Elita aeropurtată

 Mircea Platon

1. Planul de zbor

Motto: „E posibil, nu-i aşa, ca părinţii să se obişnuiască să-şi iubească de două ori mai mult copiii cu două capete”/"It is possible, isn't it, that parents will learn to love two-headed children twice as much?" (Herman Kahn, părintele fondator al lui Hudson Institute)

Hudson Institute a fost înfiinţat în 1961. În primii cinci ani a fost dedicat cercetării problemelor de securitate naţională şi avea ca motto: „Securitate Naţională – Ordine Internaţională”. Ordinea internaţională trebuia, aşadar, să slujească securităţii naţionale americane, să fie o proiecţie a nevoilor securităţii naţionale americane. Ulterior, institutul a adoptat o atitudine şi un profil mai civile, arborând ca deviză „Cercetarea Politicilor în Interes Public”. Personalul militar afiliat institutului la început a fost diluat cu personal civil începând din 1966.

Fondatorul Institutului Hudson a fost fizicianul Herman Kahn. Sub conducerea lui Kahn, Institutul Hudson s-a specializat în producerea – la cererea şi cu plata clientului de stat sau privat – de rapoarte referitoare la chestiunile majore ale politicii naţionale şi globale americane, de la scenariile Războiului Rece sau nuclear, la modernizarea Africii sau Americii de Sud. Rapoartele produse de Hudson Institute purtau pecetea fondatorului şi liderului institutului, Herman Kahn, despre care un membru al Institutului spunea: „E uluitor. Herman îi pune pe toţi să îşi distrugă valorile şi nu ezită să spună minciunile cele mai sfruntate doar pentru a vedea ce se întâmplă”. Un alt intim al institutului comenta: „În genere, oamenii noştri dispreţuiesc detaliile proiectelor la care lucrează şi asta ne creează uneori dificultăţi” (Paul Dickson, Think Tanks, New York: Ballantine Books, 1971, 96-97).

Cinismul şi obişnuinţa cu influenţa ocultă, din spatele scenei, prezidau şi asupra raporturilor Institutului Hudson cu Pentagonul. Barry Bruce-Briggs, cercetător la Hudson, declara: „Cea mai mare parte a inovaţiilor militare pe care le propunem are de a face cu sentimentele personalului militar, cu impactul pe care îl au asupra lor aşa-numiţii whiz kids – copiii minune – şi intelectualii analişti militari. Din cauză că jucăm aceste roluri, conducerea noastră e primită în cele mai înalte cercuri de la Pentagon aşa cum erau primiţi consilierii iezuiţi la curtea Habsburgilor” (Dickson, 97). Dar, pentru cei obişnuiţi să se joace de-a Dumnezeu, până şi Pentagonul e prea strâmt: „Herman ar vrea să-i arate lui Dumnezeu cum să conducă universul, şi asta se reflectă în modul în care îşi alege oamenii care lucrează la insititut – suntem oameni, ca şi el, care gândesc la scară mare şi care refuză să se lase constrânşi de anumite discipline, prejudecăţi sau reţete.” Multă lume se întreba dacă, în schimbul a zeci de milioane de dolari, Institutul Hudson nu producea rapoarte deficiente nu doar moral, ci şi tehnic. Dacă nu produce adică, pe bani publici buni, rebuturi cinice.

Relevante pentru modul în care înţelegea Hudson Institute să orienteze politica externă americană şi să modeleze ordinea internaţională sunt, de exemplu, proiectele africane şi sud-americane ale Institutului Hudson. Hudson Institute s-a aplecat încă din 1964 asupra cercetării modului în care America de Sud ar putea fi deschisă comerţului global şi exploatării resurselor umane şi naturale locale prin crearea unui sistem de nouă mari diguri şi şapte lacuri de acumulare situate în Brazilia, Bolivia, Columbia şi Peru. În 1968, Hudson Institute a dat publicităţii celebrul Choco Project, un plan comandat şi plătit de Ministerul Lucrărilor Publice din Columbia. Planul prevedea construirea de diguri pe râurile Atrato şi San Juan. Conform celor de la Hudson Institute, lacurile de acumulare ar fi dus la sporirea capacităţii hidroelectrice a Columbiei şi ar fi deschis pentru comerţ interiorul Columbiei cu ajutorul celor două lacuri pe care o reţea de canale ar fi urmat să le conecteze la Oceanul Pacific şi, respectiv, la Marea Caraibelor. Întregul proiect ar fi costat 743 milioane USD.

