ANALIZA: Ungaria si pretentiile asupra Transilvaniei, ante si post-Trianon. Neorevizionismul ungar de la baza politicii lui Viktor Orban

In contextul noilor luari de pozitii revizioniste maghiare, foarte agresive, portalul Ziaristi Online publica in premiera o analiza speciala de la inceputurile anilor ’90, care releva resorturile si fundamentele politicii de azi a premierului ungar Viktor Orban si a presedintelui Parlamentului de la Budapesta, Laszlo Kover. Avertismentele trase de autorul studiului nu au fost luate insa in seama de autoritatile statului roman, subminate si infiltrate masiv de agentii statului “vecin si prieten”.

Neorevizionismul ungar

Argument

Contrariaţi şi cu decepţie deschidem din nou dosarul revizionismului ungar. Deceniile care au trecut ne-au făcut să uităm cearta cu vecinul şi eram convinşi că generozitatea cu care am iertat tot răul pe care ni l-a făcut duşmănindu-ne şi răpindu-ne o parte din ţară va fi apreciată după cuviinţă. Astăzi trebuie să constatăm însă că am trăit în iluzia unei colaborări sincere, deoarece unele cercuri influente din Ungaria şi emigraţia ungară nu au renunţat nici o clipă la gândul reanexării Transilvaniei.

Ar fi bine să nu cădem în aceeaşi greşeală comisă până în preziua dictatului de la Viena din 1940, când, deşi cunoşteam uneltirile întreprinse împotriva ţării noastre, am aşteptat nepregătiţi ziua fatală în care conducerea de atunci a României, timorată şi derutată, a recunoscut ignobila sentinţă.

Lipsa de reacţie adecvată la cursa descreierată făcută de Ungaria horthystă pentru a răpi teritorii ce nu-i aparţineau poate constitui o lecţie pentru România anului 1990 confruntată cu renaşterea revizionismului ungar. Conducerea de atunci a Ungariei a ştiut să profite de marea şansă pe care i-a oferit-o camaraderia cu hitlerismul aventurier şi lipsit de scrupule şi cu fascismul italian, reeditând între anii 1938 şi 1941 unele dintre performanţele care îngroziseră occidentul Europei cu o mie de ani în urmă. Bucuria i-a fost însă de scurtă durată şi sentinţa aplicată a fost pe măsura faptei: hotarele stabilite în 1920 la Trianon, drepte din toate punctele de vedere, au fost restabilite în 1947 la Conferinţa de pace de la Paris. Potoliţi în pornirile lor belicoase şi lingându-şi rănile cauzate de propria lor demenţă, naţionaliştii unguri devin peste noapte adepţii fervenţi ai internaţionalismului socialist şi depun toate eforturile pentru a-şi convinge vecinii şi opinia publică mondială de intenţiile lor paşnice. Cei peste 30 de ani în care regimul lui János Kádár a frânat recidivele naţionaliste sau chiar revizioniste i-au făcut pe mulţi români să creadă că vecinii noştri s-au resemnat între graniţele lor etnice şi că nu-şi mai arogă „dreptul istoric” asupra Transilvaniei.

Realitatea zilelor noastre dovedeşte însă contrariul: iredentismul există şi este bine să luăm aminte şi să nu aşteptăm cu mâinile în sîn. Deoarece, când scriem aceste rânduri, suntem în plină explozie a mişcării revizioniste, care se desfăşoară pe trei fronturi coordonate între ele: forţele politice conservator-naţionaliste din Ungaria, cercurile minoritare iredentiste din ţările vecine ei şi emigraţia ungară din Occident.

Revizionismul ungar, intrat după schimbarea de regim din Ungaria în faza acută a unei evidente accelerări, nu poate fi descris într-o lucrare în întreaga lui complexitate, oricât de exhaustivă s-ar vrea aceasta. De aceea înfăţişăm un „portret la zi”, în care vom fixa schematic anatomia mişcării, intenţiile ei deschise sau ascunse, precum şi unele dintre metodele de care se serveşte în realizarea ţelurilor sale.

Neorevizionismul, în terminologia noastră, înseamnă noua faţă a revizionismului ungar care, pentru a se încadra în spiritul documentului final de la Helsinki, a recondiţionat vechile teze ale iredentei şi le-a adaptat la actuala conjunctură politică din Europa. Dorim să asigurăm lucrării obiectivitate pe baza unor date ale istoriografiei ungare de după cel de-al doilea război mondial, date, care tocmai prin veridicitatea lor se întorc, asemenea bumerangului, împotriva celui care îl aruncă.

