Doctrina șocului (The Shock Doctrine)

“Doar o criză – actuală sau în perspectivă – produce schimbarea reală. Atunci când se produc crizele, acţiunile care sunt întreprinse depind de ideile aflate în circulaţie. Aceasta, cred, este funcţia noastră de bază: să dezvoltăm alternative pentru politicile existente, să le menţinem în viaţă şi disponibile până când ceea ce este politic imposibil devine politic inevitabil”. - Milton Friedman, economist

“Guverne şi popoare ţipând de durere sunt forţate să îngenuncheze în faţa noastră, frânte, terorizate şi dezintegrate, cerşind o fărâmă de echitate şi de decenţă din partea noastră. Dar noi le râdem cu cruzime în faţă, şi tortura continuă nedomolită” - Davison Budhoo, senior economist la FMI în anii ’80, însărcinat cu programele de ajustare structurală în America Latină şi Africa.

Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor este o carte apărută în 2007, scrisă de jurnalista canadiană Naomi Klein și reprezintă baza pentru documentarul din titlu. Cartea a devenit un best seller internațional, fiind tradusă în 28 de limbi, printre care și româna (Editura Vellant, tradusă de către Bogdan Lepădatu şi Ciprian Şiulea). După cum era și de așteptat, cartea a stârnit reacții din cele mai diverse. Între cea mai importantă carte de economie a secolului al XXI-lea, proiectată din start pe listele de lecturi obligatorii ale multor canale de presă, şi acuzaţii de superficialitate conjugate cu tendinţa de a aluneca înspre teoriile conspiraţiei și chiar catalogări ca fiind pură propagandă comunistă. Doctrina șocului duce mult mai departe poziția antiglobalistă prin care jurnalista independentă se impunea în 2000 cu primul ei best seller, intitulat No Logo, strângând în cele peste 500 de pagini ale cărții, numeroase studii de caz ale terapiilor de șoc practicate și aplicate de mecanismul capitalismului dezastrelor.
Cartea este o lectură care te umple de amărăciune, este de-a dreptul îngrozitoare. Dar o vom percepe ca pe o carte de istorie contemporană, dens și riguros documentată de către o ziaristă, a cărei materie primă este presa de zi cu zi acumulată în ultimii aproximativ 50 de ani. Este un editorial lung, de mare calitate, bazat pe o impresionantă cantitate de informație extrasă, selectată și studiată atent, într-un efort jurnalistic de-a dreptul impresionant.

Deoarece rezonez în mare parte cu recenzia acordată cărții de către Radu Iliescu, reproduc mai jos articolul său de pe site-ul constiinte.ro:

˝O lectură (despre lucruri) îngrozitoare, fireşte, cum ar putea fi altcumva o abordare a cinismului care se ascunde îndărătul celor mai multe dintre teoriile economice care ne sunt prezentate astăzi ca fiind tehnice, adică pur axiomatice, deasupra oricăror dezbateri şi dincolo de orice alternativă. Când am început-o, dacă aş fi fost întrebat, m-aş fi definit fără să clipesc din ochi ca fiind un om de dreapta. La capătul ei, am înţeles că binomul dreapta-stânga născut în zilele premergătoare revoluţiei franceze nu mai are azi niciun sens, afară doar dacă nu cumva am fi dispuşi să punem semnul egal între dreapta, pe de o parte, şi îmbogăţirea astronomică la scară planetară a unei mâini de oameni, cu preţul transformării a milioane şi milioane de alţi oameni în umanitate surplus. Dacă neoconservatorismul este tot ce a mai rămas din dreapta lui Joseph de Maistre, eu personal nu am nimic în comun cu monstruozitatea asta. Şi dacă stânga presupune accesul tuturor copiilor lui Dumnezeu la mâncare pe săturate, un cămin cald şi îngrijire medicală, atunci da, am fost dintotdeauna şi sunt un om de stânga.

