Apologia lui Petre Ţuţea

- Memoriu adresat Ministrului de Interne în februarie (?) 1989 -

Stimate tovarăşe Ministru,

      Subsemnatul Ion Coja, lector la Facultatea de filogie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, vă rog să binevoiţi a lua în consideraţie următoarele în legătură cu ancheta pe care în momentul de faţă organele de securitate o fac în jurul domnului Petre Ţuţea:

      Îl cunosc de aproape 20 de ani pe dl Petre Ţuţea, de câţiva ani fiindu-i chiar prieten apropiat. Ceea ce m-a atras la domnia sa au fost, în primul rând, două calităţi evidente: inteligenţa fermecătoare şi patriotismul fără margini. La fel, multor prieteni şi colegi le-am făcut cunoştinţă cu dl Petre Ţuţea, spre a se bucura şi ei de spectacolul inegalabil al acestei inteligenţe scăpărătoare, care a intrat de mult în legenda vie a Bucureştiului. M-am simţit dator să ţi scriu despre dînsul, printre altele făcându-l personaj principal în romanul Salonul de reanimare depus spre publicare la Editura Cartea Românească. Prezint în acest roman conţinutul unor lungi discuţii purtate cu dl Petre Ţuţea de-a lungul anilor. Fireşte, soarta personajului meu nu-mi este indiferentă şi acesta este un motiv în plus ca să mă adresez Domniei Voastre. De altfel, cei care au scris despre Petre Ţuţea extrem de elogios, în presă sau în cărţile lor, nu sînt puţini, începând cu Eugen Barbu sau Costache Olăreanu  şi terminând cu Emil Cioran.

      În primăvara anului 1977, „Europa liberă” a anunţat la buletinul de ştiri aderarea d-lui Petre Ţuţea la „grupul Paul Goma”. Urmare a acestui anunţ provocator, d-l Petre Ţuţea a fost anchetat de securitate, anchetă încheiată cu percheziţionarea locuinţei şi confiscarea tuturor manuscriselor din casă: circa 1000 (o mie) de pagini. Petre Ţuţea a resimţit acea anchetă ca pe o jignire personală. Dacă-mi îngăduiţi să-l citez, Petre Ţuţea era supărat pe cei de la securitate că, după atâţia ani şi după atâtea anchete făcute în jurul său, tot nu au reuşit să-l cunoască.

      Părerea mea este că d-l Petre Ţuţea nu este capabil să intre în grup cu nimeni, fiind o personalitate extrem de originală şi de puternică. Din câte ştiu, nici aderenţa sa la mişcarea legionară – care i s-a reproşat în anii ’50, nu a fost o înregimentare propriu zisă, efectivă, tradusă prin fapte şi acţiuni.

      Atunci, în 1977, m-am simţit dator, ca membru de partid şi ca om de cultură, să fac cunoscute autorităţilor noastre părerea mea despre d-l Petre Ţuţea şi ancheta desfăşurată asupra sa, anchetă pe care am considerat-o pripită şi neavenită. M-a mirat foarte mult că organelor de securitate nu le era cunoscut dispreţul neascuns pe care d-l Ţuţea l-a avut întotdeauna pentru „Europa liberă” şi, în general, pentru politica Occidentului. Cu atât mai mult că a-l cunoaşte pe Petre Ţuţea nu este pentru nimeni greu, fiind dînsul un om extrem de sociabil, dornic de vorbă, care nu are nimic de ascuns.

      Dl Petre Ţuţea este un gânditor naţionalist, un patriot fără de întoarcere de pe acest drum. În anii ’50 a avut de suferit de pe urma acestei naturi a dumisale. Erau anii de ocupaţie sovietică, anii în care ministerul de interne era condus de oricine, numai de români nu! Ani când partidul însuşi lupta pentru a deveni un partid propriu zis românesc.

      De aceea, d-l Petre Ţuţea a resimţit cu mare satisfacţie dovezile că guvernul şi partidul nostru devin româneşti, ale poporului român, ale României. Aceste dovezi, care au sporit brusc după anii 1964-65, l-au determinat pe d-l Petre Ţuţea să se adreseze, în 1968, cu un lung memoriu către Preşedintele ţării, memoriu prin care a încercat să se facă util conducerii de partid şi de stat, politicii noastre de independenţă naţională.

      Pentru cine vrea să afle ce crede Petre Ţuţea despre cele ce se petrec în România, ar fi suficient să citească acel memoriu şi să vadă, după 20 de ani, că el coincide, prin propunerile făcute, cu înfăptuirile cele mai de seamă ale societăţii noastre în aceşti ani. Ceea ce, fireşte, îi dă d-lui Ţuţea o satisfacţie deosebită.

