Cum este prezentat
Mareşalul Ion Antonescu pe
site-ul oficial al Armatei Israelului
În urmă cu câteva luni, amicul Puiu H.N.
din Israel mi-a semnalat, emoţionat, că pe site-ul oficial al Armatei Israelului
a apărut un material „favorabil mareşalului Ion Antonescu”. Un montaj de texte şi
fotografii dedicat aviatorilor şi paraşutiştilor evrei căzuţi prizonieri în
România în WW2, montaj în care îşi face loc şi o informaţie despre Mareşal,
deloc concordantă cu imaginea unui „antisemit” şi „criminal de război”. Acelaşi
domn, plecat din România în floarea vârstei – ceea ce explică, simplist privind
lucrurile, simpatia şi ataşamentul său pentru multe din „nevoile” noastre
româneşti, mi-a procurat la momentul potrivit un document al Yad Vashem-ului în
care se făcea precizarea, de maximă autoritate aşadar, că nu există niciun
motiv, niciun document, care să-l incrimineze în vreun fel pe generalul Ion
Antonescu pentru cele petrecute la Iaşi în iunie 1941. Document de care m-am
folosit ca să-i dau peste mâna cea bleagă lui Aurel Vainer, individ de proastă
reputaţie în tot Israelul. Ce să ne mai mirăm de români că l-au ales pe
Băsescu, uite că nici evreii din România nu sunt mai breji şi nu se lasă mai
pre...sus ca noi, cu Vainer al lor!...
Ne-a luat ceva timp să găsim un bun
traducător din ivrit în română, l-am găsit în cele din urmă, aşa că acum putem
pune la dispoziţia cititorilor site-ului nostru, www.ioncoja.ro, toată documentaţia necesară
pentru a ne angaja cu toţii într-o discuţie întemeiată pe date sigure.
Pun şi eu, de la început, întrebarea pe
care mi-a pus-o domnul Puiu: ce să însemne asta? Ce să însemne că pe site-ul
Armatei Israelului apare un text corect – mai exact spus: destul de corect, despre Mareşal?
Răspunsul meu a fost, atunci, următorul: S-ar putea ca acesta să fie începutul
spunerii adevărului!... Adevărul nu poate fi ţinut la obroc la nesfârşit, mai
ales că nu sunt puţini evreii, de cea mai bună reputaţie, care au spus adevărul
despre ce s-a întâmplat cu evreii din România în anii regimului Ion Antonescu: nici
vorbă de genocid, de holocaust! Mai devreme sau mai târziu, poziţia oficială
trebuie să se plieze pe adevăr sau măcar să-l caute cu sinceritate şi bună
credinţă!
Reproducem în continuare
(1) traducerea textului din ivrit în limba română şi
(2) comentariul nostru.
(1) Traducerea
textului
Pag 1. Paraşutişti din
chibuturi, originari din România care au fost paraşutaţi în Europa în timpul
Holocaustului 1944
Pag. 2. Bombardarea câmpurilor
petroliere şi a rafinǎriilor din zona Ploieşti - România. (se poate intra prin
you-tube pentru a vedea un filmuleţ)Continuarea în pag. 3.1
Pag.3.
Pe 1 august 1943 au ieşit din Bengazi în Libia
178 de avioane de tip "Liberator" B-24 a forţelor aliate pentru a
bombarda câmpurile petrolifere din zona Prahova şi rafinǎriile de lângǎ Ploieşti..
162 au intrat în România şi celelalte au ramas pe drum.
Continuare pagina 3.1
O alta expediţie a avut loc pe
17 august 1944 tot cu avioane "Liberator " B-17 şi B-24 şi tot în scopul de a distruge câmpurile
petroliere şi rafinǎriile din Valea Prahovei şi zona Ploieşti. Au avut loc 27
de bombardamente în care forţele alíate au pierdut 300 de avioane şi au murit
circa 3000 de aviatori şi luptǎtori din echipajele de zbor.
În plus au avut loc şi alte
lupte aeriene şi bombardamente deasupra teritoriului României, în care au cǎzut
un numar de avioane, iar echipele de zbor au cazut în mâna autoritǎţilor române
şi au fost luaţi prizonieri şi închişi în închisorile româneşti . Numǎrul
aviatorilor şi celor din echipele de zbor care au cǎzut pe teritoriul României a depǎşit 1000. Parte au fost prinşi şi inchişi,
iar alţii s-au ascuns, astfel încât era necesarǎ salvarea lor. În ajutorul lor au fost trimişi
paraşutiştii evrei din Palestina care au reuşit sǎ salveze cca 150 de aviatori
ai forţelor alíate şi sǎ-i treacǎ graniţa. Numai la sfârşitul razboiului, adica
între 31 august şi 3 septembrie autoritǎţile române au eliberat şi ceilalţi
1161 de prizonieri (aviatori şi alţi
Continuare pag. 3.2
luptǎtori din forţele aeriene)
dintre care: 1117 americani, 31 britanici, 12 olandezi şi un francez.
