„Geţii, care se cred nemuritori”

„Geţii, care se cred nemuritori”

      Geţii care se cred nemuritori, cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, neamul cel mai numeros din lume după acel al inzilor... Astfel sună - în istoriile lui Herodot - prima menţiune amănunţită ce se face despre geto-daci, cei aflaţi sub stratul roman al etnicităţii noastre          şi pe care conştiinţa românească i-a recunoscut şi revendicat dintotdeauna drept începători şi întemeietori ai istoriei naţionale.

      Geţii care îşi spun nemuritori, repetă Herodot, insistând asupra credinţei dacilor în nemurirea sufletului, credinţă ce va fi însemnat, la vremea aceea, o mare îndrăzneală a spiritului aplecat asupră-şi, construcţie sublimă a gândului izvoditor de faptă, căci această ipoteză dacii nu au formulat-o doar, ci au şi practicat-o, cu toţii, sub semnul ei desfăşurându-şi, plini de glorie, Istoria. O istorie ale cărei începuturi urcă în timp până dincolo de epoca războiului Troiei, aşezare întemeiată ea însăşi, se pare, de către un trac.

      Cu gândul la această credinţă a strămoşilor noştri am adunat o parte din textele care ni s-au părut semnificative pentru prestigiul aparte în antichitate al traco-geţilor, dar mai ales pentru originalitatea culturii şi istoriei acestora. De la Herodot şi Strabon la Tacit şi Suetoniu, de la Platon şi Menandru la Ovidiu şi Horaţiu, iar de la aceştia la o mulţime de autori mai mult sau mai puţin necunoscuţi, antichitatea greco-romană a comentat fenomenul geto-dacic cu un interes mereu viu şi, credem, special.

      Generozitatea „României literare" având limite (tipografice), multe texte importante rămân aici nepomenite. Ele pot fi însă cu folos găsite, împreună cu tot aparatul critic, în cele două volume de Fontes historiae daco-romanae, Editura Academiei, 1964 şi 1970, din care am operat şi noi selecţia prezentă. Ne-am îngăduit unele comentarii atunci când am crezut că ele permit sugestia ori dovada continuităţii în spirit a celor ce de două mii de ani şi mai bine locuim aceste ţinuturi ale lumii. Iar această continuitate, ce se proiectează prin noi, cei de azi, în zarea nesfârşită a istoriei viitoare, stă tot sub semnul nemuririi, nu a fiecăruia, ci a tuturor, nemurirea a ceea ce ne dă identitate ca popor cu un suflet propriu, aparte, distinct, acesta nemuritor!

      În căutarea acestei continuităţi, începutul a fost făcut de cel deopotrivă savant şi vizionar de geniu care a fost Vasile Pârvan. Pilda sa nu trebuie uitată, pentru a păstra rigoarea temeiului ştiinţific chiar şi atunci când ne trezim visând în marginea textului străvechi.

      Literatura noastră, atât de legată de istoria naţională încă de la origini, când primii scriitori erau mai întâi istoriografi – cronicarii, n-a epuizat izvorul nesecat de inspiraţie pe care îl reprezintă istoria, trecutul de gândire şi faptă al înaintaşilor noştri.

      Celebrarea acestui trecut e mai mult decât o datorie. Este una din raţiunile de a exista ale culturii, ale literaturii române.

                                                        

                                                                                                   Ion Coja

„ÎNCEPÂND de la Herodot, care numeşte pe geţi „cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci", literatura antică ne-a păstrat un şir întreg de mărturii foarte onorabile despre acest popor. Înainte de toate, credinţa lor în nemurirea sufletelor, care îi desparte de toţi ceilalţi traci şi de greci. Apoi, o orânduire şi o cuminţenie a vieţii lor sociale şi politice, care se manifestă într-un chip surprinzător în mai toate împrejurările grele ale istoriei lor. Astfel, împotriva tuturor aparenţelor, ei se arată ca un popor sedentar şi liniştit, care nu cere decât să fie lăsat în pace [...]. Nu vom mai repeta aici însemnătatea în viaţa acestui popor a marei preoţii a Zeului Zamolxis, de un aşa accentuat caracter moral şi patriotic, nici rolul pe care se arată a-l fi avut ordinul călugăresc getic al „Întemeietorilor". Spiritul de disciplină manifestat de acest popor, fie sub Dromichaites, fie sub Oroles, fie sub Scorilo, fie mai ales sub Burebista, când i se cere să distrugă toate viţele, ceea ce era şi o mare pagubă materială, în sfârşit vitejia tenace şi solidar disciplinată din răsboaiele lui Decebal cu romanii, îi ridică mai presus de toţi ceilalţi barbari, fie ei traci din sud, germani din nord, ori celţi din vest. Cu dreptate istoricii antici şi moderni şi-au arătat mirarea şi admiraţia pentru apariţia acestui popor aşa de deosebit în mijlocul celorlalţi barbari. Romanii, biruitorii dacilor, au fost în această privinţă de un perfect cavalerism, recunoscând atât pe Coloana lui Traian, cât şi altfel, toate calităţile, nu numai de eroism sălbatec, dar şi de respectabilă civilizaţie ale geto-dacilor.