Arme şi caviar
Principala teză a Doctrinei şocului este aceea că ceva fundamental s-a schimbat în ultimii ani, cu precădere de la căderea comunismului încoace. Ceva cu un impact atât de tulburător încât nu doar că merită să fie înţeles, chiar trebuie, în măsura în care virtual cel puţin, ne priveşte pe toţi şi pe fiecare în parte, poate chiar în termeni de supravieţuire personală. Dacă cineva m-ar întreba pe mine personal cât de profundă este această schimbare, aş spune că e la fel de importantă ca şi trecerea de la matriarhat la patriarhat, în caz că aşa ceva a avut loc vreodată. Despre ce este vorba? Educaţia colectivă a impregnat sute de ani axioma următoare: prosperitatea există în vreme de pace, în timp ce războiul aduce cu sine foamete, epidemii, sărăcie şi distrugere. Comportamentul recent al unui indicator economic mititel pare însă să contrazică înţelepciunea popoarelor: numele său este guns-to-caviar index.

Calcularea acestuia se face în funcţie de vânzarea de avioane de luptă şi avioane destinate managerilor corporaţiilor internaţionale. Ideea e simplă: când merge războiul, afacerile scad. Şi invers. Aproape douăzeci de ani, guns-to-caviar index a validat ceea ce ştim cu toţii. Fireşte, a existat întotdeauna o mână de manageri care să profite de război în sine, dar a fost vorba despre o cantitate economic insignifiantă. Din 2003 însă, anul invadării Iraqului, acest indicator a fost dat peste cap: cheltuielile pentru avioanele militare şi avioanele de lux au crescut mână în mână. Dacă hermeneutica este corectă, instabilitatea globală nu aduce profit doar vânzătorilor de arme, ci şi altor sectoare economice: securitatea high-tech, construcţii, sănătatea privată, petrol, gaze. Iar interpretarea este cât se poate de corectă: astăzi bursele nu mai cad în timpul războaielor, ci cresc!

Cum este cu putinţă acest lucru? Printr-o transformare a cărei amplitudine ne scapă, dar care este echivalentul alunecării cu 1000 de km a unei plăci tectonice, cu şobolani cu tot. Să zicem că cineva, pornind de la ideea că sectorul privat este mai eficient şi mai rentabil decât sectorul public, ar ajunge la ideea că, în numele eficienţei şi al rentabilităţii, totul ar trebui privatizat. Totul. Nu doar autostrăzile, spitalele, şcolile, salubritatea, ci şi pompierii, poliţia, serviciile secrete, fiscul, armata. Sună ca un vis pueril, ducă-s-ar cu noaptea? Nu. E un coşmar. A fost deja experimentat în câteva locuri. Şi e în plină desfăşurare. Ce au în comun: Chile în timpul dictaturii lui Pinochet, Argentina în perioada juntei militare, Bolivia anilor ’80, Filipine în perioada lui Ferdinand Marcos, Uruguay în a lui Juan Maria Bordaberry, Polonia după ce Solidaritatea a câştigat alegerile, China din vremea Pieţei Tienanmen, Africa de Sud în anii preşedinţiei lui Nelson Mandela, Rusia lui Boris Elţîn, criza Tigrilor Asiatici (Thailanda, Indonezia, Malayezia şi Coreea de Sud), războiul din Iraq, tsunami din Sri Lanka şi uraganul Katrina în New Orleans? Un singur lucru: arme şi caviar.

Gangsteri şi economişti
Dacă oraşul american Chicago ar fi pus în situaţia de a delega unei personalităţi sarcina de a-l reprezenta în Istorie, cetăţenii lui ar fi pradă unei profunde dileme: Al Capone sau Milton Friedman? Primul a făcut avere vânzând alcool în anii prohibiţiei şi asasinând pe orice îi ameninţa afacerile. Al doilea a fost de departe mult mai periculos: era economist şi preda la universitate. Ca om de ştiinţă, considera că atunci când economia este distorsionată, trebuie să i se administreze în mod deliberat şocuri dureroase. Premiza teoriilor sale era aceea că “piaţa liberă” este un sistem perfect ştiinţific, unul în care indivizii, acţionând pentru satisfacerea dorinţelor lor egoiste, creează maximum de beneficiu pentru toţi. Ca şi marxiştii, Friedman şi ai lui au formulat nişte reguli stricte care trebuiau urmate : înainte de toate, guvernele trebuie să elimine toate regulile şi reglementările aflate în calea acumulării profitului. Apoi, trebuie să vândă tot ceea ce alcătuieste domeniul public pentru corporaţiile care pot scoate profit din ele. În cele din urmă, să taie dramatic cheltuielile pentru programe sociale.