          După Trianon

Monarhia austro-ungară s-a descompus în toamna anului 1918 cu consecvenţa unui proces chimic. Gratiile „închisorii popoarelor”, cum era caracterizat imperiul multinaţional, sar în lături sub formidabila putere a voinţei de libertate a popoarelor înrobite. Şubredul edificiu, condamnat dezafectării, se prăbuşeşte ca minat o dată cu sfârşitul unui război pierdut, iar în locul său apar construcţiile sănătoase ale ţărilor cu o experienţă robustă, bazată pe principiul legic al stăpânirii de către cei îndreptăţiţi să stăpânească ţara ce le aparţine după drept şi dreptate, pământul pe care s-au născut şi unde formează majoritatea absolută a populaţiei. Renunţarea la tron a ultimului Habsburg – Carol al IV-lea – nu a fost decât o palidă încercare de a diminua puterea imploziei. Dezagregarea armatei imperiale a fost de fapt o scindare a ei pe criterii naţionale, fiecare ostaş apucând drumul spre locul de baştină, pe care îl va apăra de acum înainte.

Ungaria, devenită republică independentă la 16 noiembrie 1918, mai face câteva încercări anemice de a reţine, mai cu vorba bună, mai cu ameninţări, teritorii ai căror locuitori îşi manifestaseră cu hotărâre intenţia de a se uni cu ţara mamă. Populaţia acestor teritorii declară însă într-o spectaculoasă succesiune despărţirea de monarhie: cehii la 28 octombrie, croaţii la 29 octombrie, slovacii la 30 octombrie, sârbii la 25 noiembrie, iar românii la 9 noiembrie – hotărâre consfinţită la 1 decembrie 1918 de reprezentanţii întregii românimi din Transilvania.

Caracterul impetuos, democratic al Adunării de la Alba-Iulia nu lasă nici urmă de îndoială asupra voinţei de neclintit a românilor transilvăneni de a se uni cu România. Societatea ungară, educată de un secol şi mai bine în spiritul naţionalismului şovin şi pregătită pentru rolul de naţiune hegemonă, marginalizase sau ignorase cu totul procesul centrifugal de destrămare a monarhiei, proces vechi în latenţa lui, dar susceptibil oricând la o cale fără întoarcere.

Trezit brusc la realitate, poporul ungar, această masă etnică pestriţă, din care abia a treia parte erau unguri adevăraţi şi care asimilase numai în ultimii 130 de ani (1787 – 1918) mai mult de trei milioane de străini, reacţionează cu deznădejdea înecatului. În Transilvania, de unde secuii şi maghiarii loiali Ungariei şi „‚^cu musca pe căciulă” se refugiau cu sutele de mii, este dat cuvântul de ordine: „Aşteptaţi conferinţa de pace care ne va da dreptate, până atunci nu vă supuneţi şi sabotaţi”. Cei mai realişti însă, care au înţeles că roata istoriei nu mai poate fi întoarsă, rând pe rând au recunoscut hotărârea cu caracter plebiscitar, de unire a Transilvaniei cu România pentru totdeauna.

În Ungaria ticsită de refugiaţi, aflată în plină derută socială şi economică, se formează primele nuclee iredentiste. Motorul care pune în mişcare revizionismul ungar încă din toamna lui 1918, are în prima linie pe refugiaţii din teritoriile ce se despărţiseră de Ungaria. Consiliul Naţional Secuiesc, MOVE, EME şi Liga Apărării Teritoriului sunt primele organizaţii de acest fel, înfiinţate în Ungaria în toamna anului 1918 şi în primăvara următoare.

Tratatul de pace spulberă însă şi ultimele speranţe şi deschide calea reacţiilor disperate: „Aşteptaţi, nu depuneţi jurământ românilor, lucrurile nu pot dura” etc.

Lucrurile au durat, însă, pentru că tratatul nu făcea decât să legalizeze dezagregarea Ungariei multinaţionale, consumată spontan prin voinţa generală a popoarelor neungare de a înmormânta monarhia dualistă. Procesul a fost democratic, ireversibil, iar încercările ulterioare ale istoriografiei ungare de a-l contraface s-au lovit de autenticitatea implacabilă a faptului istoric.

Considerând Trianonul ca un accident funest, Ungaria n-a înţeles nici până astăzi că Pacea din 1920 a constituit în realitate „marea răfuială” dintre popoarele majoritare, dar oropsite, ale monarhiei şi naţiunea ungară hegemonă, dar veşnic minoritară în propria-i ţară.