                                                                               Vasile Pârvan (Getica)

IORDANES (sec. Vl)

GEŢII n-au fost deci lipsiţi de oameni care să-i înveţe filosofie. De aceea geţii au fost totdeauna superiori asupra tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s-au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dînşii se alegeau şi regii, şi preoţii.

CLEMENS  din Alexandria (sec. II-III)

Geţii, un neam barbar care a gustat şi el din filosofie, aleg în fiecare an un sol semizeului Zamolxis. Zamolxis a fost unul dintre apropiaţii lui Pitagora. Aşadar este înjunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filosofía (s.n.). Cei care nu sunt aleşi se mâhnesc amarnic, spunând „că au fost lipsiţi de un prilej fericit “.

*

FILOSOFIA nu e numai speculativă şi intelectuală. Ea se şi practică, tocmai pentru că de ea nu se îndeletnicesc unii, ci toţi. Filosofía la geţi, câtă a fost, era „folclorică”. Altminteri, dacă ar fi practicată numai de o elită, ea nu ar ajunge la sacrificiul vieţii. Pentru că la acest gest erau gata oricând geţii şi pentru că acest gest rezultă dintr-o credinţă filosofică, deducem caracterul folcloric al acestei filosofii,

HERODOT (sec. V î.e.n.)

Iată cum se cred nemuritori geții: ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zamolxis. Unii din ei îi mai spun şi Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zamolxis un sol tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care de fiecare dată au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii din ei primesc poruncă să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii, apucând de mâini si de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zamolxis şi ridicându-l în sus, îl azvârle în suliţe. Dacă - străpuns de suliţe - acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind in viaţă. Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă divinitatea {care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există un alt zeu in afară de al lor (s.n.).

*

MOARTEA ca o răsplată, de care nu este demn un ticălos!  Despre cineva a cărui agonie se prelungeşte, am auzit-o pe mama spunând că „nu poate să moară, are prea multe păcate" sau „cine ştie ce păcate o fi având “ ori „s-a îndurat Dumnezeu şi a luat-o".

Pasaj mult discutat în legătură cu monoteismul geţilor: „ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor”...

SOLINUS (sec. III)

Acum e locul să ne îndreptăm spre Tracia şi să întoarcem pânzele spre cele mai destoinice neamuri ale Europei. Cei care doresc să-i cerceteze cu grijă vor afla cu uşurinţă că barbarii traci au dispreţ pentru viaţa dintr-un fel de exerciţiu natural al înţelepciunii. Toţi sunt gata pentru moartea de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii că ele nu mor, ci devin mai fericite.

*

CREDINŢA în nemurirea sufletului nu poate veni decât din adânca cercetare a acestuia (vezi, in acest sens, mai jos, textul lui Platon). Tocmai în asta constă superioritatea Viitoriei Lipan, a culturii „rurale".

PLATON (sec. IV î.e.n.)

Tot aşa stau lucrurile, Carmide, şi cu acest descântec. Eu (Socrate) l-am învăţat acolo în oaste, de la un medic trac unul din ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că îi fac pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că (medicii) greci aveaţi dreptate sa cuvinteze aşa cum v-am arătat adineauri. Dar Zamolxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: (anume) pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său – vin de la suflet și de acolo curg (ca dintr-un izvor), ca de la cap la ochi; trebuie deci – mai ales și în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înţelepciunea.

*

TOCMAI de aceea, suferinţa sufletească poate fi fatală trupului şi se poate muri „de inimă rea". Acest fel de moarte se întâlneşte foarte des la noi, la români, fiind o explicaţie frecventă în popor. În câte limbi mai există acest diagnostic?