Dereglementare, privatizare şi reducerea cheltuielilor. Taxele trebuie să dispară. Bogaţii şi săracii să fie impozitaţi cu acelaşi procent. Corporaţiile trebuie să-şi poată vinde produsele oriunde în lume, iar guvernele să nu facă nimic pentru a-şi proteja industriile locale. Toate preţurile, inclusiv cel pentru salarii, trebuie să fie determinate de piaţă. Fără salariu minim. Totul trebuie privatizat: sănătate, poştă, educaţie, pensii, parcuri naţionale. Acesta este, pe scurt, catehismul noii ideologii. Capitalism pur, fără sindicate, fără graniţe, concurenţă fără nicio regulă (era să uit: îmbogăţeşte-te sau mori încercând!). Nu trebuie să fii doctor în economie ca să-ţi dai seama că dogmele friedmanismului oscilează între războiul economic şi genocidul economic. Prin comparaţie, monopolul rachiului instaurat şi păstrat cu gloanţe de Al Capone era o adevărată operă de binefacere pentru gâtlejurile însetate.

Se pune întrebarea: dacă guvernul trebuie să renunţe la protejarea producătorilor autohtoni (dereglementând) şi la cea a cetăţenilor săi mai puţin avuţi (punând capăt programelor sociale), cu ce se mai ocupă după ce vinde pe câţiva creiţari bunurile naţionale? Cu semnatul hârtiilor. Un aparat de stat “performant”, adică redus la o mână de indivizi, ar trebui să se comporte în opinia lui Milton Friedman ca o curea de transmisie care să colecteze impozitele de la cetăţeni şi să le distribuie generos corporaţiilor. Fără licitaţii publice. Fără posibilitatea de a verifica, şi eventual de a le sancţiona pentru neîndeplinirea contractelor. Cu aceeaşi oameni şi în serviciul public, şi în asociaţiile acţionarilor, deci fără conflicte de interese. Statul retras cu totul din economie devine lacheul preaplecat al marilor corporaţii, şi kappo necruţător pentru cetăţenii săi. Într-un discurs, managerul unei mari corporaţii spunea: “Să nu credeţi că am ceva împotriva guvernului, că aş vrea cumva să dispară. Realitatea e că doresc doar să fie atât de mic încât să-l putem duce într-o cadă şi să-l înecăm.” Un guvern atât de mic, făcea baie-ntr-un ibric…

Tortura în masă

Timp de mai mult de trei decade, Friedman şi admiratorii lui au perfectat următoarea strategie : aşteptarea crizelor majore, apoi vânzarea bucată cu bucată a statelor către jucătorii economici privaţi în timp ce cetăţenii încă nu şi-au revenit din şoc, transformând apoi “reformele” în ceva permanent. În cazul războiului din Iraq, a tsunamiului din Sri Lanka şi a uraganului din New Orleans, procesul numit “reconstrucţie” a început prin desăvârşirea dezastrului original prin ştergerea a tot ceea ce mai rămăsese din sfera publică şi comunităţile organice, trecându-se apoi la înlocuirea acestora cu un fel de nou-ierusalim-al-corporaţiilor, toate acestea înainte ca victimele războiului sau ale dezastrului natural să fie capabile să se organizeze şi să apere ceea ce le aparţine. Conform ziaristei Naomi Klein, doctrina şocului reia la scară mare ceea ce face tortura în timpul interogatoriilor CIA. Are loc “ştergerea structurilor mentale”, pentru ca prizonierul/societatea să ajungă la tabula rasa. Torţionarii îşi îndeplinesc scopul atacând creierul cu tot ceea ce interferează cu funcţionarea sa normală. În ţările Americii Latine s-au organizat lovituri de stat, au fost răpiţi, torturaţi şi au dispărut zeci de mii de oameni, s-a tras discreţionar în manifestanţii paşnici. În Rusia, Boris Elţîn a înconjurat clădirea Parlamentului cu armata şi a incendiat-o cu obuze şi focuri de mitralieră. În Iraq, toţi angajaţii la stat (armata, doctorii şi asistentele, profesorii, poliţiştii) au fost concediaţi peste noapte prin decretul lui Paul Bremer, sub pretextul de-Baath-ificării. Deng Xiaoping a omorât în Piaţa Tienanmen câteva mii de manifestanţi paşnici, rănind alte zeci de mii.