      Cunosc conţinutul acestui memoriu din relatările dlui Ţuţea şi ale dlui Simion Ghinea. Ideile de care era însufleţit, ca să nu mai vorbesc de intenţii, sunt idei şi intenţii care nu fac din Petre Ţuţea un opozant la politica Partidului nostru, ci, dimpotrivă, un susţinător. Am avut lungi discuţii cu dl Petre Ţuţea despre cele ce se petrec în lume şi mai ales în ţară, despre persoana Preşedintelui ţării etc. N-am fost întotdeauna de acord între noi, cum n-am fost totdeauna de acord nici cu ce se petrece în lume şi în ţară. Uneori din pricina unor informaţii greşite  pe care le deţineam, alteori greşind noi, alteori având dreptate. Ceea ce a animat de fiecare dată aceste discuţii a fost dorinţa vie a dlui Petre Ţuţea de a afla veşti bune despre ţară, despre lucrurile şi faptele din ţară. Personal, în aceste discuţii, deseori am exagerat veştile bune, ştiind că-i fac plăcere. În acelaşi scop l-am plimbat deseori prin Bucureşti ca să se bucure de înnoirea Capitalei şi l-am văzut fericit că Bucureştiul devine o metropolă „cum nu sînt nici Berlinul, nici Moscova”, oraşe pe care le-a cunoscut mai bine în tinereţea sa. „Numai socialismul putea să facă astea! Numai socialismul putea să investească atât de mult în lucrări publice”, mi-a spus d-l Ţuţea de nenumărate ori.

      În sesizarea ce am adresat-o în 1977 organelor de securitate, îmi permiteam să atrag atenţia asupra valorii manuscriselor confiscate. Cunosc cam tot ce a scris d-l Petre Ţuţea şi, cu puterile mele limitate, am încercat să-l ajut, fie pentru a le publica, fie pentru a le continua. O parte din aceste manuscrise se află la Editura „Cartea Românească”, altele am încercat, fără succes, să le public prin editura Nagard a dlui I.C.Drăgan. Probabil că în puţinii ani care-i mai are de trăit, dl Petre Ţuţea n-o să-şi vadă publicată nici una din cărţile sale. Domnia sa nici nu ţine foarte mult la asta. M-a avertizat că mă lasă, prin testament, să fiu, împreună cu dl Marcel Petrişor, editorul scrierilor sale, post-mortem. M-am simţit onorat de această încredere.

      Nota bene: în aceste scrieri nu există nici o referinţă politică sau de istorie politică. Sunt eseuri filosofice şi estetice, ale unui om extrem de citit, de inteligent.

      Sunt unul dintre cei care încearcă să-l ajute pe acest venerabil bătrân lipsit de familie să-şi trăiască ultimii ani de viaţă în aşa fel încât, peste ani de zile, să nu ne fie ruşine de soarta sa. Acest ajutor a căpătat diverse forme. În ultimele luni, lovit de neputinţa de a mai ieşi din casă neînsoţit, dl Petre Ţuţea are nevoie de un însoţitor. A încercat să tocmească o persoană plătită care să-i aibă de grijă câteva ore pe zi, să-l îmbrace, să-l însoţească la plimbare... N-a găsit. În aceste condiţii, eu şi alţi apropiaţi ai săi, ne-am gândit să-l dăm în grija unor tineri care, cu rândul, să-l scoată la plimbare. Eu i-am recomandat doi studenţi, Marcel Petrişor a adus şi el un tînăr, de profesie muzician, Ioan Alexandru a trimis şi el un tînăr, la fel şi Liviu Petrina.

      Dl Petre Ţuţea a fost foarte emoţionat că se găsesc asemenea tineri, generoşi şi omenoşi, în stare de acest sacrificiu. Personal i-am prezentat acest gest tineresc ca pe încă o dovadă că-n societatea românească valorile specific româneşti, OMENIA, nu dispar. Ci dimpotrivă. Se întăresc.

      Când, în vara anului trecut, stând de vorbă la Paris cu Emil Cioran despre Petre Ţuţea, i-am povestit cât de mulţi sunt tinerii care-l îndrăgesc pe Petre Ţuţea, Emil Coran s-a arătat foarte mirat, aşa ceva la Paris fiind de neconceput. şi m-a rugat să-i transmit lui Petre Ţuţea „invidia” sa.

