UNDE SÎNT CEI CARE NU MAI SÎNT
De Nichifor Crainic
Întrebat-am vântul, zburătorul,
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ :
- Unde sînt cei care nu mai sînt ?
- Unde sînt cei care nu mai sînt ?
Zis-a vântul : “Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor”.
Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candelă ce leagănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfînt :
- Unde sînt cei care nu mai sînt ?
- Unde sînt cei care nu mai sînt ?
Zis-a ciocârlia :”S-au ascuns
În lumina Celui nepătruns”.
Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele neprinse de cuvînt :
- Unde sînt cei care nu mai sînt ?
- Unde sînt cei care nu mai sînt ?
Zis-a bufniţa : “Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea”.
*
Am făcut zilele trecute 70
de ani!... Motiv de satisfacţie, desigur, mai ales că stau bine cu sănătatea,
mulţumesc lui Dumnezeu, mă simt bine în pielea mea! Dar şi motive, multe, de
înnegurare a privirilor, a gândurilor!... Poate cel mai greu de suportat este
gândul la cei care n-au apucat să facă 70 de ani. La taică-meu, în primul rând,
mă gândesc! Dar şi la mulţi prieteni şi colegi, chiar şi la unii care
împliniseră de mult 70 de ani când s-au dus... S-au dus şi nu ne mai văzusem de
ani de zile, mulţi... Ce mult aş vrea să mă mai văd cu ei, cu fiecare pentru
alte vorbe care au rămas între noi neschimbate, nerostite... Simt nevoia unui
pomelnic, simt că sufleteşte voi rezolva o problemă tot mai grea, dacă voi face
publică, vă rog să mă iertaţi, jalea care mă încearcă mai ales la orele de
nesomn, dinspre ziuă...
Jalea după Ţaiu şi CMI-ilă,
cu ei aş începe jelania mea! Mihai Şainian
şi Cornel Mihai Ionescu... Unul
coleg de liceu, altul, coleg de profesorat. Dacă i-aş mai întâlni o dată, la
Capşa probabil, aş încerca să le povestesc cât de mult au contat pentru mine întâlnirile
noastre... N-am reuşit să-i pun măcar o dată la aceeaşi masă, să-i ascult
vorbind şi să încerc şi eu să pricep ceva din ce-şi spun!... Singurii oameni cu
care am stat la lungi şuete, deloc stânjenite de vinul din pahare, iar eu am
rămas cu sentimentul că nu totdeauna reuşeam să-i înţeleg în toate subtilităţile
gândului aproximat în cuvinte neputincioase, prea neştiutoare de gândurile ne
mai gândite până atunci cu care se confruntau, dinainte învinse... Falimentare!
Şi cu toate astea, de
fiecare dată mă simţeam un om norocos cu astfel de convivi!... Fericit că, una
peste alta, trecusem examenul şi făcusem faţă momentului: în mod evident, poate
şi declarat dacă mai ţin eu bine minte, amândoi mi-au spus că multe din cele ce
discută cu mine nu prea au cu cine altcineva să le împartă!... şi vice-versa,
îi asiguram. Adică comunicam! Făceam comune ideile fiecăruia! În ambele
sensuri! şi ne simţeam înţeleşi!... Lucru atât de rar! şi încă la ce nivel de
tensiune şi rafinament, pentru mine maxim!... Nec plus ultra.
Cu CMI-ilă am fost de câteva
ori prea sever, ironic, în vecinătatea imediată a rănii pe care o pot provoca
cuvintele!... Jucam cu el puţin teatru, făceam pe durul, pe golanul din port
care a descoperit farmecele intelectualităţii, dar nu-şi reneagă, ci
dimpotrivă, se făleşte, ostentativ, cu baştina, ridicând golănia în
metafizică!... Majoritatea colegilor cu care m-a fericit Dumnezeu în facultate şi
după, au aşteptat de la mine să mă port în aşa fel încât să se simtă că vin de pe
malul mării!... M-am străduit să nu-i dezamăgesc! Să-i las să creadă că aşa
suntem noi, constănţenii, toţi! Am descoperit astfel că, oriunde apare un
constănţean, ceilalţi sunt atinşi, cuprinşi de un sentiment sau complex chiar,
de inferioritate. Toţi ştiu sau se aşteaptă ca şutul din faţa lor să aibă ceva
în plus din plecare! Iar ei simt, tot aprioric, un handicap imposibil de
recuperat! Nici măcar nu mai încearcă! („şutul”? În argoul de la poarta 2
înseamnă ins, individ, persoană...)