După cum nota John Sullivan, membru al Comitetului pentru Afaceri Externe al Camerei Reprezentanţilor a S.U.A., fost colaborator al lui Hudson Institute, proiectul era reprezentativ pentru modul în care rezolva institutul problemele: „În general, institutul se agaţă de amănunte tehnice şi demonstrează puţină înţelegere pentru consecinţele acestor tehnici. Proiectul Choco e o bună ilustrare a acestei situaţii. Au devenit foarte interesaţi de tehnica creării lacurilor de acumulare, dar nu au dat deloc atenţie oamenilor pe care îi va afecta programul silindu-i să-şi părăsească locuinţele, şi nici impactului asupra guvernului central sau asupra mediului” (Dickson, 100-101).

Nu e de mirare că planul celor de la Hudson a fost primit cu ostilitate de guvernele afectate, şi mai ales de guvernul brazilian. Experţii de la Hudson au primit, la rândul lor, cu dispreţ reacţia brazilienilor. Comentând poziţia guvernului brazilian, Ray Wilson afirma în numele institutului: „Ideea i-a făcut pe unii brazilieni să afirme că planul nostru ar altera clima ţării, contribuind, poate, la scăderea nivelului precipitaţiilor. Alţii au fost îngrijoraţi de impactul asupra ariilor care trebuie inundate pentru a crea lacurile de acumulare. Sunt preocupaţi de câteva sate, un oraş, papagali şi alte lucruri de genul ăsta („stuff like that”)” (Dickson, 103). Câteva sate, un oraş, clima, fleacuri!

Supărat că reacţia brazilienilor a oprit punerea în practică a planurilor sale, Herman Kahn le-a plătit brazilienilor poliţa scriind că Brazilia e cea mai rasistă naţiune de pe faţa pământului (Dickson, 106), lucru infirmat de realitatea societăţii braziliene, una dintre puţinele societăţi genuin multiculturale ale lumii. Dar oricine se opunea neoliberalismului şi capitalismului global al lui Kahn era declarat „rasist”. În schimb, tensiunile rasiale din SUA anilor 1950-60 şi „the civil rights movement” erau declarate de Kahn drept o chestiune de „modă” iar politicile coloniale portugheze în Angola era lăudate ca progresist -asimilaţioniste: „Portugalia trebuie să meargă împotriva modei actuale. Moda zilei e separatismul negrilor. Şi, oricine poate face această observaţie, nu există absolut nici un motiv pentru agitaţia din această ţară [USA] în afară de modă. Dar moda e aici – şi astăzi tonul e dat de SUA şi de Rusia şi de Africa Neagră. E o modă nebunească, dar asta e lipsit de relevanţă”. În contrast cu opiniile lui Kahn, congresmanul Benjamin S. Rosenthal, membru al Subcomitetului pentru Africa al Comitetului Afacerilor Externe al Camerei Reprezentanţilor din S.U.A., spunea răspicat că regimul colonial portughez în Africa, lăudat de Kahn, era unul de „exploatare economică, de muncă forţată şi de negare a drepturilor umane fundamentale”. Dar, după cum scrie Dickson: „Kahn aproba autoritarismul ca mod de dezvoltare a naţiunii şi le transmitea portughezilor că nu trebuie să se îngrijoreze de criticile venite dinspre Africa Neagră sau O.N.U.” (Dickson, 105, 107).