      Din nefericire, faptul că s-au găsit aceşti tineri de suflet, de adevărată omenie, care să-şi sacrifice timpul fără nici un câştig, altul decât satisfacţia unui comportament uman, a stârnit suspiciunea organelor de securitate care un iniţiat şi dus până la capăt o vastă anchetă în jurul dlui Petre Ţuţea şi a persoanelor care îl vizitează, anchetă care a ajuns la concluzia că locuinţa dlui Petre Ţuţea este „un cuib de legionari”, că dl Petre Ţuţea face prozelitism legionar, pregătind acţiuni anti-guvernamentale ş.a.m.d.

      Felul cum s-a desfăşurat ancheta nu onorează instituţia în a cărei subordine se află autorii anchetei. Tinerii anchetaţi au fost supuşi unor lungi interogatorii, ameninţaţi, jigniţi. Li s-a pus la îndoială, fără nici un temei, simţăminte profunde, care le-au orientat până acum viaţa şi, probabil, le-o va orienta şi în viitor. Elanul lor generos n-a găsit nici o urmă de înţelegere. Gestul lor, care onorează tineretul nostru, a fost interpretat în modul cel mai greşit cu putinţă.

      În cursul anchetei le-a fost dat să audă proferându-se înjurături grosolane la adresa unor oameni cu care cultura noastră se mândreşte: istoricii A.Muşat şi I.Ardeleanu, poetul Ioan Alexandru şi alţii.

      Cele spuse mai sus despre Petre Ţuţea se potrivesc şi dlui Simion Ghinea, pomenit şi el în timpul anchetei ca „alt bandit”. Am învăţat multe de la Petre Ţuţea şi Simion Ghinea şi în primul rând am învăţat să înţeleg mai bine vremurile pe care le trăim, să le raportez mai exact atât la ce a fost înainte, cât şi la ce se petrece în alte părţi ale acestei lumi! E păcat că oameni ca ei nu au acces la mijloacele de propagandă, căci ceea ce ar avea de spus sunt lucruri cu o eficienţă educativă extrem de mare, de care ar avea nevoie mulţi tineri, care se amăgesc azi prea uşor în mrejele propagandei occidentale. Discuţiile ce le-am purtat cu domnii Petre Ţuţea şi Simion Ghinea m-au ajutat mai mult ca orice să înţeleg minciuna propagandei occidentale. Întotdeauna am regretat că propaganda noatră, în replică la cea occidentală, nu utilizează argumente de soiul celor pe care le-am discutat cu Petre Ţuţea şi Simion Ghinea.

(lipsesc din ciorna păstrată paginile 9 şi 10)

      (...) că n-ar strica să verificaţi şi suspiciunea mea cu privire la buna credinţă a celor sau a celui care a orientat anchetarea acestui „caz” de o manieră care, dacă altele ar fi fost persoanele implicate, ar fi putut duce la ivirea unui subiect gras pentru „Europa liberă”. Dacă ar fi fost altcineva în locul lui Petre Ţuţea, e posibil că s-ar fi simţit constrâns să devină un „opozant”, de care să se vorbească la „Europa liberă”. Petre Ţuţea n-o va face niciodată! Căci el dacă se poate înşela în privinţa detaliilor, în esenţa sa fenomenul românesc de astăzi îi satisface imensul său orgoliu de român, ceea ce îl face să se numere printre cetăţenii cei mai loiali ai RSR. Această loialitate o are de învăţat oricine se apropie de Petre Ţuţea printr-un contact uman normal.

      Cu nădejdea că mă fac astfel util tuturor celor implicaţi în această poveste, vă rog să luaţi cunoştinţă de încrederea deplină ce o am în cei care conduc dificila muncă de apărare a securităţii nostre de stat şi naţionale, a independenţei româneşti. Din această încredere a pornit imboldul scrierii acestor pagini cu care sper că nu v-am inoportunat.

                                                                       Ion Coja

(1) Mult mai convenabil pentru toată lumea ar fi ca unul dintre tinerii plini de zel care au participat la anchetă să ia asupra sa, ca sarcină de servici, îngrijirea dlui Petre Ţuţea, în locul tinerilor pe care ancheta i-a alungat din preajma nevoiaşului bătrân.

(2) Ei n-au trăit niciodată în condiţii atât de precare cum trăiesc Petre Ţuţea sau Simion Ghinea, iar dacă sunt pensionari, apoi au pensii mult mai mari, răsplată pentru cât rău au făcut şi ar mai face acestei ţări.

