Un jurnalist rus, scrie cu obiectivitate despre "Tezaurul Romanesc"

EXCEPŢIONAL! UN JURNALIST RUS SCRIE CORECT ŞI ÎN PREMIERĂ DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI LA MOSCOVA! SERGHEI GOLUBIŢKI*: AURUL ROMÂNESC (ÎN LIMBA RUSĂ).РУМЫНСКОЕ ЗОЛОТО

 

sursa: http://i-business.ru/ (Reţeaua Naţională a Oamenilor de Afaceri din Rusia)

 

* Serghei Mihailovici Golubiţki este un scriitor, filolog, jurnalist şi specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roşie) facultatea de litere a Universtităţii de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema “Mitologia socială şi nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeaşi universitate. Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză şi română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul “Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez şi terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia “TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă “Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piaţa americană. În clasamentul celor “100 de creatori din spaţiul postsovietic”, stabilit de “Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, “pentru gândirea creatoare asupra realităţilor în transformare dinamică”.

FRAGMENTE TRADUSE ÎN ROMÂNĂ DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIŢKI:

 

(….) Aşadar, despre ce alegere a  grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v-aţi dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titul postării de astăzi. (…)

Cu alte cuvinte, în ceea ce ţine de „drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte stă chestiunea „aurului româmesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel interpretătări ambigue. Şi vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanţă principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, şi într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România şi, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au şi intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluţia APCE.

 

De ce are această chestiune o importanţă principială anune pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur şi simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaştem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătăţii, câte ne spunem nouă înşine că, da, noi suntem nişte HOŢI! Noi recunoaştem conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale, că suntem urmaşii şi continuatorii de drept ai unei hoţii bolşevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troţki.

 

Doar aşa şi nicidecum altfel. Şi nici un fel de inepţii de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruşi despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ţine de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangenţă cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binelui şi a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaştem obligaţiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic şi impertinent.

Presupun că atât colegii mei, cât şi marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea “aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzaţii de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoştinţa cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putinţă, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Reţelei Naţionale a Oamenilor de Afaceri.

 

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate:  politica ţărilor mici este  o chestiune complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Nici şi cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia.

Demersul României a avut consecinţe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printr-o contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română.

Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.

 

În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt,  îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziţia dominantă pe care o aveau submarinele germane în spaţiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.

La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor  Unite ale Americii.

 

Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentu Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România.Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a şi garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât şi pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecţiile muzeistice aparținând instituţiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur.

Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunţit mod cu putinţă în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepţia  valoarii pur istorice a exponatelor de muzeu) :  2 miliarde 800 milioane de dolari.

 

“Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conţinut în valoare de 314 580 456 lei şi 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.

În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al doilea eşalon cu părţi ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de  7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

 

Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolşevică de terorişti a acaparat puterea sub directa conducere a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțki, a declarat public cu cinism: „Activele româneşti plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română.  Guvernul sovietic îşi asumă obligaţia de păstrare a acestor active, ca şi pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român “.

Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult şi-a răsturnat regii, așteaptă şi în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoţite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: “În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

 

E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se şi cuvine oricărei ţări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericeşti,  am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemir. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur.  Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolşevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligaţiunilor de restituire a ceea ce nu-ţi aparţine.

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceaa ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declaraţiile publicate în presa sovietică reiese clar şi univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.

Şi atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice şi monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARŢINE! Şi ne-au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetăţean al unei ţări care săvârşeşte pe faţă şi cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creştine: înşelarea celor care ţi-au dat încredere?

La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuşi la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua  - ultima – treaptă a Iadului:  pe lacul îngheţat Cozit dracii le sfârtca capetele

Pentru orice creștin nu există  o crimă mai oribilă decât înşelarea celor care ţi-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele şi ţopăiturile celor de la  Pussy  Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.

Din păcate însă, nimănui nu-i pasă de “aurul românesc”.  De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii.  Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredinţat toată averea sa,  e aşa, un fleac , „o chestiune istorică”.

MOSCOVA AMENINŢĂ ROMÂNIA

Posted on 11 noiembrie 2012

Locul argumentelor luat de lovitul cu pumnul în masă

  După ce, zilele trecute, atât în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, cât şi ministrul român de Externe, într-o declaraţie de presă, ca şi în unele publicaţii bucureştene s-a evocat problema Tezaurului României, s-a consemnat o luare de poziţie şi pe site-ul „Vocea Rusiei”, care, dat fiind statutul acestuia, definit exact de titlul său ca exprimând opinia Kremlinului, este foarte importantă şi trebuie cunoscută de cititorii noştri, ca şi de politicieni. Faptul devine aproape obligatoriu întrucât este o intervenţie ce şochează încă din primele rânduri, ea depăşind atributele unui punct de vedere şi devenind, pe măsură ce se parcurge textul, un avertisment dintre cele specifice Kremlinului bolşevic de la începutul anilor ’50. Adică din perioada în care se trecea uşor de la critici vehemente la ameninţări violente, când arsenalul comentatorilor moscoviţi era impregnat de climatul Războiului Rece din momentele sale de vârf, când locul argumentelor era luat de lovitul cu pumnul în masă, când forţei cuvântului i se opunea direct forţa militară, când unitatea unui stat, chiar „frâţesc”, era pusă în pericol de o simplă mahmureală a lui Stalin, când, înainte de toate şi de orice, contau hegemonia sovietică şi sfera sa de influenţă, tranşate la Yalta de acelaşi lider bolşevic, acompaniat cu brio de premierul britanic Winston Churchill şi preşedintele american Franklin D. Roosevelt.