ARIAN (sec. II)

În ținutul acestor celţi se află și izvoarele lui. Cei mai îndepărtaţi dintre aceştia sunt cvazii şi marcomanii. După aceea o ramură a sarmaţilor și iazigii, apoi geţii care cred în nemurire. Urmează majoritatea sarmaţilor şi sciţii până la vărsare (a Istrului).

*

ESTE semnificativ că ajungând la geţi, Arian se abate de la seaca înşiruire a numelor de popoare prin ale căror ţinuturi curge Dunărea, spre a semnala faptul pentru care antichitatea i-a celebrat pe strămoşii noştri, deosebindu-i de toate celelalte neamuri: credinţa în nemurire.

Credinţa în nemurire este esenţă de umanism. Ea derivă din (sau justifică) ideea atât de omenească a omului centru al universului. Conştiinţa faptului că omul e ceva aparte, deosebit de restul naturii se reazemă, se confirmă în credinţa nemuririi. Nepieritor este sufletul – adică tocmai ceea ce are numai omul. Excepţional în ordinea naturală, omul nu poate să aparţină în întregime acesteia. Şi, singurul, va face excepţie de la legea inexorabilă a morţii.

Nietzsche (şi alţii) au explicat apariţia acestei idei ca pe o simplă consecinţă a visului în care cei morţi continuă să apară, să trăiască. De aici distincţia trup – suflet şi credinţa în nemurirea sufletului. Ceea ce însă trebuie explicat nu este apariţia, cât menţinerea acestei credinţe, care nu putea să reziste doar pe dovezile efemere ale visului (dacă e să acceptăm explicaţia filosofului german). Ideea nemuririi sufletului mai apare in antichitate, în alte forme, dar la geţi ea devine principiu ordonator ai vieţii. Din idee devine credinţă, sentiment, factor dinamic, prevestind creştinismul.

Omul este singura fiinţă care ştie că va muri. Conştiinţa acută a acestui lucru duce la încercarea de a rezista, înfrunta şi depăşi moartea. Şi astfel începe istoria.

Conştiinţa morţii şi, mai apoi, credinţa în nemurire instituie prestigiul, cultul morţilor şi, implicit, un ritual de înmormîntare tot mai complex. În comuna primitivă nu se practica înmormântarea rituală, nu exista cultul morţilor. Dovadă – lipsa (sau apariţia relativ târzie) a cimitirelor, a mormintelor. Acestea apar odată cu zorii istoriei, întrucâtva premergîndu-i chiar, aşa cum e firesc să se întâmple într-o relaţie cauză – efect

Credinţa în nemurire duce la cultul morţilor, iar acesta este o formă – poate cea mai veche, dar mereu prezentă, şi azi – a sentimentului istoriei. Cultul morţilor, al amintirii şi pomenirii acestora, îl au mai ales popoarele cu o veche istorie. „Voi ce-aveţi îngropat aici ?“ – întrebare capitală. Acest cult şi credinţa în nemurire te fac solidar cu cei dinaintea ta şi cu cei care îţi vor urma. Nu întâmplător începuturile culturii scrise româneşti stau în nişte pomelnice.

Nu este o (sau numai o) solidaritate cu un trecut abstract, impersonal, ci cu trecutul trăit de cei ce-au murit sub ochii tăi şi de cei ce-au murit sub ochii acestora ş.a.m.d., ştiuţi numai din poveştile bătrânilor, şi ele păstrate cu sfinţenie de cult.

Împăratul IULIAN (sec. IV)

Eu (Traian), Jupiter şi zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorţit şi descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în ţară, şi din cauza silniciei geţilor, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel (s.n.) slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.

*

UNII exegeţi consideră că Traian, în această scriere satirică, e pus de autor să se laude, exagerând războinicia dacilor. Dar ceea ce cu siguranţă aparţine în acest text nu personajului literar, imaginat, ci eroului istoriei, real, este legătura pe care o face între credinţa în nemurire a dacilor şi ardoarea cu care aceştia şi-au apărat patria.

Cât priveşte pretinsa lăudăroşenie imaginată de autorul scrierii, e de amintit că Traian avea uneori obiceiul să-şi lege cuvintele prin jurământ: aşa să văd eu supusă Dacia în rândurile provinciilor! (AMMIANUS MARCELLINUS). De unde se poate vedea că Traian într-adevăr s-a fălit totdeauna cu fapta sa cea mai de seamă.