(3) Înseamnă lipsă de experienţă, poate chiar de aptitudini profesionale. Dar mi-e teamă că mai înseamnă şi incapacitate sufletească de a concepe sacrificiul de sine, ceea ce mi se pare total incompatibil cu statura morală a unui luptător în rândurile forţelor de securitate ale ţării.

Post scriptum septembrie 2012:

Domnule profesor, ce vă face să publicaţi acest text după mai bine de 20 de ani?

Textul de mai sus este numai ciorna, scrisă de mână, care mi-a rămas. Textul dactilografiat şi expediat către ministrul de atunci al Securităţii cred că prezintă unele mici modificări, pe care obişnuiam să le fac de obicei când rescriam textul la maşină. Textul trebuie să se afle prin vreo arhivă. Am tot sperat să găsesc o copie a dactilogramei. Negăsind-o, mi-am zis că, faute de mieux, decât nimic, e bună şi ciorna asta să vadă lumina Internetului. Am mai vorbit de acest memoriu, de ancheta securităţii, aşa cum se înţelege şi din memoriu. Precizez că acest memoriu l-am scris când am aflat de anchetă că este în plină derulare, aşteptam să fiu şi eu chemat, m-am dus cu memoriul meu la Uniunea Scriitorilor şi i l-am dat lui Dumitru Radu Popescu, ultimul preşedinte autentic al Uniunii. Am contat pe el că se va implica şi am calculat bine. Nu ştiu nici până azi ce a făcut, ce n-a făcut DRP-ul, dar ancheta s-a oprit, studenţii au fost lăsaţi în pace, iar Uniunea Scriitorilor a plătit unui angajat să se îngrijească de nevoile lui Petre Ţuţea. A fost fain de tot domnul academician!

Care au fost tinerii pe care i-aţi recomandat dumneavoastră?

Erau Marian Munteanu şi Mihai Gheorghiu, studenţi în grupa pe care eu, ca membru PCR şi cadru didactic, o păstoream, ca un fel de diriginte. Mi se pare că mă numeam îndrumător de grupă. O singură dată mi s-a acordat această încredere şi a fost ca un semn de undeva de sus, căci în grupa aceea am dat peste cei doi viitori lideri ai Ligii Studenţilor. I-am dus la Ţuţea, iar ei, la rândul lor, au dus alţi colegi, pe Mircea Gherboveţ, Mugur Vasiliu şi alţii. La fel au făcut şi ceilalţi tineri, au mai adus alţi colegi. Dar din dar... Câţiva studenţi de la Medicină a adus şi Mihai Neagu Basarab, pe care văd că nu l-am pomenit în ciorna memoriului. În total s-au adunat un număr de vreo 15-20 de tineri. Fiecare, când îi venea rândul cam o dată pe săptămână, stătea cu domn profesor o juma de zi. Ţuţea era încântat că are pe cine să catehizeze, iar tinerii au fost la înălţimea amfitrionului. Gestul lor trebuie păstrat în conştiinţa publică românească. Este un gest care aparţine istoriei, care onorează conştiinţa românească. Cred că cineva ar merita să-i caute pe toţi şi să le adune amintirile! Repet: când i-am povestit lui Emil Cioran, în vara lui 1988, despre aceşti tineri, a rămas foarte încântat. Printre alte comentarii a fost şi acesta: aceşti tineri din Bucureşti confirmă încrederea lui Mircea Eliade în tineretul din Estul Europei, din România în mod special!

Cum vedeţi acest text după 20 de ani?

Transcriindu-l pentru publicarea pe Internet, l-am recitit acum prima oară... Sunt uşor mirat că în acel memoriu am emis ipoteza unui sabotaj în interiorul Securităţii legat de această anchetă! Am avut mare dreptate! În loc securitatea să se ocupe de cei care pregăteau trădarea şi dezastrul de peste câteva luni, din decembrie 1989, nişte securişti amărîţi îl anchetau pe un bătrân minunat ca om şi ca român şi pe nişte tineri de mare ispravă, băgându-i în sperieţi cu fel şi fel de ameninţări. Incompetenţi sau diversionişti? Oricum, nu-şi meritau leafa pe care o primeau să apere ţara! Nu-ţi trebuia multă minte ca să pricepi că Ţuţea nu era un pericol pentru nimeni. Dar îţi trebuia o inimă de român! şi aşa ceva nu au avut mulţi dintre cei care au mâncat pâinea albă a securităţii!

Ce este cu acel memoriu depus de Petre Ţuţea în 1968?