Cu Ţaiu, cu Mihai, constănţean,
ai fi zis că relaţia trebuie să fi fost alta!... Dar nu! Bietul Mihai, până în
clasa a opta, când a venit la Liceul Mircea, fusese cu străşnicie ţinut în
casă, să nu se amestece cu golanii de pe stradă!... Torturat să exerseze la
pian ore nesfârşite! Inteligent, deosebit de inteligent cum era, a ştiut să nu
se lase „manipulat” şi pianul nu i-a devenit duşman, ci prietenul cel mai bun,
probabil. Atât de bun, atât de intim numai al lui, că n-a fost niciodată în
stare să cânte la pian în public!... Numai pentru sine şi, uneori, pentru prieteni...
La Ambasador, de câteva ori, după ce pleca orchestra şi rămâneam numai noi,
două-trei mese de retarzi, se punea la pian şi făcea din minutele ce urmau
clipele de neuitat!... Când jazz, când Bach... Putea să fie unul dintre marii
pianişti ai lumii! şi chiar a fost, cred! A plecat din lume ducând cu sine
acest secret!...
Moartea fiecăruia, a lui Ţaiu
pe la mijlocul anilor ’90, a lui CMI mai încoace, m-a îndurerat cu acelaşi
regret, că mai aveam să le spun o mulţime!... Ei, desigur, la fel!... Cu sentimentul
net că, în absenţa lor, vor rămâne pe veci nerostite acele gânduri, acele
comentarii la spectacolul vieţii şi al cărţilor... Că nu le mai pot schimba cu
altcineva! M-au lăsat şi au plecat atât de departe... Fără ele, fără mine.
Undeva, în Marele Manipulator parcă, spun că am
întâlnit în viaţa mea trei persoane pe care le-am simţit cu un cap mai deştept
decât al meu: Petre Ţuţea, Mihai Şainian şi Ioan Petru Culianu... Trebuia să-l
pun pe listă şi pe Cornel Mihai Ionescu. Trăia însă, aşa că am amânat!... Îl
trec acum şi las lista deschisă...
Mai mult decât te-ai fi aşteptat,
mă gândesc la Georgescu Niculina,
colega de liceu cea mai sfioasă cu putinţă. Nu pentru că era ţigancă şi cea mai
înaltă fată din clasă... N-am întâlnit o persoană mai asemănătoare cu propria
sa umbră... Se confundau. A trecut pe tărîmul umbrelor înaintea tuturora! Prima
din clasa noastră care a... Nu cred că vreo colegă sau vreun coleg a ştiut când,
ca să-i fi pus o floare... Încerc eu, acum, după atât amar de ani, să-i fac un
semn, să-i prind privirea mereu plecată în pământ...
Sunt atât de mulţi cei care
nu mai sunt!... Când „supravieţuitorii” promoţiei 1960 se întâlnesc la „Zorile”,
în fiecare ultimă vineri a lunii, ne amăgim că sunt cu noi şi Papuc Istrate-Lălăul, şi Mihai Vizireanu, Coca Ciuncan, şi Geta
Timofan, şi Ţiţimeaua Moc, şi...
şi... Mai întârzie, cum îi era nesmintit obiceiul, Drigissa Petru, cu numele ei unic, de prinţesă traco-getică...
Chiar aducea!
Dar poate că nu-i amăgire deşartă...
Din anii studenţiei rămaşi,
cel mai des mă „văd” cu Gioni Cotomschi.
De câte ori trec pe Griviţa, spre centru, trec şi prin faţa curţii nesfârşite
în care locuia bunica sau mătuşa lui Gioni!... Cum am ajuns eu să aflu de asta,
nu mai ţin minte!... Un camarad pe cinste, cu patima, pasiunea aş zice, a
prieteniei, a colegialităţii. Armata făcută la Topraisar în vara lui 1963 ne-a
făcut prieteni, încântaţi unul de celălalt. Gara şi Şoseaua Căţelu mi-aduc
mereu aminte de pomul din curtea casei părinteşti care a pus capăt unei existenţe
despre care nimeni nu ştiuse în ce fel devenise de nesuportat pentru bietul
Gioni... Când cortegiul funerar se pregătea să pornească, cineva de-al casei a
retezat de la rădăcină pomul sacralizat de legănarea lui Gioni... Gioni,
Gioni...