A existat o armonie între “piaţa liberă” şi teroarea în masă. Dictatura lui Augusto Pinochet, prima asumare politică a teoriilor Şcolii din Chicago, s-a soldat cu 3.200 de persoane dispărute sau executate, cu cel puţin 80.000 de oameni încarceraţi, cu peste 200.000 de refugiaţi politic. Economia chiliană s-a contractat cu 15%, iar şomajul, care era de 3% sub preşedintele Salvator Allende, a urcat la 20%. În 1982, în ciuda aderenţei stricte la doctrina lui Milton Friedman, economia chiliană ajunsese la explozia datoriei externe, hiperinflaţie şi şomaj de 30%. Se pare că singurul lucru care a salvat Chile de la colaps a fost faptul că dictatorul n-a îndrăznit niciodată să privatizeze minele de cupru Coldeco, care generează singure 85% din veniturile guvernamentale. Ani mai târziu, în Iraq, ocupanţii americani au confiscat pur şi simplu petrolul, care produce aproape 90% din veniturile guvernului, în favoarea companiilor americane, condamnându-i pe indigeni la sărăcie perpetuă. Numărul exact al celor omorâţi pentru impunerea neoliberalismului în America Latină n-a fost niciodată calculat, undeva între 100.000 şi 150.000. Vasta lor majoritate nu erau membri ai grupurilor armate, ci activişti non-violenţi din fabrici, ferme, universităţi. Erau economişti, artişti, psihologi şi lideri de sindicat. Pe scurt, oricine reprezenta o viziune asupra societăţii construită pe altceva decât profitul pur.

În Bolivia, în urma aplicării terapiei de şoc, numărul celor care mai plăteau contribuţii la protecţia socială a scăzut între 1983 şi 1988 la 61%. Dar, aşa cum spunea un reprezentant al unei uniuni a ţăranilor: “statisticile guvernamentale nu reflectă numărul celor forţaţi să trăiască în corturi; zecile de mii de copii malnutriţi care primesc doar o bucată de pâine şi o cană de ceai maté pe zi, miile de campesinos care vin în capitală căutând de lucru şi sfârşesc prin a cerşi pe stradă.” În Polonia, terapia de şoc a dus la scăderea cu 30% a producţiei industriale în primii 2 ani ai reformei. Şomajul a crescut vertiginos, ajungând la 25% în anumite zone. Chiar şi atunci când economia a reînceput să meargă, şomajul a rămas cronic (conform statisticilor Băncii Mondiale, Polonia are acum o rată a şomajului de 20%). Pentru a impune terapia stil Chicago în Rusia, preşedintele Boris Elţîn a dizolvat corpul legislativ, a suspendat Curtea Constituţională (creată de Mihail Gorbaciov), precum şi constituţia, a trimis tancurile să patruleze pe străzi, a impus cenzura presei. În 1989, 2 milioane de ruşi trăiau sub pragul de sărăcie, cu mai puţin de 4 dolari pe zi. La jumătatea anilor ’90, după ce terapia de şoc îşi administrase “medicamentul amar”, 74 milioane de oameni trăiau sub pragul de sărăcie, conform statisticilor Băncii Mondiale. Dintre aceştia, 37 de milioane trăiau într-o sărăcie considerată “disperată”.