Mişcarea revizionistă preia argumentele contelui Albert Ápponyi, conducătorul delegaţiei ungare la Conferinţa de pace, şi formulează, în baza lor, ideologia, la care nu a renunţat nici până în zilele noastre. La loc de frunte stă şi astăzi doctrina „dreptului istoric”, interpretată însă cu totul împotriva sensului ei real, deoarece conţinutul ideii înseamnă dreptul celei mai vechi etnii care a locuit teritoriile respective şi această etnie este poporul român care aici s-a născut şi aici a trăit totdeauna. Repertoriul iredentist mai cuprinde enumerarea consecinţelor „catastrofale” care ar fi decurs din dezmembrarea monarhiei, precum: incapacitatea ţărilor beneficiare de a sta pe propriile lor picioare din punct de vedere economic sau de a stăpâni problema minorităţilor. Ceea ce mai îngrijora pe iredentişti era regresul cultural pe care l-ar suferi viitoarea minoritate ungară, obligată să trăiască în „condiţii inferioare” de civilizaţie în ţările limitrofe.

Acestea erau în general împrejurările în care ia naştere mişcarea revizionistă ungară cvasi instituţionalizată. În simbioza cu fascismul ungar, aceasta preia cârma ţării pe la începutul anilor treizeci; iredentismul dictează în continuare politica externă a Ungariei. Angajaţi cu trup şi suflet în aventura nazistă, conducătorii Ungariei obţin drept recompensă de la Hitler şi Mussolini o bună parte a teritoriilor unite cu ţările cărora le aparţineau. Pierzând războiul, Ungaria fascistă este din nou redusă la teritoriul ei etnic prin hotărârile Tratatului de Pace de la Paris din 1947.

Straniu în toată afacerea este că deşi actualele hotare au fost recunoscute în 1947, la Paris, ţinta atacurilor revizioniste a rămas tot Trianonul.

Misterul acestei amnezii deliberate, îşi are, în primul rând, explicaţia în puterea magică a sloganului „Trianon”. Repetat până la exasperare în perioada primei ofensive iredentiste, între cele două războaie mondiale, „Trianon” s-a întipărit adânc în conştiinţa naţională ungară. Reluarea lui în a doua repriză a partidei, care se desfăşoară în prezent, înarmează cauza revizionistă cu un atu redutabil. Tactica iredentistă contează în acelaşi timp pe ignoranţa crasă a tineretului şi a unor pături sociale în materie de istorie. Cu aceeaşi şansă este alimentată, cu informaţii eronate, opinia publică mondială, care ignoră în linii mari istoria acestei părţi a Europei.

Dezinvoltura cu care este reclamată pe toate căile „nedreptatea” săvârşită în palatul mic de la Trianon, explică de ce publicul larg, neavizat, ignoră cu totul Pacea de la Paris din 1947, de parcă nici n-ar fi existat un al doilea război mondial pierdut de Ungaria fascistă, război care s-a terminat cu repunerea în drepturi teritoriale a ţărilor cărora li s-au răpit teritorii prin forţă sau prin dictate de către vecinii unguri. Desigur că deplângerea „tragediei de la Trianon” are o încărcătură propagandistică considerabil mai mare decât reclamarea deciziilor de la Paris din 1947. La Trianon au fost modificate „hotarele de o mie de ani” ale monarhiei (grosolană diversiune istorică !) – fapt care poate trezi eventuala compasiune, pe când tratatul din 1947 este mai bine dacă e trecut sub tăcere, pentru că prin el a fost sancţionată Ungaria horthysto-fascistă pentru samavolnica anexare a unor teritorii aparţinând ţărilor învecinate.

Vorbind mereu despre Trianon, revizioniştii unguri ar vrea parcă să mute înainte cu şaptezeci de ani „stările” şi „drepturile istorice” semifeudale de atunci, decretându-le actuale şi valide în contextul politic şi etno-demografic de la sfârşitul secolului. Reclamarea eventualei nedreptăţi săvârşite de tratatul de la Paris din 1947 nu-i aranjează pe unguri nici pe plan diplomatic, pentru că ar supăra Rusia, moştenitoarea Uniunii Sovietice, şi Marile Puteri semnatare ca şi actuali giranţi ai pactului. De bunăvoinţa şi ajutorul acestor ţări Ungaria are astăzi mare nevoie.

Rămâne deci Trianonul contra căruia se pledează cu argumente din 1920 bazate, după cum vom vedea, pe statistici falsificate în 1990.

