Paltoanele n-au ieşit încă din şifoniere. Deasupra Bucureştiului, un soare deloc stins îşi joacă ultima mână, un fel de totul sau nimic înainte să se retragă falit din calea iernii. E octombrie, timp pentru dimineţi reci scăldate în lumină, timp pentru întrebări şi pentru răspunsuri.
Undeva în centrul vechi al Bucureştiului, într-un magazin de antichităţi transformat în cafenea, vocea lui Lucian Boia se strecoară printre ceştile amorţite ale unor cafele cu lapte. Boia nu şi-a lansat încă volumul “De ce este România altfel”, mai e o lună până la târgul Gaudeamus. Astăzi, cu paltoanele ieşite din şifoniere, ştim: a fost cea mai bine vândută carte a evenimentului. Vreme de câteva săptămâni, Boia a apărut peste tot în presa centrală, răspunzând întrebărilor reporterilor şi, mai departe, românilor.
De ce este România altfel? Sunt două decenii de când se caută răspunsuri la întrebarea asta, şi cu fiecare căutare oamenii s-au afundat parcă şi mai mult în nisipurile mişcătoare ale cauzelor. Boia are zâmbetul omului care a început să înţeleagă. După ce a demontat atâtea mituri ale istoriei naţionale, Boia reuşeşte în ultimul său volum să explice simplu totul, creionând o istorie a înapoierii. E o istorie care pleacă de la primele formaţiuni statale apărute în spaţiul românesc şi pune punct la izbucnirea isterică din vara anului trecut, când politica românească a săpat tranşee suficient de adânci cât să găzduiască toată populaţia ţării.
Am amânat vreme de aproape trei luni publicarea interviului cu Lucian Boia, pentru că el face parte dintr-o serie editorială, realizată de Adevărul în colaborare cu platforma independentă “România de la zero”, care a necesitat strângerea şi coroborarea unor mari volume de informaţii. A venit timpul să recuperăm din reportofoane şi notiţe cuvintele lui Boia din acea dimineaţă de octombrie.
Vocea istoricului face jaloane printre antichităţile cafenelei din centrul Bucureştiului. Dăm ceasurile înapoi pentru a înţelege:
Nu cred că România este divizată, fiindcă asta ar implica în mintea mea imaginea Franţei, a felului în care este ea divizată de la Revoluţia franceză încoace. Avem o Franţă catolică şi o Franţă laică, o Franţă progresistă şi una conservatoare.
Credeţi că că e artificial conflictul din societatea românească?
Lucian Boia: Cred că e o senzaţie de neautenticitate pe care ţi-o dă jocul politic de la noi. Fiecare dintre noi, cât am fi de critici la adresa realităţilor din România, trebuie să ne adaptăm lor, aşa că şi noi suntem parte. Dar nu e un dat psihologic, pentru că românii se integrează bine în alte ţări, într-o filosofie de tip  occidental.
Seria publicistică pe care o documentăm pleacă de la ideea că există lucruri în istoria noastră modernă care, construite şi asamblate greşit, au sfârşit prin a însuma România de astăzi. Vi se pare o ipoteză corectă?
În cartea pe care am terminat-o de scris (n.r. lansată, în noiembrie, la Târgul Gaudeamus, sub titlul“De ce este România altfel”) încerc să explic ce se întâmplă în România, pornind de la psihodrama politică din vara asta şi de la faptul că românii au uimit încă o dată Europa. Ideea de la care plec este că s-ar putea ca România să fie ceva mai altfel decât media europeană. Cred că România este societatea care adună cele mai multe distanţări faţă de normă. Sunt multe şi dispuse adesea contradictoriu. România este diferită nu numai faţă de Occident, ci şi de ţările din Europa Centrală. Dacă ar fi să amintim câteva evoluţii istorice mai speciale, prima care mi se pare semnificativă este marea întârziere cu care porneşte la drum societatea românească. Gândiţi-vă că cele două Principate apar abia în secolul al XIV-lea. Asta e ceva aproape de neînchipuit, sunt de departe ultimele ţări care se conturează în peisajul european. Bulgaria era de secole o putere semnificativă în zonă. Ungaria era un regat puternic. Polonia de asemenea. Universitatea din Praga apare cu jumătate de mileniu înaintea celei româneşti. Deci noi pornim cu o întârziere fabuloasă.