De asemenea paraşutiştii
israelieni au acţionat ca sǎ-i organizeze pe evreii din România în a se apǎra şi
apoi sǎ poatǎ emigra în Israel legal sau ilegal astfel încat 60000 de evrei din
România au emigrat cu ajutorul lor spre Israel.
Pag. 4. În timpul celui de-al doilea razboi mondial au fost trimişi în România 10 paraşutişti din
chibuţuri din Palestina, toţi vorbitori de limbǎ românǎ:
Continuare din pag. 4
Aba Bardicev, Dov Bergher,
Leova Gukovski, Baruh Camin, Mielu Kaner, Arie Fichman, Rico Lupescu, Itzhak
Macarescu si Shaike Dan (Ioshua Trahtenberg). Aba Bardicev a fost lansaţi la graniţa Iugoslavia – România,
nu a reuşit sǎ treacǎ în România şi au fost prinşi în Ungaria şi trimişi la
Mauthausen unde au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte. Arie Fichman şi Leova
Gukovski au fost lansaţi într-un loc nesigur şi au fost prinşi imediat. Au fost
inchişi şi eliberaţi la sfarşitul rǎzboiului. Şi Rico Lupescu împreunǎ cu
Itzhak Macarescu au fost prinşi şi închişi şi au fost eliberaţi la sfârşitul rǎzboiului.
Ceilalţi paraşutişti au fost lansaţi şi nu au fost prinşi, au reuşit sǎ intre în
contact cu comunitatea evreilor din Bucureşti şi s-au ocupat cu organizarea de
autoaparare a evreilor , iar dupa razboi cu scoaterea legalǎ şi ilegalǎ a
evreilor pentru a emigra în Palestina.
Pag. 5. Arie (Leova) Gukovski din chibuţul Iagur, a fost
lansat în România, a fost prins închis şi eliberat la sfârşitul rǎzboiului
Pag. 6
Leova Gukovski şi Arie Fichman au fost lansaţi în România în noaptea de
Rosh Ha Shana (anul nou
Continuare
pag.6.1
evreiesc) 1940. Din cauza unei greşeli a pilotului care trebuia sǎ-i
lanseze la 60 de km de Bucureşti, au aterizat undeva într-o suburbie a Bucureştiului.
Întâi a fost lansat Arie Fichman şi apoi Leova Gukovski, în jurul lor explodând
obuzele tunurilor antiaeriene. Ca sǎ nu
aterizeze în piaţa aşezǎrii, a tras Leova de paraşuta şi a cǎzut pe acoperişul
unei case şi de aici s-a rostogolit într-o carutǎ cu coceni de porumb. În cǎdere şi-a rupt piciorul
stâng şi n-a mai putut sǎ se mişte. A inghiţit hârtia cu planul de acţiune şi
codurile secrete, când tocmai a fost înconjurat de soldaţi români care l-au
luat prizonier. Întâmplǎrile din prizonierat şi din perioada de spitalizare
sunt povestite într-o carte "Pentru
ce am fost chemat la datorie". Dupa
1944 Leova s-a întors în ţarǎ, în chibuţul Iagur de unde plecase.
Pag.7.
Arie Orni
Fichman, din kibuţul Beit Oren, a fost paraşutat în România, a fost
prins şi eliberat la sfârşitul rǎzboiului
Continuare în pag. 8
Pag.8.
Arie Fichaman a cǎpǎtat gradul
de cǎpitan (pe nume Jacobson) iar Iehuda Ahisher a cǎpǎtat gradul de locotenent
Hanani. Cei doi au fost transportaţi în Libia şi de acolo trebuiau sǎ fie paraşutaţi
în România lângǎ Arad. Acţiunea a purtat numele de "Mantilla" şi în
cadrul ei cei doi trebuiau sǎ ia legǎtura cu prizonierii puterilor alíate, sǎ încerce
sǎ-i organizeze în scopul evadǎrii din detenţie.
8.1 (continuare din pag 8)
Trimişii miscǎrii sioniste
trebuiau sǎ se întâlneascǎ cu cei doi, fiind în legǎturǎ cu cei care
organizaserǎ acţiunea.
Acţiunea "Mantilla"
era prima acţiune în seria de acţiuni a serviciului MI 9 pentru creearea unei
infrastructuri în Balcani. Paraşutiştii au fost antrenaţi în paraşutare şi au
trecut prin Cairo pentru a fi paraşutaţi în România. O greşealǎ de navigaţie a pilotului a facut
ca în noaptea de 1 octombrie 1943 sǎ aterizeze departe de locul de întâlnire cu
trimişii organizaţiei sioniste. Cei doi au cǎzut prizonieri şi acţiunile de
paraşutare din Balcani au fost oprite datoritǎ venirii iernii.