A.P.C.E. a refuzat să includă în textul rezoluţiei o referire concretă la problema Tezaurului, aşa cum au cerut reprezentanţii României.

Semnat de Valentin Mândrăşescu, un nume ce apare frecvent în „Vocea Rusiei” când este vorba de probleme româneşti, articolul a fost publicat la 12 octombrie, ora 9.53 (ora Moscovei), cu titlul „Despre Tezaur, revizionism şi programul PPE”, el şocând prin faptul că, între altele, leagă Tezaurul românesc de… Kosovo, Osetia de Sud şi chiar de Siria, pentru ca, mai târziu, să fie evocate şi mişcările secesioniste din… Scoţia, Catalonia şi Veneţia. Încă de la început, ca să nu fie niciun dubiu asupra poziţiei exprimate de „Vocea Rusiei”, se precizează: „Utilizarea problemei Tezaurului în cadrul disputelor politice interne din România este o tradiţie interesantă şi destul de veche. Diverse forţe politice participă la un joc în care câştigă cel care reuşeşte să «demonstreze» că oponentul a cedat în faţa Moscovei. Traian Băsescu îl acuza pe Adrian Năstase de «renunţare la tezaur», iar Antena 3 lansează acuzaţii identice la adresa lui Mihai Răzvan Ungureanu. Ironic, nu-i aşa? Aşa cum se întâmplă de cele mai deseori, realitatea politică este mult mai pragmatică în comparaţie cu cea prezentată în discursurile publice ale politicienilor. Există anumite restricţii în privinţa lucrurilor pe care politicienii le pot spune sau face la nivel internaţional,aceste limitări de natură obiectivă sunt aplicabile atât marilor puteri, cât şi altor ţări. Ceea ce au făcut sau nu au făcut Adrian Năstase, MRU sau Traian Băsescu a fost deseori dictat de circumstanţe care ţin de realitatea implacabilă a relaţiilor internaţionale, aceast[ realitate fiind deseori invizibilă pentru ochiul liber. Cum se poate constata, fiecare paragraf şi chiar fiecare frază se pretează la comentarii, ele conţinând afirmaţii dintre cele mai dure sau chiar neobişnuite Europei acestui timp. Dar să exemplificăm mai departe: „Problema Tezaurului nu este una economică sau istorică, ci una politică. Comentatorii entuziasmaţi excesiv de rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, prin care Rusia este chemată să negocieze cu «toate statele» în vederea restituirii unor «bunuri culturale», ar face bine să-şi concentreze atenţia asupra următorului detaliu: A.P.C.E. a refuzat să includă în textul rezoluţiei o referire concretă la problema Tezaurului, aşa cum au cerut reprezentanţii României. Motivaţia «oficială» pe care delegaţia română a prezentat-o presei este penibilă. Se spune că menţiunea (menţionarea – n.n.). Tezaurului a fost refuzată din cauza faptului că este «prea specifică». Rezoluţia adoptată de A.P.C.E. a fost foarte critică la adresa Rusiei şi extrem de specifică, particularizând o serie întreagă de acuzaţii, începând cu presupusele «derapaje» de la principiile democratice şi terminând cu cazul Pussy Riot. În mod normal, A.P.C.E. ar fi inclus în rezoluţie pretenţiile tuturor ţărilor care au probleme asemănătoare cu cea a Tezaurului, măcar pentru a irita Moscova. Motivul pentru care această instituţie europeană s-a limitat la o recomandare generică ţine de o realitate geopolitică implacabilă. Din perspectiva internaţională, Tezaurul face parte dintr-un imens ghem de probleme care au fost tranşate definitiv şi irevocabil în cadrul tratativelor de pace după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Revizuirea oricărui element, oricând (sau oricât? – n.n.) de mic sau insignifiant, are potenţialul să deschidă o veritabilă cutie a Pandorei în privinţa revizuirii la scară largă a rezultatelor războiului, iar deputaţii europeni, oricât de rusofobi ar fi unii dintre ei, momentan preferă să nu se joace cu focul”.