Aveţi o explicaţie pentru asta?
Avem o condiţie de ţară de frontieră. Am fost la margine faţă de lumea grecească în Antichitate, iar pentru Imperiul Roman frontiera mergea pe Dunăre. Romanii au depăşit frontiera asta doar la ideea împăratului Traian. Xenopol spunea că poporul român este rezultatul unei erori pe care a făcut-o Traian, care în loc să stea liniştit pe Dunăre, a trecut la nord de fluviu, unde romanii nu au reuşit să se menţină mai mult de un secol şi jumătate. Ulterior, şi în raport cu Imperiul Bizantin spaţiul românesc e în afară, dar şi în raport cu Occidentul. În epoca modernă, suntem într-o situaţie foarte interesantă, la margine şi la mijloc în raport cu cele trei imperii care îşi împart zona: Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman şi Imperiul  Rus. Ţara Românească şi Moldova au reuşit să îşi păstreze autonomia, dar în condiţii de margine.
Aţi spune că această condiţie de margine a fost interiorizată de locuitorii acestui spaţiu, practic înaintaşi ai românilor de astăzi?
Da, a fost interiorizată în mod obiectiv cel puţin, nu ştiu cât de conştient însă. Asta a dus la un rezultat paradoxal. Pe de o parte la izolare, la receptarea cu greutate a unor influenţe din afară. Pe de altă parte, la o foarte mare deschidere. E un paradox caracteristic pentru istoria românească, care duce la preluarea unor modele şi adaptarea lor la ceea ce Titu Maiorescu a numit forme fără fond. Adică adopţi formele, dar respingi fondul sau îl interpretezi atât de tare încât nu mai rămâne mare lucru din el. Caragiale a ilustrat asta în dramaturgia lui şi este atât de actual pentru că vorbim de o situaţie care se perpetuează în societatea românească.
Preluarea acestor modele occidentale se face, însă, foarte târziu, spre mijlocul secolului al XIX-lea. N-ar trebui să căutăm şi mai adânc cauzele?
Ba da. Uitaţi-vă, de exemplu, la cumplita instabilitate politică. Nu există nicio ţară în Europa care să fi avut la începutul epocii moderne zeci şi zeci de cârmuitori. Schimbarea perpetuă a conducătorilor indică lipsa unor norme bine stabilite. Sistemul de putere era ereditar-electiv, combina capra cu varza şi nu mai ieşea nimic. Instabilitatea asta înseamnă conflicte permanente şi intervenţii din afară. Până la urmă Imperiul Otoman a profitat de treaba asta, instituind perioada fanariotă, când s-a ajuns la numirea şi revocarea domnitorilor din voinţă externă . Şi în acea perioadă am avut zeci şi zeci de numiri.
Avem, deci, mai multe cauze: marea întârziere cu care s-au format principatele române, instabilitatea, condiţia de margine sau de frontieră, plus o mare întârziere economică. Din Evul Mediu şi până în prezent, dacă vă uitaţi la indicatorii economici, Ţările Române şi apoi România sunt mereu la coada Europei. Am pornit cu o întârziere şi am rămas cu ea, economic vorbind. În plan social aveam o societate formată din boieri şi ţărani, cu oraşe mici şi murdare locuite de mulţi străini. Burghezia apare târziu, e firavă şi este în cea mai mare parte neromânească la nivel economic.
Am făcut un calcul pornind de la datele recensământului din 1930, acolo se dau grupele de profesiuni, inclusiv repartiţia lor pe etnii. Şi la grupa industrie majoritatea nu sunt români. Sunt 47% români şi 53% neromâni. Iar în comerţ, ponderea românilor este sub 40%, dominanţi erau evreii.