DIONISIU (Periegetul) (sec. II)

 – țara imensă a dacilor.

HORAŢIU (sec. I i.e.n.}

...geţii cei aspri cărora pământul nehotărnicit le dă roade şi cereale libere. Nu le place să cultive acelaşi ogor mai mult de un an, iar după ce au îndeplinit toate muncile, alţii care le urmează în aceleaşi condiţii, le iau locul. Acolo femeia nu se face vinovată faţă de copiii vitregi, ci poartă de grijă celor lipsiţi de mamă, iar soţia cu zestre nu ajunge stăpâna bărbatului şi nici nu se încrede într-un amant chipeş. Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinţilor şi virtutea femeii pentru care legămîntul căsătoriei rămâne  trainic; ea se teme de alt bărbat. Păcatul este un sacrilegiu pe care îl plăteşte cu moartea.

*

VERSURILE horaţiene s-ar putea să aibă o valoare strict documentară minimă. Pentru femeile geţilor poetul închipuie un portret inspirat, desigur, de suratele lor romane – prin răsturnarea defectelor în calităţi. Dar ceea ce cu siguranţă n-a mai inventat poetul: legendara ţară a geţilor, unde, localizată, devenea credibilă pană şi existenţa femeii ideale. Apelul la aceasta ţară spre a obţine girul verosimilităţii dovedeşte încă o dată aura legendară care împodobea numele Traciei şi, mai ales, al Daciei, în conştiinţa antichităţii, la Roma în mod deosebit.

EUSEBIUS din Caesarea (sec. III-IV)

...cum se întâmplă şi cu sclavii de prin comedii – geţi şi daci, nişte flecari, deprinşi să-şi ascută limba şi să spună glume din limba dacică (s.n.).

AUTORUL se referă la sclavii daci şi geţi, deveniţi, în comediile greceşti târzii, simbolul servitorului isteţ care-şi bate joc de stăpân, mai ales prin ascuţimea limbii. Lazăr Şăineanu avea să constate un fapt asemănător din cercetarea cuvintelor turceşti, intrate în limba română cu un sens „depreciat", dovadă a stării de spirit populare din timpul ocupaţiei turceşti.

DIODOR din Sicilia (sec. I î.e.n.)

De asemenea fură pregătite două ospeţe: pentru acei macedonieni, Dromichaites rândui tot felul de mâncăruri alese, servite pe o masă de argint, iar tracilor le dădu să mănânce zarzavaturi şi carne, dar pregătite cu măsură, aşezându-le pe nişte tăbliţe de lemn, care țineau loc de masă. În cele din urmă, puse să le toarne macedonienilor vin în cupe de argint şi de aur, pe câtă vreme el şi tracii lui beau vinul din pahare de corn şi de lemn, aşa cum obişnuiesc geţii. ... Dromichaites îl întrebă apoi pe Lisimah care dintre cele două ospeţe i se pare mai vrednic de un rege : cel ai macedonienilor sau cel al tracilor. La care Lisimah îi răspunse că cel al macedonienilor. „Atunci – zise Dromichaites – de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de strălucire, şi te-a cuprins dorinţa să vii la nişte barbari, care au o viaţă de sălbatici, locuiesc într-o ţară bântuită de geruri şi n-au parte de roade îngrijite? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi duci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber ? (s.n.)

*

EXCELENTĂ lecţie de înţelepciune şi tact diplomatic. Profetică introducere la o istorie politică de peste două milenii, caracterizată prin căutarea păcii şi a bunei înţelegeri, istoria unui popor care o luat arma în mână numai pentru a se apăra.

FRONTINUS (sec. I î.e.n.)

Scorylo, conducătorul dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război cu un duşman din afară s-ar putea restabili înţelegerea între cetăţeni, a pus în faţa concetăţenilor săi doi clini şi pe când se luptau intre ei cu îndârjire, le-au arătat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin această pildă i-a oprit pe barbari de la un atac care ar fi adus foloase romanilor;

STRABON (sec.I)

Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista i-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani.

UN PROGRAM oricând valabil : „exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci"...

DIO CASSIUS (sec. II—III)

Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal, foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-i ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere.