Pag. 9
(original)
Pe 1 octombrie la ora 02:15
noaptea , cei doi paraşutişti erau în mâna jandarmeriei române. Întâi cei doi
au fost lǎsaţi sǎ doarmǎ şi numai dupǎ-amiazǎ au fost preluaţi de serviciul de
informaţii pentru a completa chestionare cu întrebǎri. Dovadǎ cǎ nu au fost
acuzaţi de terorism, au putut sǎ poarte uniforme britanice, neavând nici un fel
de haine civile şi paraşutându-se fǎrǎ arme. Iar paraşutele erau de culoare albǎ
deci de salvare. Deobicei când acţiunea
de paraşutare este în scop de spionaj, paraşutele sunt de culoare albastrǎ sau gri ca sǎ nu fie vǎzute. Pe de altǎ parte
totuşi s-au gasit la ei 123 de monezi de
aur, 198 de bancnote strǎine şi 246 de bancnote în valoare de 173000 lei, o
suma importantǎ la vremea aceea. De asemenea ei aveau pachete de mâncare
concentratǎ şi truse medicale pentru
primul ajutor.
Cei care i-au cercetat n-au
folosit metode de torturǎ pentru a
scoate de la ei declaraţii. Dosarul de
cercetare l-au transmis direct lui Ion Antonescu, conducǎtorul României,
subliniind faptul cǎ cei doi
prizonieri le-au dat sǎ înţeleagǎ
cǎ "viitorul României depinde de cum se vor purta cu evreii".
Antonescu refuzǎ sa-i predea
pe paraşutişti Gestapoului
Ştirea prinderii celor 2 paraşutişti
a ajuns imediat la urechile ambasadorului Germaniei la Bucureşti Manfred von
Kilinger şi mai departe la Herman Georing. Gestapoul a cerut imediat sa le fie
predaţi lor. Autoritǎţile române au reuşit sǎ scape de presiunea nemţilor prin
diferite pǎcǎleli. Mareşalul Antonescu a dat ordin şefului statului major al
Forţelor de Aviaţie sǎ spunǎ nemţilor cǎ paraşutiştii vor fi interogaţi de
serviciile române şi rezultatele vor fi transmise forţelor aeriene germane. Nu
se poate exclude posibilitatea, scrie istoricul Mihai Pelin – ca raspunsul
autoritǎţilor române se datoreazǎ faptului cǎ cei doi prizonieri erau evrei,
motiv destul de întemeiat pentru ca cei doi sǎ nu fie interogaţi de nazişti. Cu
toate acestea
Pag. 9.2
autoritǎţile româneşti nu au
fost în stare sǎ reziste în faţa presiunii germane şi pânǎ la urmǎ au
acceptat ca autoritǎţile germane sǎ-l interogheze pe
Arie Fichman şi acesta sǎ fie interogat
de nemţi în Germania. România a hotǎrât
sǎ înfiinţeze o comisie formatǎ din ofiţeri români care sǎ-l însoţeascǎ pe Arie
Fichman (Ghideon Jacobson) şi sǎ primeascǎ informaţii asupra tehnicii şi
metodele de interogare folosite de nemţi în interogarea prizonierilor de razboi
ai Puterilor alíate.
Arie Fichman (Ghideon
Jacobson) a plecat pe 9 octombrie 1943 in Germania împreunǎ cu ofiţerii români şi
s-a întors la sfârşitul lui octombrie însoţit de aceeaşi ofiţeri români. Dosarul de cercetare german semnat de Von
Killinger, ministrul lui Hitler la Bucureşti,
nu conţinea nimic nou faţǎ de ceea ce ştiau românii. Iosef Hanani l-a întâlnit
din nou pe Arie Fichman în lagǎrul de prizonieri ai Puterilor Aliate care se
afla la Timişul de Jos (dupa ce a fost internat câteva sǎptǎmâni la spitalul
din Sinaia şi Braşov). Cei doi prizonieri au fost eliberaţi pe 2 şi 3
Septembrie 1944. Au fost urcaţi împreuna cu alţi prizonieri ai Puterilor Aliate
într-un avion care a decolat de pe
aeroportul din Popeşti Leordeni spre Italia.