N-a fost asta o şansă?
Sigur că a fost. Altfel n-am fi avut o clasă de mijloc. Şansa a făcut să avem o burghezie neromânească. Iar ca efect oraşele sunt cosmopolite, mai ales în Transilvania, în perioada interbelică.
Ar putea fi esenţa neromânească a burgheziei autohtone o explicaţie şi pentru firavul capitalism românesc de astăzi, pentru lipsa de iniţiativă?
Nu cred. Între timp a intervenit comunismul. Bun, s-au pierdut teritorii locuite de populaţie neromânească, cum ar fi Bucovina de Nord, Basarabia, Cadrilaterul. Pe urmă au plecat evreii şi saşii. E adevărat că România a devenit mult mai românească decât era în perioada interbelică. Dar clasa de mijloc, românească sau nu, a fost şi rămâne firavă.
Şi-atunci?
În România ai o fractură socială considerabilă. Distanţa între nivelul socio-cultural cel mai de jos şi cel mai de sus este incredibilă. Nu poţi avea o clasă de mijloc consistentă în condiţiile astea.
Progrese s-au făcut, totuşi, mai ales după jumătatea secolului al XIX-lea. În anii ‘30 România are o intelectualitate de calitate.
Aşa este, în secolul al XIX-lea începe procesul de occidentalizare şi se vede foarte repede cum de la o generaţie la alta românii se schimbă. În secolul al XIX-lea românii se îmbrăcau după moda turcească şi scriau cu caractere chirilice. După numai câteva decenii se îmbracă după moda pariziană, scriu cu alfabetul de tranziţie în care sunt amestecate caracterele latine cu vechi caractere chirilice şi ca limbă de cultură lasă greaca în urmă şi aleg franceza. Procesul acesta a însemnat multă imitaţie, dar dacă ne referim strict la intelectuali, avem o pătură educată greu de contestat sau de criticat. Şi dacă te uiţi la corpul universitar de atunci, vezi nume de mare valoare. Astăzi nu prea stăm aşa de bine cu corpul universitar, e un amestec de valoare şi non-valoare.
Sunteţi un adept al ideii că perioada interbelică este cea mai fastă din istoria României?
Nu, nu sunt adept al acestei idei. Perioada interbelică văzută ca o epocă de aur a României este o construcţie ideologică de după 1989, când românii trebuiau să îşi găsească un mit fondator anterior. Cred că România nu mergea prea bine în perioada interbelică, cu o singură excepţie, intelectualitatea. Din punct de vedere social erau discrepanţe enorme. România era ţara europeană cu cea mai mare natalitate, cu cea mai mare mortalitate şi cu cea mai mare mortalitate infantilă. Toate trei sunt semne de subdezvoltare. Şi era ţara cu cei mai mulţi analfabeţi, chiar în comparaţie cu state apropiate, precum Bulgaria. Potrivit recensământului din 1930, doar 57% ştiau carte, iar dintre aceştia 83% nu făcuseră decât şcoala primară. Practic, un român din zece trecuse dincolo de şcoala primară.
Putem în acest context să discutăm de regimul comunist ca regim modernizator în anii ‘50?
Proiectul comunist a fost peste tot modernizator. Că a dat-o în bară e altceva, dar proiectul în sine asta şi-a propus. Marx considera că revoluţia comunistă se va petrece acolo unde societatea a atins cota capitalistă cea mai ridicată. Comunismul s-a aşezat însă exact în ţările unde nu ar fi trebuit, ţări care abia intrau pe traseul unei evoluţii mai lungi. În Occident fractura socială nu era aşa de mare pentru că populaţiile erau alfabetizate într-un procent mai mare şi aveau acces la cultură. Noi ne tot comparăm cu Bulgaria astăzi, dar Bulgaria interbelică, deşi la nivelul de sus este mai puţin performantă decât România, la nivelul de jos stă mai bine. La noi fractura socială a fost imensă şi asta a dus la un alt paradox: România avea cel mai mic partid comunist din regiune în 1944, deşi exista un rezervor pentru ceea ce reprezenta comunismul. Mă refer la ţăranii săraci şi analfabeţi, care au putut să fie foarte uşor atraşi de comunism pentru că au găsit în el satisfacţia unei promovări sociale. Plus că a fost şi satisfacţia de a vedea că în timp ce ei urcă, alţii se prăbuşesc.