Marea majoritate a materialului propagandistic difuzat de către iredenta ungară în Ungaria sau pe plan internaţional este încărcat cu date manipulate privind perioada premergătoare primului război mondial, iar actuala situaţie etno-demografică din regiune este total ignorată sau falsificată grosolan.

Un singur exemplu edificator: populaţia Transilvaniei care conform statisticilor maghiare, la data Tratatului de la Trianon, era de aproximativ 5.300.000 de locuitori, este „fixată” la 3.500.000 de anuarul statistic maghiar pentru anul 1990. (A Tények Könyve – 90). Din aceştia, spune ziarul Népszabadság, care citează datele anuarului, 1.660.000 erau unguri.

Aceeaşi falsificare incalificabilă figurează la pag. 58 din numărul 2 din 2 mai 1990 al revistei Erdélyi Magyarság, (Maghiarimea Transilvaniei, publicaţie editată de organizaţiile „refugiaţilor” din Transilvania), unde populaţia Transilvaniei în 1920 ar fi fost tot de 3.500.000, din care 1.664.000 maghiari. Potrivit acestor aberaţii statistice, dacă scădem ungurii 1.664.000 din cei 3,5 milioane, apoi germanii, circa 600.000 şi celelalte minorităţi – aproximativ 250.000, rămân în jur de un milion de români. Câtă vreme statisticile ungare mai serioase sunt de acord cu cifra de 3.000.000 de români care au populat Transilvania de la Trianon, numai propaganda revizionistă trece sub tăcere şi lucrează cu falsuri impertinente, cu care a umplut puzderia de „studii” apărute în ultima vreme pe piaţa cărţilor din Ungaria.

Este, bine, deci să cunoaştem şi să verificăm aşa-numita nedreptate de la Trianon, pentru a ne putea orienta corect în sumedenia de date dubioase ale propagandei maghiare. Este de asemenea necesar să discernem, de la bun început, datele istoriografiei ungare serioase, care sunt în general mai aproape de realitate – şi pe care le utilizăm în măsura cuvenită, de cifrele abominabil falsificate ale maculaturii de propagandă destinată marelui public.

Să aruncăm acum o privire asupra modificărilor teritoriale şi de populaţie survenite în urma Tratatului de la Trianon.

Pentru a înţelege corect problema revizionismului ungar este necesar un mic excurs cu privire la teritoriu şi populaţia acestuia în urma tratatului de la Trianon. Monarhia ungară a pierdut 190.263 km.p. (67,27%) din suprafaţa totală de 282.870 km.p (exclusiv Croaţia) şi 10.665.287 de locuitori, sau 58% din totalul de 18.264.533 de locuitori, câţi avea Ungaria imediat înainte de încheierea păcii. Din locuitorii teritoriilor unite cu statele formate în urma tratatului, însă 8.130.287 – 76% – erau neunguri care reveneau la patria de baştină şi abia 24% (sau 2.535.000) erau unguri care deveneau minoritari în ţările respective.

În protestul înaintat în 1920 conferinţei de pace de către contele Albert Ápponyi, şeful delegaţiei ungare, figurează 2.750.000 de unguri, exagerare dictată de poziţia precară de pe care trata Ungaria. Ultima statistică ungară din 1988, întrece însă pe Ápponyi în manipularea datelor şi dă cifra de 3.227.000, fără a menţiona că ea include şi pe evrei în numărul ungurilor. Oricum, propaganda revizionistă s-a lamentat timp de şaptezeci de ani pentru pierderea acestor două milioane şi jumătate de conaţionali şi n-a avut vreodată un cuvânt de apreciere pentru reintegrarea în ţările de baştină, a peste opt milioane de foști minoritari. Ba dimpotrivă, actuala propagandă iredentistă, cinică în „raţionamentul” ei, acuză tratatul de la Trianon pentru a fi lichidat un stat multinaţional „înfloritor”, cum era monarhia, creând în locul lui patru ţări „multinaţionale”, neînstare să stăpânească problema minorităţilor. Cu alte cuvinte, după logica ungară, este preferabilă o Ungarie în care neungurii erau majoritari, unei Românii cu nici 10% populaţie minoritară…

Examinând proporţia unguri-neunguri în detaliu, pe „ţări succesoare”, găsim următoarea situaţie: în provinciile cedate Iugoslaviei, din 1.519.013 de locuitori erau numai 459.000 de unguri (30%) iar în cazul Cehoslovaciei din 3.567.575 de locuitori, reveniţi acestei ţări, abia în jur de 750.000 (20%) erau unguri. În Transilvania, reunită cu România, din totalul de 5.236.305, cifră discutabilă, menţionată în statisticile maghiare, numărul românilor era cu mult peste trei milioane, iar al secuilor şi maghiarilor de 1.326.000 (25,34%). De remarcat aici, integrarea secuilor în blocul maghiar, pervertire practicată în toate statisticile ungare moderne.

