REZISTENŢA ROMÂNILOR BASARABENI

Discurs ţinut în cadrul Adunarii de comemorare ţinută, la 16 mai 2012, la Academia Română.

                                   

                                    Stimaţi colegi,

                                    Onorată asistenţă!

                        Acum 200 de ani pentru românitatea răsăriteană începea un nesfârşit drum al Golgotei, o vreme a cumplitelor suferinţe, a înjosirilor şi împilărilor, a distrugerii sistematice a identităţii naţionale, a legilor şi datinilor moştenite din moşi-strămoşi. Atunci, la 16 (28) mai 1812 jugul de lemn a Porţii Otomane a fost schimbat, pentru românii de la răsărit de Prut, cu jugul de fier al Imperiului Rus.

            Mă voi referi astăzi doar la modul în care administraţia unui imperiu, care începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea se erija în apărător şi eliberator al popoarelor creştine ortodoxe, a acţionat în scopul asimilării forţate a românilor de la răsărit de Prut. Actele şi documentele cancelariei imperiale de la Sankt-Petersburg şi ale administraţiei ţariste a guberniei Basarabia, investigate în bună parte de istoricii tineri din Basarabia şi din ţară, demonstrează că administraţia ţaristă a promovat o politică sistematică de deznaţionalizare şi rusificare. Semnalăm doar o ultimă apariţie, pe care o datorăm echipei de la revista Destin românesc – actele ţariste de eliminare a limbii române din justiţia, administraţia, învăţământul şi biserica din Basarabia secolului al XIX – un număr special cu aproape 200 pagini de documente inedite.

     Aşa dar, care a fost politica administraţiei imperiale ruseşti faţă de românii Basarabiei în cei 106 ani de ocupaţie ţaristă?

            Se ştie că actul dezmembrării Moldovei a fost precedat de un război lânced şi istovitor purtat de cele două imperii pe teritoriile româneşti, de cei şase ani de ocupaţie militară rusească a Principatelor române, timp în care Moldova şi Muntenia au fost secătuite de resurse, devastate şi aruncate în mrejele haosului economic şi administrativ. Aşa cum o atestă documentele vremii (studiate cu minuţiozitate de profesorul Alexei Agache într-o amplă monografie la această temă, apărută acum patru ani) dăjdiile şi birurile plătite de populaţia Principatelor Române în perioada ocupaţiei militare ruseşti pentru întreţinerea armatei şi administraţiei ruseşti au crescut de aproape cicni ori faţă de cele plătite anterior de români Porţii Otomane, depăşind 80 la sută din totalul producţiei agricultorilor români. Unele sate rămaseră, la finele acelei perioade, fără vite şi  păsări, fără cereale, cu terenurile pârloagă şi cuprinse de disperare.

     În aceste condiţii, după şase ani de împilare, vestea dezmembrării Moldovei de către Imperiul Ţarist care se autointitulase protector al Ţărilor Române a şocat populaţia principatelor. Trasarea unei noi graniţe (după raptul din 1775) pe trupul viu al Moldovei, i-a aruncat pe românii moldoveni la zidul plângerii: „ceasurile acelea au fost de plângeri; un timp de neuitat, pentru că, poporul cu cârdul, cu turmele de oi, încinseră toată marginea Prutului de la un capăt până la altul, mergând şi viind de prin sate şi prin târguri săptămâni închegate cu luarea de ziua bună, de la fraţi şi de la rudenii, cu care crescuseră şi vieţuiseră dimpreună până la vremea aceea, când se despărţiră unii de alţii pentru totdeauna.” – scria în cronica sa Manolache Drăghici.

            Cauza masivelor mişcări de populaţie era teama de robie, care cuprinsese ţărănimea moldovenească dintre Prut şi Nistru. Ţăranul român liber nu vroia să fie transformat în mijic rus, care nu era decât „un suflet” pe moşia stăpânului său, cel care putea oricând să-l vândă ca pe un obiect.

     Aşa dar, dezmembrarea teritorială a unui popor, a unei naţiuni este factorul primordial a destabilizării etnosului, a declanşării procesului de asimilare treptată. Lipsită de legăturile multiple cu nucleul etnic, partea divizată a unui popor îşi pierde treptat identitatea.