Cât de conştient a fost românul mediu statistic în 1948 de schimbarea de regim, de la monarhie la republică?
Cei mai mulţi nu aveau cultură politică. Au resimţit-o ca pe o cotitură doar cei care aparţineau elitei intelectuale, dar cei mai mulţi români nu erau elite. E ciudat cum România, ţara care avea cele mai reduse tentaţii comuniste în 1944, devine ţara în care se răspândeşte cel mai bine comunismul. Până la urmă, ne-am acomodat mai bine decât alţii cu regimul comunist.  Foarte mulţi oameni au considerat că comunismul le-a adus până la urmă mai multe lucruri bune decât rele. Comunismul îi securiza, nu aveau grija zilei de mâine, nu aveau grija şomajului. Oamenii se temeau de această libertate venită după 1989. Ceea ce a deranjat nu a fost lipsa libertăţii, asta îi deranjează pe cei care ţin la libertate şi au ce să facă cu ea. Cei mai mulţi oameni au fost deranjaţi de deteriorarea condiţiilor de viaţă în anii ‘80. Comunismul s-a prăbuşit, în primul rând, din raţiuni de ordin alimentar, nu ideologic. Mulţi îşi amintesc nostalgic de comunismul din anii ‘60-’70, când românii trăiau cam la acelaşi nivel, acceptabil, când diferenţierea socială nu era supărătoare, iar oamenii nu se simţeau frustraţi în raport cu bogăţia altora.
Poartă o vină perioada interbelică pentru asta?
Sigur că poartă o vină. Mai mult, poartă o vină istoria. România a avut şi încă are o întârziere istorică. E uşor de spus că puteai face mai mult, dar ce se putea face mai mult? S-a încercat în 1920 o reformă agrară şi ţăranii au fost împroprietăriţi, dar erau prea mulţi ţărani şi prea puţin pământ. S-a pus la punct şi un sistem de învăţământ prin intermediul lui Spiru Haret. Se progresa, dar se progresa încet. Suntem şi astăzi la fel de întârziaţi cum eram şi în perioada interbelică, şi pe vremea lui Ştefan cel Mare.
Sună a fatalitate, nu credeţi? “Orice am face, tot nu ne iese”.
Sigur că dacă eşti în coada unei ierarhii, rişti să rămâi acolo pentru că ceilalţi nu stau să te aştepte. Dar sunt şi cazuri care contrazic argumentaţia asta. Sunt ţări, cum ar fi Coreea de Sud, care nu stăteau deloc bine şi acum sunt în topul ţărilor industriale. Se pot realiza şi salturi, dar nu e uşor. E ca într-o cursă.
E nevoie şi de o voinţă politică puternică, capabilă să mişte lucrurile acestea.
Da. Şi mai trebuie ceva: trebuie să fie şi conjunctura favorabilă. Uitaţi-vă la perioada interbelică, de exemplu, când s-a intrat într-o conjunctură agrară foarte proastă. Înainte de primul război mondial, când existau marile moşii, conjuctura agrară în România era foarte bună şi ţara era o exportatoare de cereale, iar asta i-a îmbogăţit pe boieri. Iar când a venit şi rândul ţăranilor, conjunctura a fost proastă şi asta i-a lovit pe cei săraci.
Sunt românii altfel pentru că au beneficiat în foarte puţine ocazii de conjucturi favorabile?