*

IAR de ne duce gândul la „era acest Ştefan Vodă – la lucruri de război meşter; unde nu cugetai acolo îl aflai; unde era nevoie, însuşi se vira, ca văzându-l ai săi să nu se înderepteze. Şi pentru aceea, rar război de nu biruia. Aşijderea şi unde-l biruiau alţii, nu perdea nădejdea; că ştiindu-se căzut jos se ridica deasupra biruitorilor”, în felul acesta nu aducem, fireşte, argumente şi nici ipoteze măcar. Ci numai lăsăm gândul să fie peste veacuri spaţiu de regăsire şi recunoaştere pentru cei ce de multă vreme sunt repere ale istoriei, ale conştiinţei noastre de sine.

SUETONIU (sec.I-II) Vieţile Cezarilor, Divinul August, LXIII. 4)

M. Antonius scrie că (August) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor, şi că tot atunci a cerut in schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui.

AMĂNUNT iarăşi revelator. Peste două secole pe tronul Romei imperiale se va urca primul împărat de origine tracă: Maximinus Thrax, la 235. Până în anul 610 îi vor urma alți treizeci și nouă de împărați de origine traco-iliră. Unul dintre ei a fost și dacul Galerius (vezi mai jos).

STRABON

Muzica întreagă, privită atât ca melodie cât şi ca ritm, şi cuprinzând (în noţiunea ei) şi instrumentele, e socotită ca fiind de obârşie tracă şi asiatică. (...) Se spune că cei care s-au ocupat în vechime cu muzica – Orfeu, Musaios şi Tamiris sunt traci. Şi numele lui Eumolp tot de la traci vine...

*

DESPRE Eumolp, „cel care cântă bine", se mai spunea şi că a instituit misterele de la Eleusis, atât de importante, pe plan spiritual, pentru antichitatea greco-romană.

HERODOT

Zalmoxis acesta, care era om (nu divinitate) – ...îşi înălţă o casă de oaspeţi, spre a cinsti pe fruntaşii din oraşe, şi îndestulându-i, să le dea o învăţătură, potrivit căreia nici ei, nici comesenii săi, nici cei care urmau să se nască neîncetat din el, nu aveau să se stingă, ci aveau să meargă în ţinutul unde, supravieţuind veşnic, va avea parte de toate bunurile. Mai degrabă socotesc că Zamolxis acesta s-a ivit cu mulţi ani înainte de Pitagora (s.n.)

HELLANICOS (sec. V i.e.n.)

...(Zamolxis) înapoindu-se la el în țară a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. (...) Ei spun că cei morţi pleacă la Zamolxis şi că se vor întoarce. Dintotdeauna (s.n.) ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce.

*

OBICEIUL s-a păstrat până azi, când praznicul de după înmormîntare devine banchet în toată regula. Beau, mănîncâ, petrec şi discută, ca la orice petrecere, dar mai ales despre cel plecat. Banchetul foloseşte celor mai apropiaţi de mort. Aceştia trei zile n-au mîncat mai nimic, n-au dormit, au stat la priveghi, nu s-au pieptănat etc., „murind” puţin – ca-n jertfele sciţilor – ca să mai poată fi câtuşi de puţin în apropierea celui plecat, ca şi când l-ar putea astfel conduce o bucată din drumul pe care a pornit Şi când se întorc de la cimitir, extenuaţi de toate suferinţele, obiceiul – mai puternic decât orice - îi obligă să ia loc la masă şi să mănânce, să participe la „banchetul" general. Şi astfel se „reîntorc" la viaţă, după cei câţiva paşi făcuţi cu înfiorare pe drumul marii călătorii. Ceilalţi comeseni simt asta : atitudinea lor faţă de rudele cele mai apropiate mortului. Acestea sunt cinstite altfel decât ca simple gazde ale unei petreceri. Au căpătat prestigiul unei experienţa esenţiale, al unei iniţieri.

PORPHYRIOS (sec. 111)

...Numit Zamolxis, deoarece – la naştere –  i se aruncase deasupra o piele de urs. Tracii numesc pielea (aceasta) „Zalmos”. ... Dionysophanes afirmă că el a fost sclavul lui Pitagora, că a căzut in mâinile hoţilor şi a fost tatuat când s-a făcut răscoala împotriva lui Pitagora, care o fugit, şi că şi-a legat faţa din pricina tatuajului. Unii mai spun că numele de Zamolxis înseamnă „bărbat străin“.