Pag. 10
Pe 29 iulie 1954 a avut loc o
demonstraţie aviaticǎ în memoria lui Peretz Goldstein unul din paraşutiştii
care fuseserǎ paraşutati în România
Continuare pag.10
timpul celui de-al doilea rǎzboi
mondial. Un avion care zbura de-asupra celor care participau la ceremonie s-a
prabuşit în mijlocul mulţimii. Atunci au murit Arie (Leova) Gucovski, Arie
Fichman şi Dov Berger trei dintre paraşutiştii originari din România care
fuseserǎ lansaţi în timpul rǎzboiului în România. În pozǎ se vede imaginea avionului dupǎ prabusire.
Primul ministru Moshe Sharet care a fost prezent la demonstraţia aviaticǎ şi
de-asupra caruia a trecut avionul la caţiva metri a interzis pânǎ a doua zi
difuzarea ştirii prabuşirii.
(2) Comentariul nostru
Începem acest comentariu subliniind cele
două fapte sau elemente principale care se desprind din materialul preluat de
pe site-ul oficial al Armatei Israelului:
A. Ion
Antonescu personal s-a implicat în
cazul a doi prizonieri evrei şi a refuzat să-i predea nemţilor. A fost
nevoie de intervenţia lui Goering pentru ca Ion Antonescu să accepte ca unul
dintre prizonierii „săi”, ai Armatei Române deci, să fie interogat de nemţi,
aliaţii săi totuşi. Numai că omul şi
militarul de onoare care a fost Ion Antonescu s-a îngrijit ca prizonierul predat
până la urmă nemţilor să fie mereu însoţit de câţiva ofiţeri români, asigurând
astfel protecţia prizonierului, ferindu-l de eventuale abuzuri ale anchetatorilor
nazişti. În felul acesta lucrurile s-au desfăşurat în acord deplin cu
regulile civilizaţiei, ale unor raporturi corecte între parteneri şi adversari.
Astfel că, în final, la sfârşitul războiului, cei doi prizonieri evrei, ca şi
ceilalţi prizonieri din România, s-au putut întoarce teferi şi nevătămaţi
acasă, în Palestina, în viitorul Israel.
Textul de pe site susţine că acest
comportament ireproşabil al mareşalului Ion Antonescu ar fi fost determinat de
faptul că cei care i-au cercetat pe prizonieri l-ar fi avertizat pe şeful
statului român că „viitorul României depinde de cum se vor purta românii cu
evreii”. Nu-mi inspiră încredere această inserţie, pare contrafăcută... Dar chiar dacă ar exista un document explicit
în acest sens, el vine în contradicţie cu ipoteza Holocaustului din România:
când Antonescu, aşa cum pretind unii, a organizat exterminarea în masă a
evreilor, uitase oare de faptul că „viitorul României depinde de cum se vor
purta românii cu evreii”? Este în acest material un mic deficit de logică! Ideea
că Ion Antonescu s-a purtat aşa de corect cu prizonierii evrei deoarece se
temea să nu-i supere pe protectorii evrei sau ne-evrei ai prizonierilor nu
concordă cu teza Holocaustului, se exclud una pe alta cele două idei! Dacă una
dintre cele două idei apare pe site-ul oficial al unei instituţii atât de
serioase ca Armata Israelului, înseamnă că autorii site-ului exclud cealaltă
teză, în cazul de faţă teza Holocaustului. Acesta pare a fi mesajul Armatei
Israelului. Un mesaj corect. În fine, corect: Ion Antonescu şi ai săi nu se fac vinovaţi de niciun holocaust, de
niciun genocid.
B. Oricum am da-o, nu există nici un
document care să infirme în vreun fel faptul că prizonierii din România, indiferent de armata din care proveneau,
indiferent de naţionalitate, s-au bucurat de un tratament omenos şi civilizat,
în spiritul unei frumoase tradiţii româneşti, niciodată infirmată. Iar
acest detaliu, că printre prizonierii din al Doilea Război Mondial s-au aflat şi
mulţi evrei, devine un argument dintre cele mai serioase împotriva celor care,
fără niciun document serios, valabil pentru istorici şi jurişti, susţin
producerea în România a unui genocid, a unui holocaust anti-evreiesc!
Avem sute şi mii de documente vii, adică
martori, ai acestui comportament
românesc aproape unic în analele unei conflagraţii care a bătut toate
recordurile de cruzime şi neomenie, de sălbăticie şi de asasinat în masă. Şi nu
avem practic niciun document sau martor propriu zis, credibil, care să poată
susţine şi demonstra că românii s-ar fi comportat la fel ca şi ceilalţi beligeranţi în privinţa prizonierilor sau a
populaţiei civile în zonele de ocupaţie militară. Asta în timp ce, aşa cum
arată chiar şi materialul de pe site-ul israelit, prizonierii ajunşi sub
jurisdicţia autorităţilor din ţările vecine României au avut soarta cea mai
tragică cu putinţă: moartea. Unii dintre ei chiar moartea degradantă, umilitoare,
în chinuri şi tortură! La sud de Dunăre, bunăoară, mai mulţi aviatori aliaţi, căzuţi
prizonieri, au fost îngropaţi de vii până la gât, iar terenul a fost arat, bieţii
prizonieri găsindu-şi sfârşitul sub lama nemiloasă a plugului... Caz celebru la
vremea aceea, comentat de primul ministru britanic în termenii cei mai duri: „autorii acestor crime oribile trebuie scoşi
din Europa!” Nu ştim dacă printre acei prizonieri s-a aflat şi vreun
evreu... Probabil că nu, de vreme ce povestea a fost uitată şi nu s-a mai făcut
niciun film la hollywood pe acest subiect...