România a fost foarte tare deformată de comunism, dar şi comunismul românesc a fost aşa cum a fost fiindcă s-a aşezat peste România interbelică. Când te uiţi, însă, la uşurinţa cu care românii l-au lăsat pe Ceauşescu să îşi facă de cap, nu mi se pare deloc corect să spui că l-am suportat pe dictator, fiindcă atunci ajungem la o interpretare fatalistă. România e ţara cu una dintre cele mai slabe opoziţii la comunism, chiar dacă au fost oameni care s-au opus. În România nu a existat samizdatul. Intelectualii români au ajuns la un soi de compromis cu puterea, dându-li-se o anume libertate până la un punct dincolo de care nu se putea trece. Aici nu a existat nicio carte publicată clandestin şi nicio opoziţie de amploarea Primăverii de la Praga. Românii nu au cultura rezistenţei şi asta tot din Evul Mediu vine. Ba mai mult, au o cultură a supunerii, de la ţăranul prea supus în faţa boierului, de la domnitorul prea supus în faţa Porţii Otomane. Deci te supui, dar încerci să te descurci, să îl tragi pe sfoară eventual pe cel căruia te supui. Asta nu ţine de conjuctură. Lucrurile astea ţi le faci cu mâna ta.
Uitaţi-vă la felul în care s-a ajuns la comunismul dinastic. Românii au înghiţit ca soţul care era conducătorul ţării să îşi împartă puterea cu soţia şi cu fiul. În Europa aşa ceva nu a existat. Să nu mi se spună că a fost o fatalitate. Românii au înghiţit chestia asta care este ruşinoasă şi care ar trebui asumată. Toate astea au dus la o dereglare majoră şi nu am ieşit prea bine din comunism.
Unde s-a greşit în 1989?
Mai întâi, ce mă deranjează este minciuna ca mit fondator al României moderne. Noi încă nu ştim ce s-a întâmplat la revoluţie. Mă mai deranjează desfiinţarea imediată a Partidului Comunist. În felul acesta nimeni nu mai era comunist, dacă nu mai exista partidul. Deşi toată elita noastră îşi are originea în comunism. Toate reperele noastre sunt de dinainte de comunism, iar oamenii care ne conduc sunt moştenitorii sistemului pe care l-au repudiat. Nu mai zic de faptul că se şi lăudau cu o democraţie originală la începutul anilor ’90. Noi am ieşit din comunism complet debusolaţi şi legătura s-a făcut artificial cu România de dinainte de comunism. S-au reconstituit partidele istorice, dar şi asta a fost ceva artificial.
Ar fi fost posibil, în condiţiile date, un proiect de decomunizare?
Nu cred, a fost o dezorientare totală. În plus, există o doză foarte mare de autenticitate în viaţa politică românească. Dacă luăm partidele, vedem că ideologiile lor sunt foarte vagi. Până la urmă partidul care şi-a zis social-democrat şi care s-a lepădat de haina comunistă ca de Satana este în fond continuarea vechiului partid comunist, care în marea minciună nu şi-a mai zis Partidul Comunist şi care a dat şi primii mari îmbogăţiţi ai României post comuniste. Dacă te uiţi la clasa noastră politică, cu excepţiile de rigoare, ce i-a preocupat cel mai mult a fost să se îmbogăţească. Şi în contextul ăsta ideologiile au fost lăsate deoparte. Iar Partidul Democrat, actualul PDL, a pornit ca un partid socialist, a fost în Internaţionala Socialistă şi acum îşi spune de dreapta. S-au transformat peste noapte pentru că rămăsese liber culoarul de dreapta după destrămarea PNŢCD. Reapariţia partidelor istorice a fost şi ea artificială. Coposu a umflat foarte tare PNŢCD şi pe urmă am văzut cum s-a dezumflat. Iar PNL a avut o ideologie ceva mai bine pusă la punct, dar acum a lăsat-o la garderobă, prin fuziunea cu partidul acela echivoc din jurul Antenei 3 şi al lui Dan Voiculescu.