     Alte acţiuni ale ţarismului au vizat distrugerea temeiurilor vieţii economice şi ale organizării sociale a românilor de la răsărit de Prut. Ocupând pentru prima dată o populaţie creştin ortodoxă, care se aflase sub suzeranitatea Porţii Otomane, Rusia vroia iniţial să transforme Basarabia într-o „vitrină” europeană a imperiului, menită să impresioneze popoarele creştine din Balcani, să le convingă că doar sub sceptrul imperial rus viaţa lor va fi una prosperă. O „vitrină” europeană ca un cap de pod pentru noi anexiuni.

     Şi dacă la început, pentru a da senzaţia că starea de lucruri în ţinutul ocupat nu se va schimba şi că se vor respecta legile şi obiceiurile ţării, administraţia ţaristă făcea declaraţii măgulitoare, scopurile acţiunilor acesteia erau cu totul altele: să atenueze şocul trecerii la regimul rusesc, să facă astfel ca această trecere să nu provoace nemulţumiri, să pregătească terenul pentru ulterioarele măsuri de rusificare forţată a populaţiei româneşti. Din aceste considerente, în 1812 Alexandru I numeşte în fruntea noii provincii un boier român, Scarlat Sturza, care se refugiase de mai multă vreme în Rusia, acesta urmând să administreze după vechile obiceiuri ale Moldovei. Iniţial slujbaşii erau numiţi de către guvernator în proporţie de 7/12 dintre autohtoni, restul erau funcţionari civili ruşi, care activaseră în Principate în perioada de tristă pomină, 1806 -1812.

            La doar un an, însă, noul guvernator Harting, începe să schimbe totul, fiindcă, în opinia sa, Basarabia trebuia să devină un teritoriu rusesc obişnuit. Boierimea se vede nevoită să reacţioneze şi să-i trimită ţarului o plângere, avându-l ca intermediar pe mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni.

Conflictele sunt şi mai acute la nivel local - în ţinuturi unde în fruntea administraţiei unul dintre ispravnici era rus, şi acesta era de fapt prima vioară ( n.n – practică urmată de sovietici cu secretarii II ai comitetelor centrale comuniste, care fiind trimişi de Biroul Politic al CC al PCUS, conduceau de facto republicile sovietice).

     Abuzurile administraţiei, ale moşierilor şi ale soldaţilor ruşi se ţineau lanţ. Într-un memoriu al unui consilier de stat rus adresat ministrului poliţiei din Sankt-Petersburg, se atenţiona că „moldovenii nu mai puteau suporta birurile grele şi taxele ilegale la care sunt supuşi. Ei sunt siliţi să-şi părăsească vetrele şi să fugă peste Prut.” Abia după doi ani de la sesizare, în 1915, ţarul instituie o comisie pentru studierea legilor şi a obiceiurilor moldoveneşti şi î-l înlocuieşte pe Harting, prin ucazul său din 1 aprilie 1816, Alexandru I promiţând atunci că noua provincie va fi cârmuită pe baza vechilor ei „obiceiuri şi drepturi”. După alţi doi ani se redactează regulamentul Basarabiei „Aşezământul obrazovaniei oblastei Basarabia”, se constituie un Consiliu Suprem compus din 11 persoane – 6 aleşi de boierii băştinaşi şi 5 numiţi de guvernator, iar în judeţe ispravnicii sunt aleşi. Această relativă autonomie nu va dura, însă, multă vreme, iar unele acte ale Consiliului Suprem trezesc nemulţumirea ţăranilor, cum a fost în 1819, când se adoptă un regulament prin care se urmărea fixarea ţăranilor pe moşiile pe care se aflau, act care l-a speriat şi pe noul guvernator Behmetiev, care a anulat regulamentul.

            Regimul liberal al lui Behmetiev a luat sfârşit odată cu înlocuirea acestuia şi numirea în funcţia de guvernator a generalului de origine bulgară Inzov, fostul „curator al coloniilor bulgare din sudul Rusiei”.

            În 1828 Aşezământul Basarabiei este anulat de ţarul Nicolai I şi înlocuit cu Regulamentul lui Voronţov, numit gubernator al Basarabiei. Consiliul Suprem este desfiinţat şi înlocuit cu un Consiliu provincial, membrii căruia erau numiţi de guvernator. Normele legislative moldoveneşti sunt înlocuite de Codul civil rus. Într-un cuvânt, prezenţa sau absenţa unor drepturi şi libertăţi în Basarabia ocupată de Rusia ţaristă depindeau aproape în totalitate de convingerile politice ale guvernatorilor. Treptat, curentul de opinie al funcţionarilor ruşi care erau împotriva oricăror prerogative locale, obţine câştig de cauză. Nu e deloc paradoxal faptul că Basarabia devine o obişnuită gubernie rusească tocmai în perioada de elan generată de reformele lui Alexandru al II-lea. Aplicarea dublelor standarde era o practică obişnuită a regimului ţarist. Iluzoria vitrină europeană pentru Balcani a fost făcută ţăndări de politica de asimilare forţată promovată în Basarabia de administraţia imperială rusă.