Relevant în acest sens e că rapoartele Hudson referitoare la Angola au fost rodul unei tehnici numite de Hudson Institute „the flying think tank” - think tankul zburător. Elita era aeropurtată de avionaşe uşoare de-a lungul şi de-a latul ţării vreme de zece zile. Seara, grupurile de experţi se întâlneau pentru a discuta ce au aflat peste zi (Dickson, 103).

2. Hudson Attacks!

Motto: „Judecăm lucrurile de la înălţimea lui Dumnezeu. A preşedintelui. La scală uriaşă. Aeriană. Globală. Galactică. Eterică. Spaţială. Atotcuprinzătoare. Megalomania e riscul meseriei.”/"We take God's view. The president's view. Big. Aerial. Global. Galactic. Ethereal. Spatial. Overall. Megalomania is the standard occupational hazard." (Herman Kahn)

Într-o recenzie a cărţii lui Kahn despre războiul termonuclear, On Thermonuclear War, James R. Newman scria în revistaScientific Americancă opul lui Kahn e “un tratat moral despre uciderea în masă: cum să o plănuieşti, cum să o comiţi, cum să scapi nepedepsit, cum să o justifici” („a moral tract on mass murder: how to plan it, how to commit it, how to get away with it, how to justify it”).

Cartea lui Kahn îşi propunea să-i oblige pe americani să „gândească ceea ce e de neconceput”: adică războiul atomic. După cum scrie Louis Menand:

„Cele mai scandaloase pagni din On Thermonuclear War sunt cele referitoare la viaţa supravieţuitorilor unui război atomic. În viziunea lui Kahn, pericolele radioactivităţii erau exagerate. Cenuşa atomică va face viaţa mai puţin plăcută şi va cauza disconfort, dar chiar şi în timp de pace lumea e plină de neplăceri şi de disconfort. „Războiul e un lucru îngrozitor. Dar la fel e şi pacea”, scria Kahn. Se vor naşte mai mulţi bebeluşi cu defecte congenitale după un război nuclear, dar patru la sută din copii se nasc oricum cu defecte. Chestiunea suportabilităţii unui mai mare proicent de copii cu defecte congenitale trebuie judecată prin prisma a ceea ce se câştigă. „S-ar putea”, sugera Kahn, „ca factorii de decizie americani să vrea să accepte, printre alte lucruri, şi sporirea riscului de creştere cu un procent a copiilor născuţi cu malformaţii, dacă asta înseamnă că nu abandonăm Europa Rusiei Sovietice” [...] Cartea lui Kahn propune un sistem de clasificare a mâncării astfel încât oamenii în vârstă să consume mâncarea mai radioactivă, pe baza ideii că „cea mai mare parte a acestora oricum va muri de alte boli înainte de a face cancer.” „

Predicţiile şi propunerile lui Kahn, precizează Menand, nu erau rezultatul unor analize temeinice:

„Complexităţile şi nuanţele sunt alungate ca muştele. „Voi tinde să ignor, sau cel puţin să nu dau destulă importanţă, chestiunii pe care mulţi oameni o consideră ca fiind cel mai important rezultat al războiului – suferinţa generală indusă de zece mii de ani de mediu post-apocaliptic”, scrie Kahn. Vorbeşte despre neliniştea provocată de reziduurile radioactive analizând trei izotopi radioactivi şi observând, aproape în trecere, că de fapt mai sunt cam două sute de izotopi în reziduuri, dar că pe aceştia nu îi va discuta. Marjele sale de eroare pot fi şocante. Propoziţii ca aceasta care urmează nu sunt deloc rare (într-o discuţie despre defectele genetice produse de războiul nuclear): „Considerând câte date ne lipsesc, situaţia ar putea fi de cinci ori mai bună sau mai gravă.”