*

LA ŞAPTE SECOLE după Herodot, Porphyrios poate furniza asemenea detalii! Singura explicaţie posibilă: locul lui Zamolxis în ceea ce s-ar putea numi tradiţiile orale ale antichităţii. Din păcate, cele scrise sunt numai semnificative, şi mai puţin explicative, justificative pentru prestigiul getului zeificat.

HESYCHIOS din Alexandria (sec. V-Vl)

Zalmoxis. Despre acesta Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pitagora, că apoi a fost eliberat şi s-a înapoiat cu corabia în ţinuturile sale de baştină, unde a propagat învăţături despre un trai mai înţelept decât cel al grecilor (s.n.) A adus cu sine fruntaşi atenieni şi i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri. Alţii susţin că (Zalmoxis) era consacrat lui Cronos.

*

ADICĂ nemuritor.

Un documentar de Ion Coja

*     *

*

Domnule profesor, care-i povestea acestui „documentar”?

Chiar poveste, o poveste frumoasă. Este un text care a fost publicat în „România literară” de George Ivașcu. I l-am propus și mi l-a publicat imediat. În 1976 sau 77, cred. Pe trei pagini, din mijlocul revistei, așa ceva nu se întâmpla prea des.... Textul a fost însoțit și de o ilustrație bogată, din pricina căreia s-a mai umblat la text, redacția amputându-l fără a mai fi eu întrebat la ce fragmente să se renunțe. Mi l-a scos pe cel mai important, despre Galerius.  Textul a mai fost publicat de vreo două ori de Iosif Constantin Drăgan, în „Noi, Tracii”, fără nicio intervenție, adică în integralitatea sa. Din păcate nu mai am niciun exemplar din numărul respectiv. Dacă nu mă înșel, era textul cel mai amplu despre daci care se publica în presa din România după 1948.  Aduc acest text în atenția tinerilor care, din lipsă de lecturi, fac afirmații  complet aeriene cu privire la un pretins complot al tăcerii care i-ar viza pe daci!... Vezi, Doamne, lumea academică, universitară, ar  studia prea puțin componenta noastră dacică, în comparație cu partea romană, latină, din formula noastră etnică! Da, asta e  situația: informațiile despre daci sunt foarte puține în comparație cu bibliotecile întregi care nu reușesc să cuprindă întreaga moștenire latină... Academia publicase primele două volume, cele mai importante, cuprinzând practic toate izvoarele, toate textele rămase din antichitate care fac și cea mai mică mențiune despre oamenii trăitori la Nord de Dunăre... Nu numai despre daci, în mod explicit!... În câteva ore parcurgi toate aceste izvoare scrise! Sigur, mai rămân și mărturiile arheologice, și altele... Dar, totuși, foarte puține în raport cu interesul nostru pentru daci!

Completarea acestor surse se face tare greu, este nevoie de o erudiție cu totul specială, la care puțini ajung! Când mă gândesc la mari specialiști, îmi vin în minte două nume dintre colegii mei: Cicerone Poghirc și Grigore Brâncuș! Ei au continuat și îmbogățit tradiția tracologiei științifice, pe urmele lui Hasdeu. Evident, nu s-au epuizat posibilitățile de a descoperi lucruri noi, fie și numai prin (re)interpretarea corectă și inspirată a surselor existente, deja cunoscute și comentate!

Atrag atenția aupra fragmentului din Getica lui Pârvan. Nimeni nu era mai în măsură decât marele savant să tălmăcească pe înțelesul oricui adevăratele relații care au existat între daci și romani. Din partea romanilor admirație deosebită, cum n-au mai avut pentru alt popor „barbar”. „Romanii, biruitorii dacilor – conchide Pârvan, au fost în această privință de un pefect cavalerism, recunoscând atât pe coloana lui Traian, cât și altfel, toate calitățile, nu numai de eroism sălbatic, dar și de respectabilă civilizație, ale geto-dacilor.”

De pe urma acestui „documentar” m-am ales cu o prietenie – îi pot spune așa, care m-a onorat în mod deosebit: a părintelui profesor Ioan G. Coman. Mare teolog, mare filolog... Va trebui, cât de curând, să spun și povestea asta, despre cartea Scriitori bisericești din epoca străromână. O carte esențială pentru cultura și spiritualitatea noastră! Referitor la această carte și la ideea că ar exista o epocă străromână în cultura noastră, da, se poate spune că s-a produs și se menține un boicot academic și universitar. Dar aceasta este o altă discuție...