            În acest context se înscrie şi politica economică discriminatorie a autorităţilor ţariste faţă de ţărănimea moldovenească: respingerea în totalitate a cererilor de împroprietărire a ţăranilor moldoveni în contrast cu masiva împroprietărire a coloniştilor aduşi în Basarabia din sudul Dunării sau din cuprinsul imperiului rus, cărora li se alocau generos terenuri (cel puţin 10 deseatine de pământ pentru fiecare) şi li se acordau privilegii fiscale. Totodată autorităţile imperiale ruse făceau tot posibilul ca ţăranii moldoveni să fie strămutaţi în Siberia şi în ţinuturile Asiei centrale unde li se făceau promisiuni de tot felul. Această politică a dus la diminuarea treptată a elementului etnic românesc, de la peste 90 la sută din populaţie la momentul anexării, la puţin peste 50 la sută la începutul secolului XX.

            O altă constantă a politicii ţariste de asimilare forţată a fost distrugerea vieţii spirituale a românilor basarabeni, interzicerea limbii materne în şcoală şi în biserică, alterarea obiceiurilor şi a tradiţiilor, interzicerea istoriei naţionale şi înlocuirea acesteia cu istoria Rusiei, preluarea controlului asupra vieţii religioase.

            Dacă în primii şaisprezece ani de ocupaţie, 1812 – 1828, administraţia rusă admite folosirea limbii române în justiţie, prin Regulamentul lui Voronţov tribunalele sunt reorganizate după calapodul rusesc, în funcţiile de judecători sunt numiţi doar etnici ruşi, astfel că folosirea limbii române e tot mai restrânsă, pentru ca de la mijlocul secolului al XIX-lea limba română să fie exclusă în totalitate din justiţia şi administraţia basarabeană.

            Dacă în 1813 Gavriil Bănulescu-Bodoni obţinea crearea mitropoliei Hotinului şi Chişinăului, odată cu moartea sa, în 1821, biserica din Basarabia fu coborâtă la rangul doi de arhiepiscopie, iar seminarul teologic din Chişinău deschis în 1813 de mitropolitul cărturar , după moartea sa îşi restrânge programele de studiu în limba română, pentru ca, de la mijlocul veacului al XIX-lea învăţământul teologic în limba română să fie interzis în Basarabia

            Dacă în 1814 Gavriil Bănulescu-Bodoni punea începutul tipăririi cărţilor bisericeşti în limba română în Basarabia - începând cu anii 60 ai secolului XIX politica de rusificare a bisericii române din Basarabia devine una violentă, arhiepiscopul şovin Pavel Lebedev reuşind în cei unsprezece ani de arhiepiscopat (1871 – 1882) să îndepărteze limba română de altarul bisericilor, să alunge preoţimea moldovenească din biserici, modificând parohiile şi închizând peste 300 de biserici, să expulzeze din Basarabia un şir de preoţi şi să ardă toate cărţile de ortodoxie tipărite sau scrise în limba română.

            Învăţământul laic românesc din Basarabia a fost supus aceloraşi măsuri restrictive. Încetarea predării în limba română era motivată, începând cu anii ‘60, de lipsa de fonduri, cu toate că, exact în acei ani, elaborarea de manuale româneşti îşi găseşte materializare prin publicarea de către Ioan Doncev a Abecedarului românesc şi a Cursulu primitivu de limbă română compus pentru şcoalele elementare şi patru clase gimnaziale.