Comentând lipsa de disciplină şi superficialitatea lui Kahn, unul dintre colaboratorii săi, matematicianul Irwin Mann, observa: „Nimic nu era dus la bun sfârşit. Era foarte neglijent. E o minciună imensă cum că studia ceva. Nu studia nimic. Nu cu adevărat. Nu studia nimic. Era doar foarte inteligent” (Sharon Ghamari-Tabrizi, The Worlds of Herman Kahn. The Intuitive Science of Thermonuclear War, Cambridge, Mass: Harvard University Press, 2005, 79). După cum observă şi Menand, analizelor lui Kahn nu le lipsea doar simţul moral, ci chiar simţul realităţii: „Motivul pentru care scenariile sale sunt aproape ridicol de desprinse de realitate e că ignora în mod deliberat toate elementele – credinţe, idei, politică – pentru care se duc războaiele şi care acţionează ca nişte complicaţii la fiecare pas al unui război”.

Kahn ar fi dorit ca în fiecare deceniu să aibă loc câteva evacuări în masă ale oraşelor americane, pentru a „spori credibilitatea Americii” ca factor de putere nucleară. Consecinţa freneziei lui Kahn, a hiperactivităţii sale de agent imobiliar de adăposturi anti-atomice - a căror utilitate a predicat-o neostoit -, a fost isterizarea publicului american. Suburbia americană a anilor 50-60 s-a extins şi pe verticală, într-o suburbie subterană de bunkere construite şi datorită panicii stârnite în sânul clasei de mijloc americane de predicţiile acestui neobosit comerciant de obsesii atomice.[1]

Kahn însuşi trăia într-o casă fără adăpost atomic. Circumferinţa-i generoasă îl împiedica pe Kahn să se poată strecura în tuburile „antiatomice” pe care un fabricant de bunkere a vrut să i le dăruiască. În loc de bunker, Kahn şi-a montat o piscină. Piscina lui Kahn a fost însă plătită cu preţul consolidării complexului militaro-industrial care a contribuit decisiv la sporirea deficitului financiar şi de democraţie din SUA.

O dovadă în plus în sensul valenţelor antidemocratice pe care le are genul de politică, de idei şi de elite promovate de Kahn ne oferă şi faptul că Senior Vice President al lui Hudson Institute e I. Lewis „Scooter” Libby, avocatul şi „expertul” neoconservator condamnat în Martie 2007 pentru sperjur şi obstrucţionare a justiţiei în cazul ex-agentei CIA Valerie Plame. Conform Janinei Wedel, profesor la School of Public Policy de la George Mason University şi autoare a unor cărţi de mare acuitate analitică şi curaj dedicate reţelelor de „flexieni” neoconservatori - adică reţelelor globale ale corupţiei care acţionează politic şi economic în zona de penumbră dintre public şi privat, scăpând astfel controlului democratic -, Libby a contribuit la subminarea democraţiei americane şi ca membru al grupului de neoconservatori acţionând în sânul administraţiei Bush sub protecţia lui Dick Cheney. Wedel indică apartenenţa lui Libby la „White House Iraq Group, o organizaţie secretă fondată pentru a convinge cu orice preţ publicul american că războiul împotriva Irakului era necesar” (Janine R. Wedel, The Shadow Elite. How the Worldţs New Power Brokers Undermine Democracy, Government, and the Free Market, New York: Basic Books, 2009, 186).

Fost student al lui Paul Wolfowitz, Libby a lucrat în Departamentul de Stat al lui Reagan (care îl admira pe Kahn şi viceversa), apoi a fost unul dintre membrii cercului de conducere al celulei neoconservatoare de la vârful administraţiei Bush Jr., lucrând ca Chief of Staff şi consilier pentru probleme de securitate naţională al lui Dick Cheney. În această calitate, după cum observa un analist citat de Wedel, Libby a făcut parte din rândul celor care au subminat procesul decizional democratic în S.U.A.: „Multe dintre deciziile cruciale luate între 2001 şi 2005 nu au fost luate în cadrul procesului tradiţional al Consiliului de Securitate Naţională (NSC)” (Wedel, 178). La presiunea lui Dick Cheney, în iunie 2007 Preşedintele Bush Jr i-a suspendat lui Libby pedeapsa din martie 2007. Scăpat de închisoare, Libby s-a întors în lumea „experţilor”, la Hudson Institute, unde e responsabil, printre altele, cu „războiul împotriva radicalismului islamic”.

