, mai
isteţi, mai puternici decât ei, căci aşa i-a lăsat Dumnezeu, să-i ştie la
cheremul lor! Răsturnând astfel ierarhia, lăsată de la Dumnezeu, adică
uzurpându-L astfel pe Dumnezeu, de care, în străfundul buzunarelor, ei se simt
nedreptăţiţi, persecutaţi, încă de la naştere, căci le-a dat Dumnezeu haznaua
de suflet pe care se chinuie toată viaţa s-o umple cu aur şi dolari, cu lire şi
mărci, cu valori mobiliare şi poliţe, iar ea tot hazna rămâne! Plină de...
...Devin, după cum se vede, retoric şi literar, aproape liric!
Subiectul are la noi, la români, expresie literară la nivelul cel mai înalt.
Adversari în viaţa literară şi atât de diferiţi ca oameni, Eminescu şi
Macedonscki au fost unanimi, la nivelul capodoperei, în a se cutremura, scârbiţi, de succesul pe care
îl are în lumea noastră nu cel înzestrat de Dumnezeu cu toate marile calităţi,
care fac gloria neamului omenesc, ci secătura, otreapa bicisnică, nevolnicul!
Făt-Frumos, ca ideal românesc de voinicie, cu varianta Harap Alb, îşi
ţine cuvîntul dat Spânului, deşi şi l-a dat vi
coactus, căci face parte din categoria aceea de oameni-oameni! Făt-Frumos
niciodată nu recurge la vicleşuguri, ci mereu propune Fiarei confruntarea „în
luptă dreaptă”. Cine-i tînăr şi voinic Iese noaptea pe colnic Fără par, fără pistoale,
numai cu palmele goale!... Acest ideal românesc de comportament punctează
periodic şi istoria efectivă, începând cu Dromichete şi încheind, culminant, cu
Constantin Brâncoveanu, la acea dată omul cel mai bogat din Europa, ceea ce nu
l-a împiedicat de la gestul cel mai cavaleresc cu putinţă, care, dacă nu s-ar
fi petrecut propriu-zis, nici ca gest imaginat n-ar fi fost pe înţelesul
spiritului mercantil, tranzacţionar.
Situaţi în acest context şi văzuţi din această perspectivă, legionarii
ce reprezintă? Evident, sunt expresia modelului eroic, cavaleresc. Dar mai
presus de asta, legionarii au ştiut să
facă eficient spiritul cavaleresc, au ştiut unde să găsească antidotul, au
găsit soluţia prin care să facă neputincios mecanismul mercificării, al
transformării în marfă a orice, inclusiv a sufletelor! Legionarii au inventat
tehnica sufletească (vezi Cărticica şefului de cuib) prin care omul,
născut cu dorul de puritate şi de onestitate, să supravieţuiască, nu oricum, ci
numai ca om, să reziste tentaţiilor nenumărate prin care marii comercianţi ai
lumii s-au învăţat să ştie că pot cumpăra orice şi pe oricine!
Cu legionarii nu le-a mai mers!
Oameni ca nicadorii sau decemvirii, cum să-i cumperi?! Cu ce? Cu câţi
bani?!... Pentru prima oară n-au avut bani destui, căci nici tot bănetul de pe
lume nu le-ar fi ajuns să-i cumpere pe legionari!
Căci nicadorii s-au numărat cu miile printre legionari! Oameni dispuşi
să renunţe la viaţă, la bucuriile tinereţii, la orice, nu însă şi la credinţa
lor în justiţie, în adevăr, în frumuseţea făpturii umane. În această credinţă
ei s-au arătat de neclintit. Au putut fi nimiciţi, striviţi aproape toţi de
tăvălugul istoriei, dar nimeni nu i-a putut face să renunţe, să înceteze a mai
fi ceea ce îşi propuseseră să fie: oameni de onoare. Practic, legionarii nu s-au dezis de ei înşişi şi
asta indiferent de preţul cu care au fost momiţi sau de torturile la care au
fost supuşi!
Spre deosebire de toţi politicienii, pentru care politica este o
tejghea, la care toţi vând şi toţi cumpără, pentru legionari politica a fost un
teren de luptă, dusă după regulile unei lupte sportive, pe care legionarii s-au
străduit să le respecte ei primii şi le-au respectat. Victimele legionarilor,
în frunte cu prefectul poliţiei Manciu, au încălcat regulile jocului. Le-au
încălcat în mod repetat şi în chip josnic, depăşind mult limitele greşelilor ce
pot fi iertate! De neiertat, nu numai în faţa legii, e tot ce au făcut cei pe
care i-a ajuns pedepsitorul braţ al legionarilor. Violenţele legionare au lovit
în cei care şi-au bătut joc de justiţie şi de Ţară, îndeosebi în cei care au
trădat. Legionarii nu şi-au supus adversarii la nici un fel de violenţe sau
abuzuri, la nici o nedreptate. Violenţele legionare au lovit în românii trădători,
nu în adversari! După mentalitatea legionară, cavalerească, trădătorul şi-a
încălcat jurământul de solidaritate cu Ţara, cu Neamul. Trădătorii trebuie
suprimaţi, în numele legii terfelite, iar adversarul trebuie doar înfruntat, cu
armele ştiute ale luptei politice drepte. În aceşti termeni au încercat să
rezolve legionarii şi mult discutata problemă evreiască, a puterii economice
tot mai mari a evreilor din România. Au văzut în această problemă o provocare,
aproape sportivă. Şi în replică la comerţul evreiesc, prosper pentru evrei şi
ruinător pentru români, legionarii au dezvoltat o reţea de comerţ legionar
(legionarii comercianţi!!), care dacă n-ar fi fost desfiinţată de autorităţi, e
probabil că ar fi reabilitat însăţi noţiunea de comerţ, care poate fi făcut şi
în mod onorabil, cu frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni! Aşa cum fusese
odată! Legionarii au demonstrat că e posibil un asemenea comerţ, dar modelul
legionar ameninţa să fie fatal pentru profesioniştii comerţului fraudulos şi
nesăţios.