            Toate tentativele intelectualilor basarabeni de a publica ziare şi reviste s-au ciocnit nu doar de refuzul administraţiei ruseşti, ci şi de măsuri de interdicţie şi intimidare. Aşa au procedat funcţionarii guvernatorului rus în 1848 când un grup de intelectuali au solicitat editarea ziarului cu titlu semnificativ  Românul, aceleaşi măsuri sunt luate şi în 1874  când Gheorghe Gore solicită permisiunea de a edita o foaie românească. Aceste cerinţe fireşti iritau autorităţile ruse, care procedau la noi şi noi măsuri de constrângere a vieţii româneşti din Basarabia. În 1871 arhiepiscopul de tristă pomină Pavel Lebedev pune capăt apariţiei Buletinului eparhiei Chişinău, pentru că se edita şi în limba română. Tot atunci îşi încetează apariţia şi Buletinul regiunii Basarabia, editat de administraţia locală. De la 1871 şi până în primul deceniu al secolului XX în Moldova dintre Prut şi Nistru nu s-a mai tipărit nici o carte românească, n-a mai apărut nici o publicaţie în limba română.

            Dacă luăm în calcul şi acţiunile de intimidare desfăşurate de ohranca ţaristă, persecuţiile la care erau supuşi intelectualii, frecventele exilări forţate, avem tot spectrul acţiunilor de deznaţionalizare a românilor basarabeni la care recurgea regimul imperial rus. Pentru a avea condiţii de creaţie şi pentru a se putea afirma, marile personalităţi ale Basarabiei (Alecu Russo, Alecu Donici, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Constantin Stere ş.a.) au fost nevoite să se refugieze peste Prut sau să emigreze în Occident (Zamfir Arbore ş.a.).

            În pofida condiţiilor inumane impuse de regimul ţarist de ocupaţie, românii basarabeni au rezistat, păstrându-şi fiinţa naţională, limba, tradiţiile şi obiceiurile, conştiinţa originilor lor istorice, şi, la începutul secolului XX, au fost capabili să genereze o amplă mişcare de renaştere naţională care s-a încununat cu actul unirii cu Patria-mamă – România – la 27 martie 1918. Ei, românii basarabeni, au reconfirmat în 1918, cei dintâi, vechiul nostru proverb – Sângele apă nu se face – sporind încrederea conaţionalilor noştri din Bucovina şi Ardeal  în trăinicia poporului român, aşa cum o definea cu exactitate marele Eminescu.

            Nu pot să închei acest discurs fără a-mi îndrepta gândul, cu cele mai alese sentimente creştine ortodoxe, spre poporul rus. Ascultând zilele trecute la Chişinău, la conferinţa ştiinţifică internaţională consacrată anului 1812, discursurile istoricilor ruşi, mi-am dat seama de încă un aspect al crizei de conştiinţă pe care dânşii o mai traversează în această perioadă de iluminare şi europenizare a estului european: ei sunt captivii unui sistem noţional şi al unei mreje de concepte ce-şi au sorgintea în preceptele ideologizante şi deformatoare ale vechilor istoriografii ţaristă şi sovietică. În ceea ce ne priveşte pe noi, românii basarabeni, aceşti istorici mai operează cu termeni ca: eliberare, popoare moldovenesc şi valah, limbă moldovenească, progresul Basarabiei sub dominaţie rusească ş.a.

            Perioada de după cel de-al doilea război mondial a fost marcată de exemplul concludent şi demn al Germaniei, care a ştiut să-şi mărturisească greşelile trecutului nu prea îndepărtat, să le corecteze izbăvindu-se de fantomele mentalităţilor totalitare, ajungând astăzi ţara europeană cu cel mai prosper sistem economic şi cu o democraţie puternică.

            “Perestroica” anilor 1985 – 1990 a fost şi ea marcată de un eveniment cultural greu de trecut cu vederea – filmul regizorului georgian Tengiz Abuladze Căinţa. Amintindu-mi această capodoperă cinematografică, închei prin a-l ruga pe bunul Dumnezeu să ajute poporul rus să găsească drumul spre catedrală, să-şi mărturisească  păcatele şi, pocăindu-se, să se apropie cu spirit creştinesc de popoarele pe care le-a dezbinat şi le-a asuprit, pentru o convieţuire bună şi dreaptă într-o lume liberă şi democratică.

            Iar pe noi să ne ajute Dumnezeu să ne recăpătăm demnitatea personală şi naţională şi să refacem

integritatea fiinţei naţionale româneşti, încheind cât mai curând această dureroasă perioadă a indiferenţei şi a fricii, a dominaţiei impostorilor şi a operării cu jumătăţi de măsură.  Copiii acestui neam merită un alt viitor.

            Ajută, Doamne, poporul român oriunde s-ar afla!

Valeriu MATEI, poet, istoric, membru de onoare al Academiei Române