Libby a fost exclus din Barou în 2007, pentru „turpitudine morală”. Ca avocat, el se făcuse însă remarcat ca reprezentant, vreme de 15 ani (1985-2000), al oligarhului şi escrocului internaţional Marc Rich, condamnat în SUA pentru evaziune fiscală şi graţiat la sfârşit de mandat de Preşedintele Bill Clinton.

3. Ucenicul Doctorului Strangelove sau Cum am învăţat să nu mă mai îngrijorez şi să-l citesc pe Aligică

Motto: „Acum, dacă n-am citit textele în cauză, asta nu înseamnă ca nu am o idee clară despre ce conţin. Nu e greu: teoria mostrei reprezentative. Îi ştiu. După trei mostre îi cunosc deja mai bine decât se cunosc ei înşişi” (Dragoş-Paul Aligică)

În august 2012, dl Dragoş-Paul Aligică a denunţat referendumul pentru înlăturarea preşedintelui Băsescu drept „puci” şi a argumentat că „puciul” are drept „obiectiv introducerea” în România a unui „stat cleptocratic-oligarhic-autoritar”. Susţinând „statul de drept” al cărui unic garant era, din perspectiva dlui Aligică, Traian Băsescu, dl Aligică recurgea la o retorică apocaliptic-ameninţătoare, de Farfuridi ajuns comisar al Partidului Unic:

„Mai precis, suspendati intr-o zona crepusculara de o constitutionalitate vaga si de o autoritate legitima neclara, creata -sa fim clari- de pucistii parlamentari, d-l Antonescu, decizile sale si toti cei numiti in functii de acesta pe durata interimatului, nu au o acoperire automata in legitimitatea statului de drept, ex ante. Tot ceea ce intampla in acest interimat este prin definitie chestionabil si discutabil, fiind esentialmente la limita legii si in mod evident, dincolo de limitele constitutionale normale, ex ante. Dinclipa in care inceputurile statului oligarhic-cleptocatic-autoritarau fost instaurate in Romania si am fost aruncati in acest haos altranzitiei, avem formate automat in interiorul sustinatorilor acesteiforme de guvernare, trei grupuri de maxim interes: lideri, executantisi colaborationisti. Tot ceea ce se intampla si se va intamplapolitic, economic, financiar si institutional cu Romania, cade inresponsabilitatea lor. Aceste trei grupuri au responsabilitateaabsoluta pentru cele ce urmeaza. Revenirea la statul de drept vainsemna evaluarea acestor responsabilitati: moral, politic si penal.”

Discursul dlui Aligică ar fi poate mai convingător dacă nu aş şti că dl Aligică, atunci când vorbeşte de statul de drept şi când condamnă penumbra constituţională şi cleptocraţia, nu acceptă să lucreze sub tutela lui Scooter Libby la Hudson Institute, căruia dl Aligică i s-a alăturat ca Herman Kahn Fellow în 2001, şi unde acum serveşte ca Adjunct Fellow. E ca şi cum ai da lecţii de transparenţă democratică şi de luptă împotriva cleptocraţiei lucrând pentru think-tankul unui Ioan Avram Mureşan.

Nu înţeleg cum poate cineva să ne tot vorbească obsesiv despre căderea României în sfera de influenţă a Rusiei atunci când lucrează într-o instituţie condusă (şi) de fostul avocat al lui Marc Rich. Nu înţeleg cum poate cineva să avertizeze asupra pericolului oligarhizării României – pericol real, dar nu doar sub liberali sau socialisşti, ci şi sub pedelişti – atunci când activează sub oblăduirea unui membru dovedit al oligarhiei flexian-neoconservatoare din S.U.A..