Ţuţea îl pomenea deseori, de regulă pentru a sublinia că ce se întâmplă în economia românească, în industrie îndeosebi, sunt lucruri preconizate de legionari, în programul lor economic, dacă pot spune aşa! Era un memoriu de susţinere a ideii de industrializare a României, cu propuneri şi argumente de ameliorare a politicii demografice şi altele. Conform proiectelor interbelice discutate în cercurile legionare, în 1980 România trebuia să aibă o populaţie de 40 de milioane şi o industrie puternică, fără de care nu se putea concepe o Românie suverană. Memoriul a fost trimis de la CC al PCR la Academia Română, spre a fi evaluat de specialişti. După ştiinţa mea, o copie a acelui memoriu se află acum la unul dintre tinerii care l-au frecventat pe Ţuţea în condiţiile amintite mai sus. L-a obţinut după 1990... O să-l caut ca să publicăm textul, acel memoriu ne va ajuta să înţelegem frământările prin care a trecut sufletul, conştiinţa civică a lui Petre Ţuţea, care avea toate motivele să-i dispreţuiască pe guvernanţii comunişti. şi-a călcat pe inimă scriind acel memoriu, dar gestul său era al unui veritabil naţionalist. Guvernul, chiar dacă încape pe mâna adversarilor politici, trebuie ajutat să performeze, dacă-mi îngădui acest cuvînt care nu-mi place nici cu poliţia! România şi poporul român nu au culoare politică! Aşa au gândit legionarii şi atunci când Antonescu a intrat în razboi! O mulţime de legionari s-au înrolat voluntari, Ţara era la nevoie! În plus, cum spunea Simion Ghinea, dacă rămâneau la guvernare alături de Mareşal, legionarii ar fi susţinut până la moarte ideea Cruciadei anti-bolşevice!... Cine ştie? Cu câteva sute de mii de legionari pe frontul de Est, poate altfel se încheia Cruciada!... Oameni serioşi legionarii, nu ca haimanalele de azi, care îşi dau unii altora peste mână, nu cumva să ducă guvernul până la capăt un proiect şi să obţină astfel capital politic! Electoral!

Publicarea acestui text ar putea fi interpretată ca o laudă de sine. Nu miroase a bine!

Este posibil acest efect, dar nu asta am urmărit! Dacă aş avea astfel de slăbiciuni, publicam de mult acest text. Şi încă multe altele! Când se va deschide arhiva PCR, blocată din motive stranii, se vor găsi acolo vreo douăzeci de memorii pe care le-am depus eu!

Am ajuns la o vârstă destul de înaintată. Puteam de mult să fiu oale şi ulcele. Nu m-ar fi deranjat că acest text ar fi rămas pentru vecie necunoscut!... Din fericire, am motive medicale să trag nădejde că mi se vor acorda câteva minute de prelungire a meciului... Le voi folosi lăsând de-o parte modestia, ar fi falsă modestie! La Vérité avant toute chose...

Vă veţi scrie memoriile?

O bună parte din memorii sunt în Marele Manipulator, carte recent tipărită... Voi mai scrie şi alte memorii, dar nu pentru a fi publicate postum, ci le voi publica pe Internet pe măsură ce le voi scrie. Voi publica curând şi dosarul meu de Securitate. Mă supun astfel verificării şi judecăţii celorlalţi, inclusiv a celor care vor fi cuprinşi în aceste memorii... Fireşte, care mai sunt în viaţă. Sunt atât de mulţi cei care nu mai sunt... Unde sunt?!

O ultimă întrebare: ce este cu cele trei texte numerotate (1), (2), (3)?

Fac parte din ciornă. Au fost intercalate în textul final, dactilografiat, probabil în textul din cele două pagini de ciornă care s-au pierdut. E interesant mai ales textul (2), prin care mă refer, probabil, la torţionarii şi liderii politici din anii când au zburdat la Bucureşti cominterniştii Anei Pauker! Acum tot ei fac cărţile, adică le măsluiesc cum vor, în jocul la cacialma care se numeşte democraţia românească de după decembrie 1989! Nu cred că am fost premonitoriu, ci am interpretat corect disidenţa, aşa zisa disidenţă a unuia ca Brucan. Mă tulbură fraza „cât rău au mai făcut şi ar mai face acestei ţări”! Ar mai face... I-am simţit bine că sunt în stare de orice. şi au dovedit că sunt în stare să depăşească şi cele mai pesimiste, mai catastrofice scenarii!

A consemnat Petre Burlacu