Ce înseamnă să permiţi libera circulaţie a capitalurilor ? Înseamnă să te expui dezastrului care a lovit Tigrii Asiatici. În anii ’90, aceste ţări ofereau imaginea unui miracol economic care nu avea nimic în comun cu teoriile economiştilor din Chicago. Riguros protejat, capitalul autohton rodise. Au făcut însă greşeala de a permite accesul investitorilor străini pe pieţele de capital. A fost de ajuns un zvon la bursa de valori, unul singur : că Thailanda nu are suficiente devize liber convertibile ca să-şi protejeze moneda naţională. Investitorii occidentali au început să-şi retragă fondurile, vânzând haotic. Pentru că nu făceau diferenţe între ţările asiatice, nebunia s-a amplificat: au urmat Indonezia, Malayezia, Filipine şi Coreea de Sud. Situaţia s-ar fi putut redresa prin acordarea unui împrumut extern, numai că organismele internaţionale au ieşit înainte cu un mesaj comun: Nu ajutaţi Asia! Catastrofa apăruse în ochii americanilor ca o oportunitate deghizată.

Ce aveau în comun Tigrii Asiatici, în afara vitezei ameţitoare cu care se dezvoltaseră? Refuzul “pieţei libere”, materializat prin legi severe care restricţionau globalizarea. Străinii nu aveau voie să cumpere pământ şi firmele autohtone. Statul juca un rol semnificativ în economie, păstrând monopolul sectoarelor-cheie. Multe dintre importurile provenind din Japonia, Europa sau SUA erau pur şi simplu blocate. Pentru Şcoala din Chicago, această realitate era inacceptabilă. Timp de luni de zile după provocarea crizei capitalurilor, FMI a refuzat să acorde un ajutor financiar care ar fi putut uşura situaţia. Când, în cele din urmă, au început negocierile, primul-ministru al Malayeziei, Mahathir Mohamad, a refuzat să participe la ele: “nu vreau să distrug economia ţării mele ca s-o fac mai bună”. Preţul apocalipsei financiare începea deja să fie plătit: 24 de milioane de oameni îşi pierduseră deja slujbele. Thailanda pierdea zilnic 2000 de locuri de muncă în timpul “reformelor”, adică 60.000 pe lună. În Coreea de Sud – 30.000 lunar, mai ales ca rezultat al cerinţelor inutile ale FMI de reducere a cheltuielilor bugetare. În Indonezia, rata şomajului s-a triplat în 2 ani. Conform Băncii Mondiale, 20 de milioane de asiatici au căzut în această perioadă sub pragul sărăciei. Prostituţia şi vânzarea copiilor înregistrau un boom.

Când FMI şi-a terminat treaba, bunurile Tigrilor Asiatici erau de vânzare la mai nimic. În doi ani, faţa Asiei se schimbase, sute şi sute de firme locale fuseseră eliminate în folosul multinaţionalelor. O teribilă tragedie fusese exploatată pentru a permite accesul capitalului străin pe pieţele autohtone. Tot ce fusese construit timp de decenii de coreeni, thailandezi, filipinezi, indonezieni, fusese făcut bucăţi, scos la mezat şi apoi aruncat la gunoi pentru a elimina competiţia cu importurile. Este adevărat că FMI-ul “stabilizase” economia, e ceea ce face acest organism de obicei, dar acest echilibru se face aruncând milioane de oameni peste bord: lucrătorii în sectorul public, proprietarii micilor afaceri, fermierii de subzistenţă, sindicaliştii. Marele secret al “stabilizării” este că cei aruncaţi la apă nu se mai caţără niciodată înapoi. Cu excepţia Malayeziei, celelalte ţări asiatice sunt acum pieţe de desfacere pentru produsele americane.