De ce credeţi că societatea românească nu reacţionează în niciun fel în faţa unor astfel de lucruri?
Pentru că românii au cultura tăcerii, iar exploziile sunt o dată la o sută de ani. Am avut o explozie la 1907, alta în 1989. Ideal ar fi să nu ai asemenea explozii, ci o conştiinţă civică astfel încât lucrurile să se regleze în permanenţă. Când s-au redus salariile bugetarilor ar fi trebuit să existe reacţia oamenilor. Dar românii sunt apatici, nu reacţionează. În ţările occidentale au fost reduceri mult mai mici şi am văzut manifestaţii-monstru. În Franţa nu ar îndrăzni nimeni să reducă salariile cu 1% că ar fi o nouă revoluţie.
Este cumva şi un dezinteres major faţă de lucrurile pe care le punem în comun ca societate? Faţă de spaţiul public, de exemplu.
Da, nu există niciun fel de conştiinţă civică. Comunismul a vrut să creeze o societate colectivistă şi i-a făcut pe oameni să fie extrem de individualişti. Vedeţi criza politică din vară, la noi oamenii s-au împărţit, chiar şi în mediul intelectual, aproape că nu mai puteai să stai de vorbă cu ei.
Dumneavoastră cum aţi interpretat desfăşurarea de forţe din jurul referendumului?
E clar că Băsescu a interpretat într-un mod autoritar Constituţia şi şi-a pus oameni cheie în diverse posturi, dar nici ceilalţi nu au fost mai prejos. Cred că a fost o lovitură de stat în aceeaşi măsură în care şi Băsescu a fost un dictator. Adică e tot comedie românească. Diferenţa este că Băsescu a adunat sistematic tot mai multă putere în ani de zile, respectând formal regulile, pe când cei care au vrut să îi dea jos au făcut nişte lucruri în câteva zile. Iar modul lor de acţiune a fost frapant, factorul timp a contat foarte mult. Când toate sunt dereglate, sigur că şi jocul e incorect de o parte şi de alta. Eu nu văd, însă, marile proiecte în niciuna dintre tabere. Ce nu îmi place este modul ăsta de umilinţă combinat cu şmecherie.
Vă referiţi la ceva anume?
Mă gândesc cum a fost chemat Ponta la Bruxelles şi i-au fost puse în faţă cele 11 reguli. Păi credeţi că dacă ar fi fost Polonia s-ar fi dus primul ministru? E o notă proastă pentru România care arată complexele noastre de inferioritate. Spre deosebire de noi, Polonia are complexe de superioritate, nu întotdeauna cele mai sănătoase, dar mai bune decât cele de inferioritate. Sau a fost episodul în care ministrul de externe britanic l-a convocat pe Ponta la aeroport şi el s-a dus. E incredibil aşa ceva, cum poate un ministru de externe să convoace un prim-ministru?
Apreciaţi, mai degrabă, un om politic de tipul Traian Băsescu, mai bătăios?
Băsescu are mai multă personalitate şi nu cedează aşa de uşor, dar are alte defecte. Este totuşi autoritarismul lui, favoritismul cu persoanele pe care le-a pus în diverse funcţii şi un stil cam golănesc care este incompatibil cu funcţia prezidenţială. Pentru mine a fost o dezamăgire şi modul în care s-a comportat Crin Antonescu în luna aceea cât a fost preşedinte interimar. Stilul lui a fost tot agresiv, tot autoritar.
Cum vi s-a părut episodul acuzaţiilor de plagiat aduse lui Victor Ponta?
E clar că a plagiat. Acum facem filosofie, o fi plagiat, n-o fi plagiat, facem comisii, ne spune Ponta că alta era metodologia în 2002. Bineînţeles că a plagiat! De fapt, poate greşesc, nu ştiu dacă a plagiat, s-ar putea să fi fost şi el cuprins de mirare când a aflat, în cazul în care nu era autorul lucrării. Mulţi şi-au luat doctorate astfel. Şi faimosul Mischie şi-a luat doctorat la noi la Istorie şi este un tip absolut primitiv. Şi-a făcut o teză despre Grigorie Iunian, cu care s-a identificat în aşa măsură că i-a cumpărat cavoul. El vrea să fie înmormântat în cavoul familiei lui Grigorie Iunian.
