Ce vrea PNDC? Principalele idei politice 

I. România şi Uniunea Europeană

Majoritatea membrilor PNDC suntem eurosceptici. Nu este o întâmplare, ci una dintre explicaţiile că ne aflăm laolaltă, în acelaşi partid. De ce suntem eurosceptici?

Este tot mai evident că Uniunea Europeană are două agende de lucru:

1. Agenda publică, pusă în discuţia tuturor, a presei, a politicienilor etc. După această agendă lucrează tot aparatul birocratic, de la Bruxelles şi din ţările afiliate, guvernele respective etc.

2. Agenda discretă, al cărei cuprins nu-l ştiu decât „iniţiaţii”, dar ale cărei ţinte se fac tot mai vizibile: un control centralizat, diminuarea suveranităţii naţionale, favorizarea instituţiilor internaţionale, mondializante.

Criza în care se zbate Uniunea Europeană denotă una din două:

1. neputinţa organismului european de a funcţiona, deci incompetenţa celor care au gândit acest organism şi încearcă să-l ţină în viaţă
2. reaua credinţă a celor ce au gândit şi controlează acest organism.

Cele două alternative, din păcate, nu se exclud. Avem motive să credem că avem de-a face şi cu o concepţie greşită, dar şi cu o atitudine greşită, numită mai sus rea credinţă. În principal, este vorba de încredinţarea unor lideri, a unor cancelarii, că Uniunea Europeană este ocazia bine venită pentru a impune o stratificare a Europei, pentru a impune supremaţia unor entităţi asupra unor state şi popoare. Entităţile de care vorbim nu au neapărat un caracter naţional. Se poartă transnaţionalismul în Uniunea Europeană! Numai că aceste transnaţionale sunt mai mult ale unor anumite naţiuni, câteva numai!

Cazul României este extrem de elocvent: în 1990 România avea o economie autarhică! Importa foarte puţine produse de primă necesitate şi exporta de toate, foarte multe produse cu un grad înalt de prelucrare. Că să fie primită România în Uniunea Europeană, guvernanţii ajunşi la putere cu sprijin masiv din afara ţării au acceptat distrugerea economiei româneşti, de-căderea României la starea de ţară consumatoare, piaţă de desfacere pentru producţia altora, ţară cu un export cvasi-inexistent! Lozinca sub care s-a produs distrugerea economiei româneşti a fost privatizarea! O privatizare cu orice preţ, inclusiv cu preţul demolării uzinelor privatizate! Nici vorbă să se fi făcut o privatizare pentru a spori rentabilitatea, productivitatea muncii, ridicarea nivelului de trai! Guvernele de trădători de care am avut parte după 1990 au acceptat această „privatizare”, ale cărei efecte distructive nu le-ar fi produs nici un război atomic!

Comentatorii lucizi au vorbit despre îngenuncherea României înainte de a fi primită la festinul european! În această poziţie se află şi azi România: o ţară îngenuncheată, sărăcită, căreia i s-a luat până şi speranţa redresării! Căci, este tot mai evident, nu mai poate fi vorba de o redresare a ţării atâta timp cât mai rămânem în Uniunea Europeană, iar Uniunea Europeană rămâne mai de parte ce este azi!

În concluzie: ori se schimbă radical gândirea pe baza căreia funcţionează Uniunea Europeană, ori ieşim din această cooperativă păguboasă pentru noi şi ne ...privatizăm, ca popor! Adică ne luăm soarta în propriile mâini şi punem capăt relaţiilor de servitute cu Uniunea Europeană! Planul Valev, respins de comuniştii naţionalişti în 1964, era floare la ureche pe lângă regresul economic pe care ni l-a impus intrarea în UE!

În plus, discutând strict „tehnic” datele problemei, avem următoarele obiecţii:

-          intrarea României în UE s-a produs prin fraudă şi înşelăciune. Trebuia să se facă un referendum naţional strict pe acest subiect, aşa cum s-a procedat în toată Europa! Un asemenea referendum ar fi prilejuit dezbateri pro şi contra. În aceste condiţii creştea riscul ca poporul român să respingă oferta dubioasă a UE! A unui nou lagăr de ţări „surori”!

-          ca să evite un referendum cu răspuns clar, răspicat, guvernanţii pe care i-a adus lovitura de stat din decembrie 1989 au introdus în Constituţie aderarea la UE, ceea ce era un abuz faţă de orice teorie de drept constituţional. Au mai făcut câteva modificări păguboase pentru români, şi au supus toate aceste modificări unui referendum al cărui obiect era un aşa zis nou proiec de Consituţie. Ceea ce era iarăşi un abuz, căci la un referendum supui votului o singură problemă, o singură întrebare, o singură modificare!

-          În ciuda acestor manevre neruşinate ale clasei politice, electoratul din România a respins noul proiect. A fost nevoie ca guvernul Năstase să prelungească cu  24 de ore durata votului, şi tot nu ar fi obţinut rezultatul dorit dacă nu se opera şi o fraudă propriu-zisă, prin adăugarea de voturi care nu fuseseră de nimeni exprimate...

-          Avem dreptul oricând să invocăm ilegitimitatea Constituţiei adoptate în 2003, cu toate consecinţele produse, iar în măsura posibilităţilor avem dreptul să anulăm ori să îdreptăm aceste consecinţe.

-          Aşadar, falsul comis în 2003, ne obligă la reconsiderarea aderării noastre la Uniunea Europeană!

