LOCOTENENTUL DE PIFANI SAU „DIXI ET SALVAVI 

ANIMAM MEAM”

1. Este, de acum, aproape uitată prezentarea în direct de către anumite posturi de televiziune a uneia dintre cele mai flagrante încălcări ale regulamentelor militare de după 1989. Mai exact, ignorînd riscul exemplului negativ pentru moralul Armatei şi al populaţiei (ce urmau să-şi reîntărească, nu peste mult timp, solidaritatea cu prilejul hibernării pe sub zăpezile Patriei), au înfăţişat intervenţia verbală a unui locotenent oarecare de pifani, Alexandru Gheorghe. Dintr-un loc în care nici un militar onorabil nu avea cu nici un chip ce să caute, cel puţin în uniformă, fără cizmă, centură, scut, tonfă, cască etc.

Este vorba despre spaţiul public unde se producea o demonstraţie antiguvernamentală şi antiprezidenţială, care nici nu mai contează dacă avea sau nu autorizaţia legală de funcţionare la rece. Acolo, mulţimile de „inepţi” & „ciumpalaci” scandau tare, tare urît, confirmînd, astfel, aprecierea unor înalţi demnitari din sferele Puterii cu privire la condiţia deosebit de foarte excesiv de inferioară a participanţilor de rit „vechi”, ocupaţi să stînjenească ei mersul avîntat spre viitor al ţării, sub conducerea înţeleaptă a actualului regim politic naţional (am glumit, desigur, cînd am scris naţional).  

2. Faptul cel mai grav, însă, a fost că respectivul ofiţer, şi, repetăm, nici măcar nu este de vreo armă mai „cultă”, ci doar un amărît de la infanterie, şi-a permis:

- să vină el la Bucureşti, aşa, aiurea şi obraznic, fără să raporteze, măcar, ce are de gînd să facă, spre a exista timpul necesar să fie descoperit, eventual, de către „organe” ca avînd probleme psiho-comportamentale; oricum, este, deja, cunoscut cu antecedente diverse şi, de fapt, este un oportunist sadea în căutare de imagine post carieră;

- să nu lase el, astfel, timpul de reacţie necesar organelor PR ca să nu fie luate dumnealor, ca de obicei, prin surprindere şi să le facă şefii lor praf; 

- să afirme, culmea, că ar mai fi şi alţii prin Armată care cutează să gîndească aşa, ca el, cînd se ştie că, de fapt, nu este permis nici să se respire în afara concepţiei eşalonului superior;

- să exprime clar, coerent şi literar păreri proprii cînd se cunoaşte că la gradul său sînt destui care să cugete agramat şi pentru el;

- să critice starea de fapt, nenorocirea, adică, din ţară, deşi este evident că întregul aparat statal trebuie să ţină mîna înţepenită pe vipuşcă, să lăcrimeze abundent de emoţie, fie şi la auzul, măcar, al numelui conducătorilor respectaţi şi iubiţi, mai ceva ca în Coreea de Nord, şi să se extazieze de înţelepciunea şi celelalte calităţi ordonate, pe care ăştia le-au achiziţionat prin încredinţare directă cu notă de repartiţie-distribuţie la luarea în primire a postului (sper că n-am greşit terminologia de specialitate – dacă da, are cine să mă corecteze);

- să uzeze uniforma purtînd-o excesiv în afara cadrului regulamentar, aspect ce poate agrava situaţia economică a ţării, rearuncînd-o direct în fundul recesiunii – ce s-ar întîmpla dacă toţi ar face la fel, nu-i aşa?

3. După episodul cu datul de-a azvîrlita a şepcilor poliţieneşti prin văzduhul Patriei, apariţia, deşi izolată, deocamdată, a unui militar în uniformă la un protest public (în „civil” participă destui, oricum) este un semnal teribil, pe care conducerea ţării ar trebui să-l judece atent. De fapt, pînă la un punct, situaţia s-a şi instrumentat cu celeritate, în sensul că „inculpatul” este, deja, în rezervă.

Este de luat în analiză faptul că, în opinia mea, circumstanţele sînt gata să reverse peste „dig” chiar şi instinctul de conservare. Dacă un ofiţer, educat să fie supus şi ascultător, nu mai ţine cont de nimic şi îşi sacrifică voluntar, pur şi simplu, condiţia profesională şi poate libertatea, fiindcă nu mai suportă ce vede în jurul său, în ţara sa, înseamnă că s-a depăşit un prag al frustrării dincolo de care nimic nu mai contează. Tînărul locotenent amintea felul în care a fost desemnat să întreprindă gestul respectiv - avea cele mai puţine probleme personale. Mi-i imaginez pe el şi pe camarazii săi stînd, parcă, în tranşee şi hotărînd care pleacă în misiunea sinucigaşă. Unul piere sigur, dar ceilalţi nu uită şi nu iartă. Opriţi-vă cîteva momente, vă rog, şi căutaţi să vă impregnaţi de sublimul gestului! Vor fi din ce în ce mai mulţi cei care, contaminaţi de răsunetul cazului izolat, vor dobîndi curajul afirmării publice a gîndurilor ce-i chinuie (ca pe întreaga populaţie, de altfel). Că doar nu se va fi isprăvit spiritul civic al militarilor români prin teatrele de operaţii şi n-a mai rămas nimic pentru acasă.     

4. Mi-am rememorat cariera. A rezultat faptul că, exceptînd trecerea în rezervă, cînd am ales să-mi văd de drum, fiindcă rămînerea însemna să accept mai multă umilinţă decît puteam duce, şi un alt moment la Cotroceni, nu am avut curajul unor asemenea atitudini tranşante. Este trist şi dureros, din perspectiva unui colonel, să constat că am învăţat o lecţie dură despre demnitate de la un tînăr locotenent, care ar trebui protejat de către şefii săi spre a nu fi expus la asemenea riscuri şi a putea, astfel, să crească frumos, fiindcă merită. Oamenii de caracter au devenit, însă, indezirabili şi trebuie eliminaţi urgent, existînd riscul „pandemizării” ideilor pe care le au. Acum este timpul jegurilor şi moda otrepelor. Numai aceştia pot face carieră fără să-i mustre conştiinţele.

        

5. Regret că nu mai am suficientă onoare să vă salut, domnule locotenent, eu ca persoană şi, probabil, alţi colonei şi generali, laşi, asemeni mie (în cazul meu sînt sigur), care tăcem mîlc la tot ce se întîmplă primprejurul nostru, să nu care cumva să ne compromitem, ori mai rău. De parcă ar mai fi ceva să ne discrediteze – oricum, sîntem lezaţi varză, mai jos de atît e destul de greu să picăm. Dar nu exclus!

De fapt, constat că salutul cu „am onoarea” nu mai este de actualitate. Ar trebui, totuşi, ca în anii de bejenie a mîndriei noastre ostăşeşti, verbalizarea semnelor exterioare de respect să sune, după caz, cam aşa: „Am fericirea să vă pup în cur, domnule (gradul)!”; „Am onoarea că trăiţi, şefu!”; „Mi-e frică pentru funcţia mea, să trăiţi! „Sînt slugoiul vostru preaplecat, Sir!”; „Să trăiţi, far călăuzitor!”; „URA! Servesc partidele!!!” etc.

6. Şi cînd te gîndeşti că tot ceea ce s-a clădit după 1989 se susţine ab initio pe încălcările de Jurămînt, legi şi de regulamente militare pe care locotenenţii de atunci le-am practicat voios. Fiindcă trebuia.

Aşa cum a simţit şi locotenentul de pifani că trebuie să facă. Acum!

Colonel (r.) Barbu Daniel