Mai surprindem aici o bucăţică de românism, în sens negativ?
Problema este că vechea elită a României a dispărut şi s-a ridicat toată masa asta, oameni dintr-o condiţie foarte joasă, mai ales în plan cultural. Un individ, dacă are o minte pe măsură, poate porni de jos şi poate ajunge sus. Dar o întreagă categorie socială?! Asta răstoarnă societatea cu totul şi durează ani de zile până lucrurile se reglează. România rămâne ţara cu cei mai mulţi locuitori în mediul rural, la noi sunt 45%. În ţările occidentale procentul este 10% cel mult. Oamenii ăştia nu au devenit cu adevărat orăşeni, iar satele şi-au pierdut tradiţiile. Aşa s-a alimentat mahalaua, populată de indivizi care nu sunt nici orăşeni, nici ţărani, în care nu ai nici cultură urbană, nici tradiţie rurală.
Cum vedeţi prezenţa intelectualului român în spaţiul public, în ultimii zece ani? A curs multă cerneală pe tema faptului că intelectualul a devenit mai mult o anexă a intereselor de partid.
Cam aşa a fost şi înainte. În anii ‘30, dacă iei corpul profesorilor, jumătate sunt înscrişi în partidele politice.
N-avem o cultură a intelectualului critic faţă de tot spectrul politic?
Mai curând avem o cultură a intelectualului dependent de putere şi care încearcă să intre în graţiile puterii. Asta s-a văzut şi în comunism.
Ca intelectual, cum vă simţiţi într-o ţară împărţită între “intelectualii lui Băsescu” şi cei „ai lui Antonescu”?
Mi se par prea puternice sintagmele. Nu sunt intelectualii unuia sau ai altuia, dar au primit eticheta asta pentru că e greu să găseşti intelectuali care să nu se exprime fie pro, fie contra lui Băsescu, de exemplu. Sunt foarte puţini cei care văd neregulile şi într-o zonă şi în cealaltă. Nu prea avem exerciţiul ăsta. Un exemplu este cum cei mai mulţi dintre intelectuali se aliniază în spatele lui Carol al II-lea la instaurarea dictaturii regale. Pe urmă, în ‘40, îi vedem pe toţi cum îl abandonează. Este şi o carenţă a intelectualilor. În apatia asta generalizată, intelectualii au partea lor de responsabilitate.
Credeţi că a fost un lucru bun condamnarea comunismului în 2006?
Nu cred că a fost un lucru rău, aş exagera dacă aş spune asta, dar cred că a fost un lucru fără importanţă. Când declari solemn în Parlament că regimul a fost ilegitim şi criminal, aş avea unele rezerve. Sigur că a fost, dar nu a fost doar atât. Eu aş veni cu o caracterizare mai nuanţată şi mai subtilă. Şi, culmea ipocriziei, treaba asta o fac şi o votează în Parlament chiar urmaşii comunismului. Te-ai fi aşteptat ca din acţiunea asta să iasă ceva, dar nu a ieşit nimic. Mie mi se pare că a fost doar multă ipocrizie. La fel cu legea lustraţiei, alt caraghioslâc, care avea rost imediat după ’89, când ar fi realizat o ruptură faţă de regimul comunist. Dar acum?!
Nici nu pare să fi fost una din dilemele morale şi politice ale României post-revoluţionare.
Sigur că nu. Păi dacă cei mai mulţi au votat cu Iliescu în 1990, nu e clar că au fost împotriva Punctului 8 de la Timişoara?
Ar fi fost o soluţie viabilă revenirea la un regim monarhic?