„Tendinţele revizioniste”

Aşadar, autorul invocă rezultatele celui de-Al Doilea Război Mondial şi tratatele ce au consfinţit încheierea lui. Să reţinem acest lucru, întrucât, în final, aceleaşi fapte sunt abandonate sau ignorate! Pe urmă, el asociază parlamentarii europeni la ideea moscovită privind rezolvarea problemei Tratatului, ceea ce este fals şi contrazis chiar de reuniunea respectivă a A.P.C.E.. „Vocea Rusiei” continuă astfel: „În ultimii ani, varii actori internaţionali au încălcat cu bună ştiinţă câteva principii care au fost considerate inviolabile. De fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, violarea acestor principii a dus la o «reproducere în oglindă» a acţiunilor unor forţe din Occident. De exemplu, se poate spune că precedentul creat în Kosovo a deschis calea către independenţa Osetiei de Sud. Probabil, unul dintre motivele pentru care o intervenţie militară în Siria încă nu a avut loc este legat de faptul că mulţi factori de decizie conştientizează tipul de precedent care ar fi fost creat în această situaţie şi modul în care acesta ar putea fi folosit de alte Mari Puteri. Se pare că s-a ajuns într-o situaţie în care există un consens tacit în privinţa necesităţii de a evita crearea unor precedente care ulterior pot provoca consecinţe imprevizibile”.

Mergând pe linia amintită a legăturilor aberante, forţate şi distorsionate, articolul ajunge la ceea ce el numeşte „Tendinţele revizioniste pe care le manifestă unele forţe politice de la Bucureşti”, afirmând tranşant că acestea „sunt periculoase în primul rând pentru România. Statele din U.E. deja încep să «scârţâie» sub presiunea crescândă a mişcărilor secesioniste (Scoţia, Catalonia, Veneţia etc.) a căror forţă devine mai mare pe măsura adâncirii crizei economice globale”. Ca să vezi cât de periculos este să se evoce problema Tezaurului şi unde se poate ajunge din acest motiv!

România – ameninţată cu „secesiunea Transilvaniei”

Respectând faimosul adagiu, potrivit căruia sfârşitul încoronează opera, „Vocea Rusiei” preia locul liderilor bolşevici de la Kremlin, care, până mai ieri, nu se dădeau în lături de la nimic când voiau să-şi impună punctul de vedere. Cum se va vedea, România este ameninţată fără nicio reţinere cu „secesiunea Transilvaniei”, precedată de o „autonomie” a aceluiaşi teritoriu, aşa cum le-ar fi promis liderilor U.D.M.R. unii lideri ai P.P.E.. Totodată, ca avertismentul să fie luat în seamă şi de Bruxelles, pe plan general i se flutură Europei spectrul unui nou război mondial: „Revizuirea ansamblului de probleme care au fost închise după cel de-al Doilea Război Mondial ar putea avea consecinţe nefaste pentru revizuitori, mai ales în contextul în care mulţi politicieni români îşi doresc din tot sufletul crearea unei Europe federalizate în care suveranitatea să fie concentrată la Bruxelles. Dacă birocraţia bruxelleză poate impune un preşedinte sau anula rezultatul unui vot popular, atunci ce o va împiedica să redeseneze harta împărţirii teritoriale a unei federaţii europene? Această întrebare este cu atât mai valabilă în contextul declaraţiei lui Kelemen Hunor, care susţine că a obţinut o «promisiune fermă» din partea preşedintelui PPE, Wilfried Martins, care s-a angajat să sprijine includerea în programul PPE a «chestiunii autonomiei». Dorinţa de a implica Europa în calitate de arbitru autoritar în disputele internaţionale pe care le are România, ar putea avea «efecte secundare» foarte costisitoare”.

Cine va anula un eventual „Dictat de la Bruxelles”?

Textul „Vocii Rusiei” nu se opreşte aici, după această ameninţare publică fără precedent la adresa României, dacă luăm în seamă multe decenii trecute. El are şi un post scriptum, în care este invocat numele lui Stalin şi se afirmă că el este cel care ne-a dat transilvania cadou la sfârşitul războiului şi nu am recăpătat-o datorită jertfelor şi sângelui sutelor de mii de români căzuţi pe frontul de Vest. Cum spuneam, finalul „Vocii Rusiei” este halucinant: „PS: Efectele Dictatului de la Viena au fost anulate prin voinţa lui Iosif Stalin, care le-a restituit românilor Transilvania de Nord. Cine va anula un eventual «Dictat de la Bruxelles»?”.
Aşa cum se constată, „Vocea Rusiei” face la sfârşit şi bine plasat una dintre cele mai dure afirmaţii, ea susţinând mai mult decât deschis că UE va hotărî soarta Transilvaniei în detrimentul „ţării mamă”, dar, spre deosebire de trecut, când destinul teritoriului a fost schimbat de „Tătucul popoarelor”, de data aceasta nu va mai avea cine să facă acelaşi lucru! Culmea ironiei, mai înainte se invocau rezultatele şi tratatele ce au pus capăt războiului – ele decizând inclusiv soarta Tezaurului – şi au consfinţit noua ordine, chiar şi cazul Transilvaniei, acum, aceleaşi documente sunt respinse ori ignorate, în funcţie de interesele unei mari puteri precum Rusia.

Ordin făţiş şi arogant de a lua poziţia de drepţi şi a ţine gura închisă

În peste 40 de ani de activitate jurnalistică pe probleme internaţionale, am avut extrem, extrem de rar ocazia să citesc şi să comentez texte precum cel de mai sus. Atât eu, cât şi alţi confraţi am avut aceeaşi impresie: este vorba, în fond, de un ordin făţiş şi arogant de a lua poziţia de drepţi şi a ţine gura închisă în faţa puterii de la Răsărit!