Discursul dlui Aligică ar fi mai coerent dacă nu aş şti că „piaţa liberă” invocată de domnia sa nu are nimic de a face cu complexul militaro-industrial reprezentat de, şi dezvoltat cu ajutorul lui, Herman Kahn, un adevărat părinte fondator al belicoasei reţele neoconservatoare care a supt ani buni bugetul S.U.A. şi al altor state în numele „revoluţiei democratice globale”, al „pieţei libere” şi al altor „valori euroatlantice”.

Militarismul şi obsesia planificării care au stat la baza discursului lui Kahn sunt exact opusul teoriilor care stau la baza „pieţei libere” şi a libertarianismului inspirat de Ludwig von Mises. Nu poţi să refuzi să aloci resurse – intelectuale, financiare, instituţionale, simbolice – în direcţia realităţilor asupra cărora ai putea avea un impact (problema sărăciei, a educaţiei, a sistemului sanitar, a controlului naţional asupra bogăţiilor naturale şi a infrastucturii) pentru a azvârli banii pe lucruri pe care nu le poţi, de fapt, prevedea, calcula şi controla. Kahn a planificat pe bani grei războiul nuclear. Că nu ştia ce vorbeşte a dovedit-o echipa de savanţi condusă de Carl Sagan care a arătat în 1983 că un război nuclear ar fi urmat de o iarnă nucleară care ar face inutile rulotele subterane anti-atomice instalate în spatele caselor americane la îndemnul lui Kahn.

Nu poţi să spui că statul e incompetent în a aloca resurse, în a schiţa planuri economice şi în a administra domenii cheie ale economiei naţionale, nu poţi să susţii statul minimal pe baza teoriei „slăbiciunii” noastre epistemologice atunci când vine vorba de procese atât de complexe precum cele ale pieţii, şi în acelaşi timp să pretinzi că poţi consuma în mod legitim bugetul de stat pentru a concepe şi pune în aplicare planuri care răspund cu acurateţe complexităţii sau simplităţii anihilante a unui război nuclear.

Ceea ce se întâmplă în cazul combinării celor două discursuri – al postmodernismului de piaţă şi al clasicismului militar, al unui stat cu două feţe care râde către armată şi plânge către economie - e că economia naţională devine o economie de război, că, adică, partea care e planificată şi în care se investeşte susţinut fagocitează partea care e lăsată la voia „pieţei”, adică a afaceriştilor de tip Marc Rich. Asta e realitatea. Teoria poate fi mai frumoasă, dar dacă Herman Kahn avea tăria a fi realist în privinţa războiului nuclear, nu văd de ce ucenicii lui nu ar avea tăria de a recunoaşte modul de funcţionare real, în istorie, aici şi acum, al pieţei. Lucrul e confirmat şi de ce s-a întâmplat în România regimului Băsescu, ţară în care au dispărut micii antreprenori, dar s-au înmulţit „serviciile”. Deloc surprinzător deci, dl Aligică ne îndeamnă mai nou să stăm strâns uniţi în jurul „serviciilor” care susţin unitatea de monolit a regimului Conducătorului Iubit. E singura economie (de „servicii”) care ne-a mai rămas.

Dl Aligică ar trebui să ştie aceste lucruri, pentru că e antologatorul şi editorul scrierilor lui Herman Kahn, de la care a împrumutat, fără umor, retorica apocaliptică şi lipsa de importanţă acordată realităţilor şi mai ales oamenilor care încurcă iţele teoriilor globale ale domniei-sale. Privite din perspectiva planurilor post-apocaliptice ale lui Kahn – căruia îi plăcea să întrebe mereu câte zeci şi sute de milioane de oameni ar fi cineva dispus să sacrifice pentru a-i învinge pe sovietici - politicile de austeritate ale lui Băsescu indică temperatura morală a iernii nucleare: - Câte milioane de bătrâni/copii/”bugetari” ai fi dispus să sacrifici pentru a-i învinge pe ruşi? Hă-hă-hă!