Da, ar fi fost o soluţie, dar una iluzorie. Discutăm utopic, aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla pentru că românii nu voiau aşa ceva. Românii fuseseră învăţaţi că monarhia e depăşită, că republica e soluţia. Şi românul a acceptat, fără prea mari probleme de conştiinţă.
Mai este monarhia o soluţie acum?
Nu cred. Când s-a rupt firul e greu să mai revii. Monarhia înseamnă o anume continuitate într-o tradiţie. În orice caz, cu Regele Mihai nu se mai pune problema. Iar ce urmează după, ce încearcă Radu Duda, mi se pare derizoriu. După Mihai s-a petrecut o ruptură şi nu cred că se mai poate conta pe cei din actuala familie.
Mizaţi pe republică, cu alte cuvinte.
Cred că da. Nu mi se pare o idee bună monarhia parlamentară pentru România pentru că presupune o anumită disciplină, iar cu anarhia din Parlamentul nostru nu ştiu dacă e posibil. Lucrurile funcţionează foarte bine într-o cultură parlamentară autentică, dar nu e cazul României. Probabil că un regim semprezidenţial e mai potrivit la noi.
Vedeţi vreun proiect de ţară în momentul de faţă pentru România?
Nu văd niciun proiect de ţară.
Sunteţi categoric...
Se întâmplă că proiectele noastre sunt dependente de mersul Uniunii Europene. Or eu nu văd niciun proiect pentru UE. E criză, e o perioadă de derută. Plus că nu cred să fie vorba doar despre o criză financiară, ci despre o criză de civilizaţie, o criză identitară. Se împart cărţile altfel, se petrec nişte mutaţii în întreaga lume, este o întorsătură în istoria lumii. Se schimbă toate datele. E ceva ce seamănă, dacă vreţi, cu epoca prăbuşirii Imperiului Roman. Se duce o lume şi se ridică altă lume. Istoria merge tot mai repede şi se schimbă tot mai mult. Nu ştim ce se va întâmpla până la urmă cu construcţia europeană.
E România mai branşată astăzi la mersul acesta al istoriei?
Sigur. E mai branşată, în primul rând, la realităţile din UE.
Vedeţi asta ca pe un lucru bun?
Da, e un lucru bun. Necazul este că, în vreme ce noi suntem mai integraţi în Europa decât am fost înainte de comunism, elita noastră e mai puţin branşată. De aceea o să îi aducem la disperare pe europeni. Lumea occidentală este o lume aşezată pe nişte reguli, pe când lumea românească mimează aceste reguli. Noi avem reguli ca să le încălcăm mai bine sau ca să ne prefacem că le respectăm.
A contribuit în vreun fel la toată această stare de lucruri şi ortodoxismul?
Poate în măsura în care BOR este printr-o lungă tradiţie istorică destul de dependentă de stat. Biserica Ortodoxă se ocupă de Dumnezeu şi de relaţia oamenilor cu Dumnezeu şi de asta a cedat mereu în faţa politicului. În Occident biserica este mai implicată. Se şi vede, putem compara reacţia Bisericii în Polonia faţă de comunism. Cum ar fi fost dacă în Polonia s-ar fi apucat regimul comunist să dărâme biserici? Este de neconceput. Oricum, contează mai mult societatea în ansamblu. Nu cred că ortodoxia i-a făcut pe români să fie în situaţia în care sunt. Ba chiar aş zice că situaţia în care sunt românii face ca şi Biserica Ortodoxă să fie ceea ce este. Adică contează nivelul de civilizaţie.
“Asta e istoria noastră! Istoria e făcută de oameni, exclusiv de oameni, dar, în acelaşi timp, oamenii au puţină priză asupra istoriei încât nu o pot controla şi duce în ce direcţie vor ei. Sunt atât de mulţi factori care o controlează că nu ai cum să schimbi voluntar cursul istoriei.  E uşor să spui că istoria depinde de noi, dar nu e chiar aşa. E frumos să zici că scoţi România din starea asta, dar cum o faci?”,
Lucian Boia, istoric


.