Aş propune istoricilor de profesie acest
subiect, tratat comparativ: soarta
prizonierilor în lume, în general, şi în al II-lea Război Mondial în special.
Care a fost tratamentul de care au avut parte? Eu nu m-aş pricepe să fac decât
comparaţia dintre prizonierii români din Rusia şi prizonierii ruşi sau anglo-americani
din România. Contrastul este halucinant... Sunt documente, recent puse în
circulaţie, că nici cu americanii nu trebuie să ne fie ruşine, nu au fost cu
nimic mai buni decât tovarăşii lor de arme sovietici... Aceste documente,
ocultate cu mare grijă, abia acum încep să iasă la iveală şi propun pentru autorităţile
militare americane cu totul altă imagine decât cea ştiută din cinematografia şi
literatura inspirată din WW2. Ora
adevărului se apropie şi pentru învingători!
Alte comentarii, în ordinea ofertei pe
care o face textul:
1. Aşadar, 150 de aviatori
anglo-americani, aliaţi, care au fost nevoiţi să se salveze părăsind avionul
prin paraşutare, au reuşit să nu ajungă prizonieri ai Armatei Române, s-au
ascuns bine şi au rezistat până ce au venit nişte paraşutişti evrei din
Palestina, originari din România, probabil, care s-au paraşutat pe teritoriul
inamic, adică românesc, i-au găsit pe cei 150 de camarazi şi i-au ajutat să
treacă graniţa. O adevărată epopee!... O mică nedumerire: paraşutiştii evrei
din Palestina trimişi în această misiune au nume? şi câţi au fost ei cu toţii? Fapta
lor este extraordinară, homerică, şi ar merita să fie mediatizată ca lumea.
Mediul românesc este cel mai interesat de acest subiect, de detalii etc. Cred
că există în arhivele militare rapoarte detaliate ale unei asemenea operaţiuni
care depăşeşte, nu numai prin autenticitate şi veridicitate, orice Rambo
hollyhoodian! Personal sunt uimit de faptul că aceste isprăvi eroice, după câte
ştiu eu, nu au avut niciun ecou literar, cinematografic etc. E de necrezut că propaganda
evreiască (israelită), dar şi cea anglo-americană, a ratat un asemenea subiect!
Un asemenea izvor de pilde şi elan patriotic?!
2. Au fost peste o mie de aviatori anglo-americani
prizonieri ai Armatei Române. Dintre ei 1161 au supravieţuit razboiului şi,
după 23 august 1944, s-au putut întoarce
acasă. Prima întrebare:
câţi dintre aceşti prizonieri nu au rezistat condiţiilor din prizonierat şi şi-au
dat obştescul sfârşit ca victime ale unor condiţii inumane de detenţie la care
autorităţile româneşti i-au supus? Primul
răspuns: Condiţiile de viaţă din prizonieratul în România nu au pus în
primejdie viaţa nici unuia dintre prizonieri! Textul publicat pe site-ul
Armatei Isaraelului nu face nicio precizare în acest sens, dar suntem siguri că
dacă lucrurile ar fi stat altminteri, dacă condiţia de prizonier al Armatei
Române ar fi făcut victime printre militarii aliaţi, lucrul acesta ar fi fost
până acum bine clamat şi mediatizat de Aliaţi.
3. Afirmaţia care mă derutează cel mai
mult: Evreii din Palestina, paraşutaţi în România, au acţionat în sprijinul
populaţiei evreieşti, ajutând-o să se apere!... Să se apere de români, fireşte!
Să se apere de autorităţile „fasciste” din România, de guvernul Antonescu etc.
Aşa o fi fost, căci nu-mi închipui că Armata
Israelului ar putea pune pe site-ul său poveşti de adormit copiii! Numai că nu ne
putem imagina concret în ce anume putea să conste acest ajutor, atâta vreme cât
în România nu se cunoaşte nicio acţiune
evreiască de rezistenţă la agresiunea anti-semită. Eu şi alţii ca mine susţinem
că nu se cunoaşte nimic despre o astfel de rezistenţă, o astfel de acţiune sau
reacţie de apărare, pentru simplul şi slăvitul motiv că nu a existat nicio
agresiune antisemită din partea autorităţilor române sau a populaţiei româneşti.