Ultima frontieră

Printre multele mecanisme de subjugare a ţărilor aflate în curs de dezvoltare, unul dintre cele mai eficace a fost “şocul datoriilor” sau “criza datoriilor”. Statele Unite au împrumutat multe dintre aceste ţări, după care au crescut unilateral în aşa măsură rata dobânzilor, încât pentru a face faţă plăţilor, acestea au fost nevoite să contracteze noi împrumuturi. Situaţia a fost atât de dezastruoasă încât datoria Braziliei, de exemplu, a explodat, dublându-se de la 50 la 100 de miliarde, în numai 6 ani. În aceeaşi perioadă, datoria Nigeriei a crescut de la 9 la 29 de miliarde. De fiecare dată, împrumuturile erau acordate de către FMI şi Banca Mondială cu condiţia ca cel împrumutat să subscrie la o listă de axiome considerate ca fiind minimul necesar pentru sănătatea economică. Această mascaradă prezentată ca fiind ceva tehnic şi dincolo de orice dubiu, include pretenţii ideologice de genul “întreprinderile de stat trebuie să fie privatizate” şi “barierele care împiedică intrarea firmelor străine trebuie să fie abolite”. Cu alte cuvinte : vrei să-ţi salvezi ţara ? Atunci vinde-o.

Şi dacă tot e să-ţi vinzi ţara, atunci neapărat e s-o faci la preţul pieţei, adică pe nimic. În Rusia, o companie petrolieră de nivelul celei mai mari pe care o are Franţa, s-a vândut pe 88 milioane USD. Norilsk Nickel, care produce a cincea parte din nivelul mondial de nichel, s-a dat cu 170 milioane USD, deşi profitul ei anual atinge 1,5 miliarde USD. Compania petrolieră Yukos, care controlează mai mult petrol decât Kuweitul, s-a vândut pentru 309 milioane USD. Are acum venituri de peste 3 miliarde USD anual. 51% din gigantul petrolier Sidanko a mers pentru 130 milioane USD. Astăzi, stocul este evaluat la bursă pentru 2,8 miliarde USD. O enormă fabrică de arme s-a tranzacţionat contra 3 milioane USD, adică preţul unei case de vacanţă în Aspen. Totuşi, aceste privatizări i-au nemulţumit enorm pe economiştii de la Chicago: bunurile statului s-au vândut strict nomenklaturiştilor autohtoni, interzicându-se orice acces capitalului străin.

Ce se ascunde în spatele retoricii lui Milton Friedman şi a Şcolii din Chicago? Un exerciţiu de cucerire de tip colonial, în condiţiile postmodernităţii. La urma urmei, mesajul economistului nu este decât o reluare parodică a celebrei afirmaţii a lui Adam Smith, conform căreia piaţa ar avea mecanisme de reglare naturale, mâna invizibilă care aranjează lucrurile fără ca vreo autoritate să trebuiască să intervină în vreun fel. Nu ştiu dacă nerozia strămoşului britanic e mai mare decât cea a contemporanului american. Însă pentru oricine e clar că deregularizarea pieţelor e similară cu gestul de a arunca nişte peşti de acvariu într-un ocean în care fojgăie rechinii. Putem arbora o mină fericită, n-avem decât să spunen că peştişorii sunt la fel de liberi ca şi predatorii, realitatea e că niciodată un Carasius auratus nu s-a hrănit cu o balenă albastră. Deşi, libertatea s-o facă nu i-a lipsit, aici nu avem dubii.

Într-o lume în care au dispărut petele albe ale ţinuturilor neexplorate, multinaţionalele s-au trezit fără “naţiunile barbare şi sălbatice” care fac tot farmecul colonialismului. Şi atunci s-au gândit să le fabrice. Eliminând legile care protejează capitalul autohton, colonialişti de azi înhaţă ceea ce colonialiştii de ieri numeau “terenuri goale”, în schimbul unor mărgele de sticlă. Numai că astăzi aceste “terenuri goale” sunt: servicii poştale, parcuri naţionale, şcoli, servicii de securitate socială, etc. Statul este acum ultima frontieră, iar conquistadorul multinaţional îl pradă cu aceeaşi dârzenie pe care a arătat-o predecesorul lui care şi-a părăsit casa pentru a căuta aur în Anzi. Ce au în comun sistemul de telefonie din Chile, liniile aeriene din Argentina, câmpurile petrolifere din Rusia, sistemul de transmitere a apei din Bolivia, fabricile din Polonia? Toate au fost puse în valoare prin efortul public, şi s-au vândut apoi pentru mărgele de sticlă.