Cel mai dor mi-e de Lucică Pavel însă! Nu-i pot ierta că a
murit cu zile, din nesăbuinţa unor medici pârîţi. El, care se pricepea la proşti
ca nimeni altul, cum de s-a lăsat pe mâna unor neisprăviţi?!... Uit mereu că nu
mai este pe aici şi dau să-l caut să-i povestesc, să ne crucim amândoi pe ce
planetă am nimerit... Avea un umor, un haz, nemaiîntâlnit. Unic. Ce faţă! Cât
de mult o înfrumuseţa rîsul său de chiabur înstalat la catedră!
Mi-e dor şi de profesori. De
toţi. Mai ales de cei plecaţi în ultimii ani, după ce ne-am pensionat parcă
prea devreme şi ani de zile n-am mai ştiut unii de alţii. Am fi putut să ne mai
vedem... De Elena Slave, să mă certe
cu voioşie, de Paul Miclău, să se mire,
bănăţeneşte, de făcutele şi nefăcutele mele... De Dominte mi-e dor...
O vorbă în plus pentru Elena
Slave... Ce rău îmi pare că nu i-am spus vorba asta în plină şedinţă de catedră,
anume cât a însemnat pentru mine de mult! Viaţa mea a luat altă turnură
datorită dumneaei, doamna Elena Slave. Am tot amânat să-i mulţumesc... Eram în
anul I, m-am dus cu grupa la întâlnirea de dinainte de examen cu titularul
cursului – aşa se obişnuia pe atunci... La consultaţie, parcă aşa se numea... Cam
lipsisem de la curs şi, când ne-a întrebat dacă mai avem ceva neclar din
materia pentru examen, am zis şi eu o trăznaie, ca să mă ţină minte la examenul
de a doua zi, pentru care nu prea citisem. Statagemă ieftină, dar eficientă.
Prea eficientă a fost atunci! I-a plăcut doamnei profesoare, a ştiut să se mire
de întrebarea pe care i-o pusesem! Femeie deşteaptă şi generoasă! M-a luat de
mână şi m-a dus la catedră unde se afla Alexandru Graur şi m-a pus să repet
dinaintea marelui profesor ce-i spusesem dînsei mai devreme. Aşa am intrat – şi
tare bine am dus-o, sub privirile mereu binevoitoare ale lui Alexandru Graur. Sub tutela pe care şi
azi o resimt, ocrotitoare... Nici lui Graur nu m-am învrednicit să-i arăt câtă
recunoştinţă merita... Mă gândeam că nu i-ar fi fost pe plac să devin ...liric.
Mi-ar fi mai bine acum să-mi pară rău că am făcut-o decât că n-am făcut-o!... Cele
nefăcute dor cel mai tare!
Ce dor mi-e şi de rude!... Unchi, Ghiţă, Fane, Mitică, veri, verişoare...
De Maria Coja... De vecini, de Gigel
Tesici primul! Ce mulţi sunt! Au lăsat mahalaua Cuza Vodă pustie... Faleza
de la Cazino la fel... Plaja... Holul facultăţii... Umblu pe Calea Victoriei,
pe Magheru, şi zăresc siluete cunoscute, tresar, şi nu-mi dau seama imediat că nu-i
cine mi s-a părut! N-are cum să fie! Căci nu mai sunt cei care au fost cândva şi
nu mai sunt!...
Mă salută din ce în ce mai
multe figuri necunoscute... Mă întreabă de sănătate şi adăst cu plăcere!...
Profit de orice ocazie ca să aduc vorba de cei ce nu mai sunt... Simt că este
puţinul care mai poate fi făcut ca să răzbată ceva până acolo unde sunt cei
care nu mai sunt...
ION COJA
6 noiembrie 2012
Post scripum, 10 noiembrie 2012: Aflu că a plecat
într-acolo şi Ovidiu Oprescu, cel
supranumit Tauru. I se potrivea porecla în toate felurile. Unul dintre cele mai
reuşite exemplare de constănţean, de lemebist... A plecat să cucerească America
şi nu i-a lipsit mult s-o facă... Dacă n-a reuşit este pentru că America nu
merita această onoare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iti multumesc pentru comentariu!