(Nota bene: Cele petrecute la Iaşi în
iunie 1941, act clar de agresiune, act criminal, i-a avut totuşi ca promotori şi
protagonişti pe militarii germani, iar autorităţile româneşti dacă au
intervenit, aşa cum au şi făcut-o, a fost pentru a diminua represiunea germană,
altminteri motivată şi ea într-o oarecare măsură, dacă luăm în seamă justificarea
invocată de germani. Detaliu esenţial: la Iaşi, în iunie 1941, circa 500 de
evrei au fost arestaţi de jandarmeria şi poliţia română, iar restul evrilor
arestaţi au fost sub jurisdicţie germană. Evreii
arestaţi de autorităţile româneşti au supravieţuit cu toţii până la sfârşitul
războiului, când au fost eliberaţi. Evreii care au murit în acele zile au
fost numai dintre evreii arestaţi de germani.)
Dimpotrivă, cei care contestă
dimensiunile apocaliptice ale persecuţiilor la care au fost supuşi evreii
tocmai acest argument îl invocă: lipsa reacţiei de apărare a celor 6 milioane
de evrei holocaustizaţi, dintre care nici unul nu a protestat, nu s-a opus, nu
s-a apărat! ştiu de la un alt prieten evreu din Israel – am în Israel mai mulţi
prieteni evrei decât în România!, că mulţi tineri evrei se arată intrigaţi de
această pasivitate cu care evreii, adică părinţii sau bunicii lor, şi-au
acceptat supliciul şi chiar moartea.
Din mai multe surse, inclusiv din
memoriile lui Radu Lecca, ştim că în primăvara lui 1944 s-a deschis un proces
împotriva unor evrei care găsiseră o sursă ingenioasă de câştig: scriau în
Occident, în SUA mai ales, unor organizaţii sau personalităţi evreieşti,
inventau poveşti despre suferinţele îndurate de evrei în România şi despre
actele lor de vitejie, de „rezistenţă”, despre trenurile şi convoaiele militare
aruncate de ei în aer, poduri minate etc. Cereau ajutor material pentru evreii
în suferinţă şi pentru activităţile viitoare de apărarea evreilor, şi chiar
primeau sume frumoase, pe care le băgau însă în buzunar fără nicio greaţă!
Procesul nu a ajuns la condamnările care se prefigurau deoarece a intervenit 23
august eliberator şi pentru asemenea evrei ticăloşi...
Tot din surse evreieşti actuale ştiu că
istoriografii evrei sunt foarte preocupaţi să găsească dovezi despre acţiunile
de rezistenţă şi de apărare ale evreilor din acei ani. Şi nu prea găsesc nimic,
iată, de aproape 70 de ani... În România mai ales! S-ar putea spune că aşa sunt
de neam evreii, lipsiţi de curaj, fără spirit de luptă etc. Numai că faptele de
arme ale evreilor în Palestina şi în războaiele de după 1948 infirmă asemenea
presupoziţii, cândva curente. Evreii ştiu să se bată în Orientul Mijlociu. Iar
dacă, aşa cum susţin unii, gangsterismul din America este o creaţie a
interlopilor evrei, bărbăţia şi virtuţile militare evreieşti sunt dovedite suficient
de convingător pentru a ne mira în continuare de ce evreii nu au produs niciun act de rezistenţă la acţiunea de
exterminare deslănţuită împotriva lor în anii 1939-1945?
4. „Paraşutiştii israelieni au acţionat ca să-i
organizeze pe evreii din România(...) să poată emigra în Israel legal sau
ilegal astfel încât 60.000 de evrei din România au emigrat cu ajutorul lor spre
Israel”... Cunosc bine calculele zăpăcite care se fac pentru a inventa
holocaustul din România. Ele se bazează pe comparaţia unor cifre, a evreilor
din România înainte de război şi după. Diferenţa, la rândul ei, este amendată
prin scăderea evreilor care s-au refugiat în Rusia, cifră de nimeni stabilită
cu documente, ci „la ochi”! Precum şi a evreilor emigraţi în Palestina în timpul
războiului. Cred că ar trebui luaţi în calcul şi evreii care lipseau la
inventar pentru că emigraseră ilegal în Palestina cu ajutorul faimoşilor paraşutişti...
Parcă n-am întâlnit până acum în niciun calcul holocaustic această cifră,
60.000 de evrei, emigraţi cu ajutorul paraşutiştilor israelieni! Cine îi
contabilizează?