Herman Kahn a fost prototipul Doctorului Strangelove din celebrul film al lui Stanley Kubrick. Dl Aligică, ucenicul Doctorului Strangelove, îl susţine pe Traian Băsescu asemeni lui Herman Kahn, fără a se încurca în amănunte legate de măruntele vieţi ale celor afectaţi şi dislocaţi de teoriile megafonate de domnia-sa în România. Aşadar, când dl Aligică scrie...:

„Ideea ca exista doua Romanii este de mult un loc comun. Avem, pe de o parte, o Romanie a coruptiei, a imposturii, a trandaviei institutionalizate, a stagnarii, a asistatilor social de meserie, a confuziei valorilor. Pe de alta, o Romanie a celor dinamici, a celor ce muncesc si construiesc, a platitorilor de impozite, a creatorilor de valoare adaugata in economie si in viata sociala si intelectuala, a celor ce incearca sa sustina public si privat standarde profesionale si sociale elementare. Primaeste majoritara si o paraziteaza pe a doua. Instrumentele principale:bugetul de stat, o buna parte a clasei politice si o buna parte amass media. ”

...eu mă gândesc că dl Aligică judecă astfel România lucrând cot la cot şi cu cei care au fost condamnaţi ca parte a Americii corupţiei, imposturii, confuziei valorilor, care au parazitat bugetul de stat şi au corupt o bună parte a clasei politice, a presei şi a electoratului american, pe care l-au minţit şi manipulat.

Scriu toate acestea pentru că, de ani buni, orice critică adusă oligarhiei Băsescu a fost întâmpinată cu acuzaţii de rusofilie, fascism, comunism ş.am.d. Dacă nu e totalitar autorul criticii, atunci e totalitar comentatorul de pe forumul articolului. Sau mama. Sau vecinul de la şase. Sau cineva din tramvaiul cu care s-a dus dimineaţă la redacţie. Orice manifestare a conştiinţei naţionale a fost strivită sub acuzaţii care mai de care mai fantasmatice. Susţinătorii acestui regim scriu de ani buni articole care mustesc de autoritarism, economism, dispreţ faţă de demnitatea noastră naţională sau faţă de demnitatea imigranţilor în Occident. Dar acest lucru se întâmplă şi pentru că aceşti oameni sunt afiliaţi unor instituţii occidentale în al căror ADN e înscris autoritarismul, economismul, colonialismul, dispreţul faţă de demnitatea umană (a minorităţilor sau a majorităţilor, după cum o cer interesele) şi faţă de binele public. Toate, camuflate sub lozincile pieţei libere, cruciadei democratice globale şi euroatlantismului.

Într-o lume globalizată în ritm accelerat, naţiunile ar trebui să aibă, în ochii acestor „conservatori”, măcar rolul pe care îl au instituţiile intermediare la nivel naţional: cel de stavile împotriva despotismului centralizator şi nivelator. Iată însă că, în România, independenţa naţională, interesul naţional şi conştiinţa naţională nu au fost niciodată mai atacate decât de oamenii dreptei neoconservatoare. Oare de ce? Şi oare până când?

Notă

[1] „Kahn was an early advocate of civil defense. He was the champion salesman of the fallout shelter, and was especially excited by the potential of mineshafts as evacuation centers. He produced plans for building shelters in the rock below Manhattan, estimating that “very high-quality” shelter spaces could be constructed there for between five hundred and nine hundred dollars apiece. But—and this is the strange logic of deterrence—the essential purpose of investing billions in civil defense was not to save lives but to enhance the credibility of America’s nuclear threat. “Any power that can evacuate a high percentage of its urban population to protection is in a much better position to bargain than one which cannot do this,” Kahn explains in “On Thermonuclear War.” He contemplated the possiblity of several mass evacuations every decade in order to bolster American credibility.”