În concluzie, deoarece ați avut câteva intervenții severe împotriva unor dacologi, care este părerea dumnevoastră despre daci?

Am avut și am ceva cu dacologii care, certați cu biblioteca, fac tracologie lăutărește, din ce aud, din ce le-ar place să găsească în cărțile pe care nu le citesc... Cu asemenea hei-rupiști nu mai impunem noi adevărul despre daci.

Care adevăr?

Adevărul că tracii, în mod deosebit dacii, geto-dacii, au fost al treilea mare popor al antichității europene! Pot fi puși alături de greci și de romani. Din păcate, performanțele lor s-au pierdut în neagra veșnicie a uitării, poate și pentru că suportul material al civilizației lor nu a avut  trăinicia pietrei și a scrisului. Dacii au dezvoltat o civilizație a lemnului, au ignorat beneficiile scrisului, dar nu din lipsă de spirit inovator, ci pentru că au văzut și reversul medaliei: scrisul are și el neajunsurile sale, nu este lipsit de consecințe neplăcute nefaste. Dacii le-au evitat, prin oralitate!... Astfel că în final, ca moștenitori ai acestor daci, românii s-au ales cu cea mai bogată cultură populară orală din Europa! Ca să nu zic mai mult!... Iar oralitate înseamnă, printre altele, autenticitate!... Prețuiește mai mult decât orice bibliotecă! Nimic nu-i mai important decât autenticitatea, în materie de viață spirituală, culturală. Fără autenticitate, ești o pastișă, un plagiat!

Ce părere aveți despre cercetările geneticienilor care au stabilit că ponderea substratului dacic este, din punct de vedere genetic, biologic, mult mai mare decât a romanilor?

Nu este o noutate ca ipoteză. Glotogeneza, adică nașterea unei limbi, și etnogeneza – nașterea unui popor, nu merg neapărat în paralel, cu aceleași „cote de participare”. E de așteptat ca procentul în care limba română este o limbă romanică să fie mai mare decât procentul biologic cu care au participat romanii, latinii, la plămada noastră etnică. Aceasta este situația cu toate limbile și popoarele romanice. Răspândirea limbii latine s-a făcut mai ales pe un suport  politic și cultural: prestigiul, încă neegalat în istorie, al Romei!... Când se vor face cercetări complete asupra acestei chestiuni, eu mă aștept să se constate că noi, românii, prin comparație cu alte popoare romanice, avem procentul cel mai mare de romanitate, de latinitate biologică, dacă îmi accepți acești termeni...  Nu are importanță că acest procent este mult mai mic decât procentul participării biologice a autohtonilor geto-daci la etnogeneza românească! Este normal să fie așa!

Am auzit de niște cercetări făcute în Germania, la Hamburg, mi se pare. Din păcate nu ni se spune unde au fost publicate rezultatele acestor cercetări... Astfel de cercetări s-au făcut de mult în România, la Iași mai ales. Cu rezultate foarte măgulitoare pentru noi. Bunăoară, din aceste cercetări rezultă că spațiul românesc este unul din care au plecat multe „gene” în toată Europa!  Europa este genetic marcată de strămoși de-ai noștri care au ajuns unii, nu puțini, chiar și pe insulele britanice!... Din păcate, aceste rezultate i-au nemulțumit pe cei care ne poartă sâmbetele! La ordinul unui secretar de stat udemerist s-au sistat fondurile pentru aceste cercetări!...

Așadar, nu trebuie să ne fie teamă de aceste cercetări de paleo-genetică! Vor confirma că suntem ceea ce am știut că suntem: unul dintre cele mai vechi popoare din lume. Iar când spun „vechi” am în vedere și memoria colectivă, comunitară. Pe cale strict orală, fără sprijinul școlii și al cărții, noi am păstrat amintirea apostolului Andrei, foarte clară, a lui Traianus Imperator, personaje atât de importante pentru istoria noastră. Ba chiar și ale unor persoane și evenimente mult mai vechi! Recomand în acest sens lucrările domnului  MIRON  SCOROBETE! Extrem de interesante, iar pentru mine convingătoare! Din păcate, sunt puțin cunoscute. Deocamdată!...

23 ianuarie 2013

                                                                                             A consemnat Petre Burlacu