De ce am spus că este vorba despre
„calcule zăpăcite”? Pentru că punctul de plecare al acestor calcule este
numărul evreilor din România înregistrat în 1939 şi la începutul anului 1940.
Numărul oficial al acestora era cam de 750.000.
Din alte surse, inclusiv din Jurnalul lui Mihail Sebastian, unul
dintre evreii cei mai bine informaţi, avem alt număr, altă cifră: două milioane! Legionarii, prin vocea
cea mai autorizată, a Căpitanului, vorbesc şi ei tot de două milioane de evrei!
Dacă introducem în ecuaţia Holocaustului această cifră, se schimbă în mod
corespunzător şi rezultatul final: numărul evreilor ucişi de români, de
Antonescu. Acest număr, după socotelile de mai sus, ale mele, nu mai poate fi
„numai” 400.000 – cum scrie la Templul Coral şi la Monumentul Holocaustului.
Mint amândouă oficinele. Mint cu neruşinare! Aşa cum mint şi în multe alte
privinţe şi ocazii, în aproape toate!
Să fim drepţi şi să recunoaştem adevărul cel mai adevărat! Numărul
real, după sursele cele mai credibile – Mihail Sebastian şi Corneliu Zelea
Codreanu, este de cel puţin un milion şi jumătate: 1.5000.000 de evrei au fost holocaustizaţi de părinţii noştri. Ceilalţi,
vreo 350.000, au supravieţuit cum a putut fiecare. Circa 150.000 nu se ştie cum
au murit, se pare că ne-au scăpat!... Deh, nimeni nu este perfect!
Pe cale de consecinţă – cum se zice pe la
noi, trebuie modificată şi cifra totală a victimelor Holocaustului: nu şase
milioane, ci cel puţin şapte milioane!
şapte, număr cu multiple semnificaţii ezoterice, toate potrivite, căci nimic nu
este pe lumea asta întâmplător!
...Dixi et salvavi animam meam!
5. Cazul paraşutatului Aba Bardicev este semnificativ,
definitoriu: „Aba Bardicev a fost lansat la
graniţa Iugoslavia – România, nu a reuşit să treacă în România şi a fost prins în
Ungaria şi trimis la Mauthausen unde a fost judecat şi condamnat la moarte”. Sunt
mulţi evreii, paraşutişti sau oameni obişnuiţi, care „nu au reuşit să treacă în
România” şi din această cauză şi-au găsit sfârşitul, cei mai mulţi fără
a li se mai face onoarea unui proces, a unei judecăţi publice! Iar şi mai mulţi
sunt evreii care au reuşit să treacă din Ungaria în România şi asta a însemnat
viaţă, salvarea de la moarte.
6. Ne-am lămurit cu „autoapărarea
evreilor”, nu ne rămâne decât să ne mai mirăm o dată că această invenţie, în
sine o escrocherie, a unor evrei şmecheri din Bucureşti, găseşte pe site-ul
Armatei credibilitate şi onorabilitate. Cum e posibil?!
7. Povestea paraşutiştilor Leova Gukovski
şi Arie Fichman, deşi rezumată la câteva fraze, este semnificativă şi ea în
acelaşi sens. Când ajung noaptea în arestul jandarmeriei, unul dintre ei „cu
piciorul stâng rupt”, „cei doi au fost lăsaţi să doarmă şi numai
după amiaza au fost preluaţi de servicial de informaţii pentru a completa
chestionare cu întrebări.” Consemnarea pare corectă, este favorabilă „adversarului”, cu atât mai
credibilă, şi concordă cu sensul general al materialului, destul de explicit cu
privire la omenia românilor intraţi în contact cu paraşutiştii şi prizonierii
evrei. Aventura celor doi evrei a fost povestită mai apoi în cartea Pentru
ce am fost chemat la datorie. O carte care ar merita să fie mai cunoscută,
tradusă în limba română etc. M-aş mira să confirme aiurelile inventate de cei
care susţin invenţia cea mare: Holocaustul din România! Oamenii care au văzut
moartea cu ochii pe front, care au ales să se confrunte cu ea, iar dintre ei
mai ales aviatorii, sunt oameni de onoare, greu de câştigat pentru o cauză
falsă, mincinoasă!
8.
Pe 29 iulie 1954 s-a produs însă o tragedie cutremurătoare, la un miting
aviatic dedicat eroilor evrei, aviatori şi paraşutişti, din al Doilea Război Mondial,
un avion a scăpat de sub controlul pilotului şi s-a prăbuşit în mijlocul mulţimii,
omorând şi trei dintre paraşutiştii evrei care au fost prizonieri în România:
Leova Gucovski, Arie Fichman şi Dov Berger. Domnul Puiu, după ce mi-a povestit
cele petrecute, a legat această tragedia de o discuţie anterioară, în care
dînsul mi-a explicat de ce este ateu! Evreu ateu, aşadar!... Acum, pornind de
la tragedia în care au murit acei tineri eroi, domnul Puiu m-a interpelat, cu
obidă: „Ce mai ziceţi, domnule profesor, în faţa unei tragedii atât de nedrepte?!...