Replica imaginată de legionari, atât de eficientă fiind, căci făcea inoperantă
toată arta coruperii milenar exersată, această rezistenţă legionară la corupţie
trebuia nu numai învinsă, cu orice preţ, inclusiv cu preţul crimei în masă, al
genocidului (căci a existat un genocid împotriva legionarilor!), dar ea,
replica legionară, trebuia să fie şi ascunsă, să se piardă amintirea şi pilda
ei. Căci, din nefericire pentru marii neguţători de conştiinţe, oamenii pot fi
corupţi şi sufletele lor pot fi cumpărate, coborându-i în bicisnicia cea mai
nenorocită, dar oricât de jos ar decădea, din astfel de oameni se nasc totuşi
oameni normali, cu sămânţa divină în ei, adică aspirând la împlinirea de sine
sub bolta Kalo-kagathiei strămoşeşti, fiecare copil visându-se un Făt-Frumos,
cavaler fără prihană, voinic neînfricat, iar mult mai târziu şi cu greu reuşind
să pună preţ pe safe-urile din bancă, să le priceapă ciudatul rost.
Modelul legionar trebuia ascuns cu orice preţ!
Preţ plătit ziariştilor, magistraţilor, istoricilor, politicienilor, profesorilor,
ca să mintă cu toţii şi modelul legionar să dispară din inventarul de formule
socio-politice inventate de om! Acesta a fost scopul prigoanei duse şi dusă
împotriva legionarilor!
Fireşte, vorbind de un model legionar, avem în vedere izbânzile şi
împlinirile acestuia, iar nu rateurile inevitabile, la care te condamnă trăirea
istoriei. Oricum, nota dominantă a prestaţiei pe care au avut-o legionarii pe
scena istoriei, nu o dau „abaterile” de la modelul ideal. Mai mult: din
fericire, modelul legionar, modelul trăit de mii şi mii de tineri, care au
suferit şi au murit rămânând neclintiţi în credinţa lor legionară, nu are o
semnificaţie exclusiv românească, chiar dacă este de sorginte pur românească!
Acest model nu răspunde unor situaţii politice irepetabile, ci se înscrie,
deasupra contingenţelor trecătoare, ca un răspuns românesc în istoria
majoră a umanităţii. În lupta dintre
spiritul cavaleresc şi cel mercantil, dintre Bine şi Rău, dintre Dumnezeu şi
Satana. În această luptă legionarii au intrat imaginând un model de
comportament care, în sine, părea a fi irealizabil, utopic, idealism pur, năuc.
Prin sacrificiul şi martiriul a mii şi mii de legionari, cei mai mulţi tineri,
veritabili Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, realitatea istorică a putut
înregistra şi valida acest model. S-a demonstrat astfel că mii, zeci de mii de
fete şi feciori se pot organiza, pot trăi zi de zi, ceas de ceas, după
principiile legionare stabilite de Căpitan, principii deduse din Evanghelie şi
din tradiţia cea mai pură a voiniciei româneşti.
* * *
N-am reuşit să impunem în conştiinţa lumii numele lui Constantin
Brâncoveanu!... Lumea a fost atrasă nu de sfinţenia Brâncoveanului, ci de
satanismul lui Dracula, în care mulţi, din ignoranţă şi tembelism, văd
exponentul românismului.
Cine însă scrutează azi cu ochi atent şi cinstit istoria noastră,
descoperă cu uimire modelul legionar. Şi sunt tot mai mulţi, pe felurite
meridiane, cei ce descoperă astfel o posibilă soluţie la problemele lumii de
azi, ale lumii de mâine. Huliţi şi prigoniţi în ţara lor, legionarii sunt tot
mai preţuiţi în alte ţări, pe alte continente. Intră în conştiinţa lumii! În
eternitate. Doamne, ajută!
Ion Coja
Post scriptum octombrie 2012. Acest text
urma să apară în cartea Legionarii în eternitate. Aflată
„sub tipar” de 12 ani...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iti multumesc pentru comentariu!