Apogeul şi decăderea unei ideologii

Milton Friedman a murit. Ravagiile ideologiei “pieţei libere” sunt atât de evidente, încât în multe părţi ale lumii este foarte greu să găseşti un om care să nu fi cunoscut în mod direct efectele doctrinei şocului. După ce au fost năuciţi în repetate rânduri, mulţi au învăţat să fie atenţi în aceste momente. Odată ce mecanismele doctrinei şocului au fost înţelese pe deplin, comunităţi întregi devin din ce în ce mai greu de luat prin surprindere, din ce în ce mai dificil de confuzionat. Libanul de după războiul din 2006 reprezintă prima lecţie a unui popor care nu mai este dispus să accepte daruri otrăvite. Cu distrugeri evaluate la 9 miliarde de USD, primul-ministru Fuad Siniora era gata să primească împrumuturile acordate de FMI şi comunitatea statelor din Europa şi SUA, în schimbul binecunoscutelor imperative ideologice. Numai că Libanul mai avea o experienţă similară, dobândită în urma războiului precedent cu Israelul. Acelaşi ciclu: distrugere – împrumuturi – înstrăinare. Oamenii îşi aminteau cât de bucuroşi fuseseră că războiul se terminase, că străzile erau reconstruite. Până să se dezmeticească, totul era însă vândut, banii împrumutaţi construiseră averi private, pe care le plăteau tocmai cei cărora li se interzicea accesul în spaţiile noilor îmbogăţiţi.

Libanezii n-au mai vrut să înghită a doua oară aceeaşi escrocherie. Iar guvernul a trebuit să se resemneze. În paralel, Mişcarea Hizballah a început reconstrucţia, piatră cu piatră, cămin cu cămin. Familiile afectate de bombardamente primeau 12.000 USD pentru cheltuielile anului următor, adică de patru ori mai mult decât dăduse guvernul american refugiaţilor din New Orleans după uraganul Katrina, după cum remarcau ziariştii Ana Nogueira şi Saseen Kawzally. Versiunea adoptată de această forţă politică n-a vizat construirea de hoteluri de cinci stele, ca în Kabul, nici de piscine olimpice pentru poliţişti, ca în Iraq. S-a evitat experienţa negativă a supravieţuitorilor din Sri Lanka, din ajutoarele cărora s-au construit hoteluri pe plajă. S-a angajat mâna de lucru locală, nu ca în Iraq, unde “reconstrucţia” s-a făcut cu muncitori străini, într-o ţară în care şomajul atingea 70-80%.

America Latină s-a trezit şi ea din letargie. În noiembrie 2006, Rafael Correa, economist de stânga, îl învingea în alegerile din Ecuador pe Alvaro Noboa, unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară. Correa făcea apel în campanie la “depăşirea aberaţiilor neoliberalismului” şi i-a declarat pe funcţionarii Băncii Mondiale persona non grata în ţara lui. În Bolivia, preşedintele Evo Morales naţionaliza resursele de gaze naturale de la multinaţionalele “jefuitoare”. Chile şi Argentina sunt conduse de politicieni care declară public că sunt împotriva experimentelor Şcolii din Chicago făcute în ţările lor. Atât preşedintele chilian, Michelle Bachelet, cât şi cel argentinian, Néstor Kirchner, au fost încarceraţi în perioada dictaturilor anterioare. Socialism?! Mai putem gândi astăzi în termeni ideologici, păstrându-ne totuşi aderenţa la real? Ceea ce se construieşte acum în America Latină are puţine în comun cu doctrina socialistă. Mai puţină centralizare ca în anii ’60, mişcări mult mai greu de demolat dacă sunt decapitaţi câţiva lideri. Ruperea legăturilor la nivelul teoriilor economice cu SUA atunci când Venezuela, Costa Rica, Argentina şi Uruguay au anunţat că refuză să mai trimită studenţi la School of America. Mai radical decât toţi, Rafael Correa a refuzat să reînnoiască înţelegerea pentru găzduirea celei mai mari baze militare americane din America de Sud.