Cum a putut lăsa Dumnezeu să se întâmple aşa ceva?!” Cu alte cuvinte, zicea
amicul nostru din Tel Aviv, iată o dovadă nouă că Dumnezeu un există?!...
Răspunsul
meu a fost următorul: Dimpotrivă, domnule Puiu, eu văd ptea bine mâna lui Dumnezeu
în această tragedie! Pentru că la Procesul Marii Trădări Naţionale, la care Ion
Antonescu a fost acuzat de crime de război, de persecutarea şi asasinarea a
zeci de mii de evrei, normal era să se prezinte ca martori ai apărării Mareşalului
şi câţiva dintre evreii dintre au simţit pe pielea lor cât a fost de antisemit
premierul român. Iar cei mai în măsură să depună mărturia cea mai edificatoare
erau paraşutiştii evrei care au fost prizonieri în România şi au avut ocazia să
cunoască nu numai omenia oamenilor de rând, ci şi respectul autorităţilor
româneşti pentru haina militară, pentru adversar! Desfăşurarea procesului a
fost cunoscută în mediile evreieşti! Aveau motive, chiar obligaţia morală de a
se prezenta la proces din proprie iniţiativă nu numai prizonierii evrei, ci şi
cei mai importanţi lideri evrei, în frunte cu Wilhelm Filderman, Alexandru Şafran,
Mişu Benvenisti, care cunoşteau şi alte fapte care îl dezincriminau pe Mareşal şi
pe colaboratorii săi! Lipsa de recunoştinţă evreiască faţă de Ion Antonescu, faţă
de George Alexianu a fost însă strigătoare la cer, iar Cerul a reacţionat!...
Aşadar,
Arie Fichman, evreul pentru care Ion Antonescu a intrat în dezacord cu propriii
săi aliaţi, evreul pentru a cărui viaţă autorităţile militare româneşti au
făcut tot ce au putut ca să-l salveze şi au reuşit, a murit totuşi acolo unde
se aştepta mai puţin: la el acasă, în ograda propriei case, în floarea vârstei şi
nevinovat!... Ale cui păcate le-a plătit
bietul băiat?!
Printre cei trăzniţi din înaltul cerului s-a numărat şi Leova Gucovski,
autorul cărţii mai sus pomenite. Mărturia sa mi se pare cu atât mai
interesantă. Sunt convins că a mărturisit sincer, cinstit! Că nu pentru
păcatele sale a plătit!
…Evreii
au această ingenuitate, când îi loveşte o nenorocire şi se lamentează, nu le
trece prin minte că vinovaţii s-ar putea afla printre cei loviţi „de soartă”
sau printre apropiaţii acestora… Adică printre ei, aleşii lui Dumnezeu!
Cam
aceasta este concluzia mea, comentariul meu la afirmaţia amicului ateu…
(În paranteză fie spus, mă întreb dacă un evreu
ateu mai este ateu? Dar un evreu creştinat mai rămâne evreu? Care dintre cei
doi evrei este mai puţin evreu sau mai evreu?... Închid paranteza, lăsând altora
şi pe altdată aflarea răspunsului şi mai ales comentariile, dezbaterea…)
9.
Încă o vorbă, de data aceasta despre Mihai Pelin, fostul meu coleg de la „Naţiunea”,
la începutul anilor ’90, pomenit pe site-ul Armatei Israelului. Înţeleg că faptele
prezentate pe site au fost, cel puţin parţial, preluate din scrierile lui Mihai.
Fireşte, după ce au fost judicios confirmate din alte surse… Am mai multe
amintiri despre Mihai Pelin legate de contenciosul româno-evreiesc. Una se
referă la prezenţa lui Mihai Pelin pe „lista neagră” alcătuită de rabinul
roşu, adică de Moses Rozen… De la Mihai Pelin am aflat de existenţa
acestei liste şi de faptul că amândoi eram colegi de listă!... Probabil că
Mihai Pelin ştia mult mai bine decât mine ce înseamnă să te încondeieze
rabinul, aşa că Mihai a făcut toate eforturile să fie scos, şters de pe lista fatidică.
N-a rezistat şantajului rabinic… Eu am rezistat, din ignoranţă: n-am ştiut ce
preţ va fi să plătesc…
Ion Coja
21 octombrie 2012
Notă: Pentru conformitate, puteţi accesa
materialul în forma în care a apărut pe site-ul Armatei Israelului,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iti multumesc pentru comentariu!