      La cele de mai sus se adaugă declinul generalizat al Uniunii Europene. Cu sau fără contribuţia noastră, a euro-scepticilor, Uniunea Europeană dă semne că nu va mai rezista multă vreme. Astfel că:   

      a. Pe termen lung, trebuie să urmărim ieşirea României din Uniunea Europeană

      b. Pe termen scurt, să începem pregătirile pentru ce va urma după ieşirea din UE. Avem de imaginat şi de examinat două variante: (1) ieşim din UE odată cu desfiinţarea acesteia sau (2) ieşim printr-o decizie şi o mişcare politică unilaterală, „pe cont propriu”!

      Desfiinţarea sau falimentul Uniunii Europene să nu ne prindă nepregătiţi. Cel mai bine ar fi dacă concomitent vom lucra pe ambele planuri: să ne pregătim pentru ce va urma, dar să punem şi noi umărul la demolarea monstruosului edificiu. Să nu repetăm greşeala din decembrie 1989, când demolarea comunismului s-a făcut în beneficiul altora, nu al românilor! Suntem convinşi că marii sforari ai planetei au mai multe planuri, bine puse la punct, cum să facă din desfiinţarea Uniunii Europene o ocazie tot lor favorabilă, profitabilă. Trebuie să ne ferim cu orice chip să intrăm în planificarea altora ca factor pasiv, inert, la dispoziţia diversiunilor ţesute în jurul existenţei noastre.

Problema suveranităţii. Mai poate fi România un stat suveran?

Politicienii corupţi până-n măduva oaselor de care avem parte, iar alături de ei liderii de opinie aflaţi în solda acestor politicieni, se străduiesc să ne convingă ce mult avem de câştigat prin renunţarea la atributele suveranităţii. De ceva vreme încoace nici nu se mai feresc să se prezinte ca unii care au abandonat cauza suveranităţii. În paralel, fac propaganda cea mai parşivă împotriva ideii de stat, de statalitate. Ai zice că încearcă să ne pregătească sufleteşte pentru momentul când va dispărea statul român! Alt sens nu poate avea pledoaria permanentă pe ideea că statul este un prost gospodar, este un proprietar dezinteresat, incapabil să managerizeze ori să gestioneze economia etc.

Pledoarie înşelătoare, ticăloasă: statul este o construcţie abstractă, care necesită un înalt grad de conştiinţă civică a populaţiei, conştiinţa că suntem un popor, o naţiune, iar nu o adunătură întâmplătoare de destine! Puţine sunt popoarele care au reuşit să-şi constituie un stat naţional. Românii sunt unul dintre popoarele cu cea mai veche continuitate statală! şi ne trezim azi, cu tot soiul de mucoşi imberbi şi încrezuţi, care inundă televizoarele cu peroraţiile lor stupide, prost argumentate, dar sonore, împotriva „etatismului”, a suveranităţii noastre naţionale, gudurându-se pe lângă politicienii care lucrează la demolarea suveranităţii naţionale!... Buni de pus la zid şi unii, şi alţii!

      Aşadar, dacă ieşim din UE, ce cale avem de urmat?

      Fireşte, nu faci ce vrei, după un concept teoretic, elaborat fără a ţine seama de context, de condiţiile existente în timp şi spaţiu, adică la un anumit moment, într-un loc anumit pe harta lumii!

      Dacă e să învăţăm ceva din dramele şi păţăniile istoriei, cred că modelul spre care ar trebui să tindem este acela care îmbină ideea de suveranitate cu cea de neutralitate!

      Ca stat, am fost un stat binevoitor cu toţi vecinii, chiar dacă nu am trezit astfel reciprocitatea tuturor vecinilor. Mai putem aştepta, încrezători în viitor, în partea cea bună şi frumoasă a omului. Buna vecinătate trebuie căutată, cultivată! În această chestiune este normal să existe şi să sporească în timp autoritatea comunităţii internaţionale! România este interesată de buna funcţionare a unor astfel de instituţii, de eficienţa lor.

      Ca stat care îşi declară vocaţia neutralităţii, România trebuie să devină gazda unor instituţii ale bunei convieţuiri pe planetă, să cheltuiască, adică să investească în acest scop.

      Neutralitatea noastră nu va conveni unora, destul de mulţi şi de puternici. Nu e suficient să te declari neutru! Neutralitatea trebuie acceptată şi recunoscută, respectată ca atare pe plan internațional. Neutralitatea se construieşte şi se dobândeşte în timp. Ea are şi o componentă internă sine qua non: o viață politică corectă, normală, tihnită, care să descurajeze ideea unor imixtiuni din afară în viața politică internă, în competiția politică. Este evident că, cu actuala clasă politică, cu metehnele şi abuzurile din viața politică, e de neimaginat neutralitatea guvernului, a statului! Un stat mafiot nu poate fi un stat suveran! Într-un stat mafiot neutralitatea devine cârdăşie şi complicitate cu mafia externă, internațională, din statele vecine etc., adică intrarea într-un sistem complicat şi secret de servituți!

Fireşte, politica externă o hotărăşte guvernul, bazat pe o majoritate parlamentară. PNDC este departe de a fi în această situație. Problema raporturilor cu Uniunea Europeană este însă o chestiune care depăşeşte sfera politicii externe şi totodată ale unei singure guvernări. Soluționarea acestei probleme nu stă în puterea unui singur partid. Este o chestiune de interes național şi maxim! Considerentele de mai sus le-am expus pentru a le introduce în circuitul public, unde câteva se află deja. La vremea când ele vor putea fi luate înserios, luate în seamă, este foarte probabil ca eşichierul politic românesc să arate cu totul altfel, să nu mai rămână din PNDC nici măcar amintirea! Sau dimpotrivă! S-ar putea ca la acel soroc PNDC să conteze mai mult decât azi, să conteze propriu zis în luarea deciziilor de „interes național maxim”!

Doamne, ajută!

                    Mai 2012                                           

                                                                                                          Ion  Coja