Ceva extrem de neplăcut pentru Friedman, dar şi pentru Stalin, pare să se întâmple. În Brazilia, un milion şi jumătate dintre foştii fermieri care trăiau în gunoaie la marginea oraşelor au cerut pământ neutilizat, pentru a-şi relua viaţa de dinainte. În Argentina, două sute de fabrici în faliment au fost resuscitate de muncitori, care le-au transformat în cooperative de proprietari. Hugo Chávez a făcut din dezvoltarea cooperativelor în Venezuela o prioritate. În paralel, în Statele Unite, giganticul Halliburton, după ce a tratat guvernul SUA drept bancomat personal, câştigând numai din războiul din Iraq peste 20 de miliarde USD, refuzând să angajeze lucrători din Iraq, îşi exprima recunoştinţa faţă de plătitorul de taxe american mutându-şi cartierul general în Dubai. Respingând visul nord-american al unei zone comerciale libere din Alaska în Terra del Fuego, Bolivia a propus Alternativa Boliviană pentru Americi (ALBA), bazată pe barter, în care fiecare ţară propune ceea ce produce mai bine, în schimbul a ceea ce are nevoie, independent de preţurile pieţei globale. În loc să lase ca acestea să fie decise de traderii din New York şi Londra, sud-americani preferă să le stabilească ei înşişi. FMI, puterea supremă în anii ’90, începe să nu mai aibă ce căuta pe continent. În 2005, portofoliul sudamerican se ridica la 80% din împrumuturile organismului internaţional – în 2007, doar 1%. Beneficiind din veniturile aduse de petrol, Venezuela a început să acorde împrumuturi ţărilor în curs de dezvoltare. Înconjurată de ape financiare tulburi, America Latină construieşte o zonă de relativ calm economic şi predictibilitate, adică ceva ce globalizarea consideră că ar fi imposibil.

După cum spuneam, Milton Friedman a murit, ducând cu el în mormânt o ideologie care s-a străduit din greu să ascundă un secret murdar: nu fusese niciodată, nicăieri, votată. Deşi afirma cu tărie că democraţia şi piaţa liberă merg mână în mână, avea nevoie disperată să-i elimine pe toţi cei care credeau că peştii din acvariu nu pot înota în acelaşi loc cu rechinii şi balenele. Cu o ipocrizie grosonală, “omul de ştiinţă” care a conceput-o s-a deplasat personal pentru a da lecţii de economie criminalilor din lumea întreagă (Augusto Pinochet şi Deng Xiaoping sunt cele mai notabile nume), susţinând ulterior că nu există nicio legătură între ideile sale şi masacrele şi tortura comise în văzul lumii. Astăzi, unii dintre elevii lui Friedman fac obiectul acuzaţiilor de genocid şi compar pe banca acuzaţilor în ţările în care şi-au exercitat activitatea politică. Concitadinul lui, gangsterul Al Capone, se face vinovat de câteva asasinate comise cu sânge rece. Profesorul universitar Milton Friedman dă socoteală Justiţiei Divine pentru sute şi sute de mii de morţi şi dispăruţi, zeci de milioane de flămânzi, chinuiţi şi dezmoşteniţi din lumea întreagă. Preţul îngrozitor pentru nişte construcţii mentale care nu s-au dovedit niciodată eficace când au fost puse în practică, îmbogăţind astronomic doar câţiva deja superbogaţi. Dacă m-ar întreba cineva vreodată pe cine prefer dintre cei doi, optez fără regret pentru Capone. A fost mult mai puţin periculos decât un profesor de economie, şi atunci când a promis însetaţilor rachiu, s-a ţinut de cuvânt!˝.