Din aceasta a constat deci „marea nedreptate” făcută Ungariei, imperiu, care, cu o populaţie naţională permanent minoritară, a reuşit sute de ani în şir să înrobească teritorii şi locuitori aparţinând ţărilor învecinate. Tratatul de la Trianon a curmat suferinţa a aproape nouă milioane de supuşi oropsiţi ai monarhiei şi le-a dat libertatea în cadrul statelor naţionale proprii, iar Ungaria a fost, în sfârşit, limitată la graniţele ei naţionale.

Înainte de a examina anatomia complexă a revizionismului şi metodele prin care încearcă să-şi atingă ţelul găsesc că, pentru tinerii mai necunoscători în ale istoriei şi pentru împrospătarea memoriei celor mai în vârstă, este utilă o retrospectivă asupra performanţelor obţinute de această mişcare în prima ei ofensivă dintre cele două războaie mondiale.

Aşa cum am mai arătat, primele organizaţii revizioniste iau naştere în 1918, imediat după separarea de monarhie a provinciilor neungare, deci Tratatul de la Trianon din 1920 poate fi considerat doar formal actul de naştere al iredentei maghiare. Dezagregarea monarhiei a fost în consecinţă un proces istoric legic, care s-a încheiat în toamna anului 1918 în decurs de câteva zile, prin voinţa nestrămutată a popoarelor în majoritate absolută ce locuiau teritoriile respective.

Concomitent asistăm la destabilizarea societăţii maghiare, provocată de anarhia din rândurile armatei şi de izbucnirea, la 30 octombrie 1918, a revoluţiei de la Budapesta. A doua zi, la 31 octombrie, regele numeşte pe contele Mihály Károlyi în fruntea unui guvern al coaliţiei radical burgheze şi a social democraţiei. Timp de patru luni şi jumătate, Károlyi se străduieşte să menţină integritatea monarhiei tratând fără succes cu reprezentanţii populaţiei majoritare din teritoriile despărţite de monarhie. Soarta monarhiei este însă pecetluită de încheierea armistiţiului la 3 noiembrie 1918 în vila Giusti, de lângă Padova. Ungaria devine, la 16 noiembrie 1918, republică independentă şi vrea să acţioneze de acum în spirit nou, democratic: secuii şi maghiarii din Transilvania se reunesc, la 28 noiembrie, la Târgu-Mureş, şi lansează un apel „Către popoarele lumii”, în care asigură audienţa mondială că „domnia ungară” în Transilvania nu înseamnă imperialism, oligarhie şi nici militarism, ci independenţă democratică pentru fiecare naţiune, administraţie publică şi justiţie pe limba proprie, potrivit principiilor formulate de Wilson, preşedintele SUA. Altă încercare de ultima oră este manifestul din 5 decembrie 1918, prin care Ungaria asigură autonomia naţionalităţilor, vrând să devină o „Elveţie a Orientului”.

După câteva luni, la 21 martie 1918, contele Károlyi, depăşit de evenimente şi sub ameninţarea falimentului social-economic, predă puterea lui Béla Kuhn, care, în fruntea „Republicii Sovietice Ungare” mai încearcă timp de 132 de zile să restabilească vechile graniţe. Atacând, la 15 aprilie 1919, frontul român, armata roşie ungară declanşează o contraofensivă, care, după două săptămâni de lupte, fixează, la 30 aprilie, noua linie de demarcaţie pe Tisa. La scurt timp, la 8 mai 1919, Conferinţa de pace aprobă viitoarele hotare dintre Ungaria şi România, respectiv Cehoslovacia, ceea ce duce la o nouă încercare disperată a ungurilor de a recuceri vechile teritorii. După o ofensivă în direcţia Slovaciei, ungurii pornesc, la 20 iulie, o ofensivă pe linia Tisei, care are drept răspuns o contraofensivă română, la 24 iulie. Trupele române dispersează armata roşie ungară intrată în derută şi cuceresc, la 4 august 1919, Budapesta. Capitala ungară este părăsită abia la 14/16 noiembrie 1919, când amiralul Horthy, acceptat de puterile Antantei, îşi face intrarea în oraş.

Între timp, cercurile conducătoare secuieşti şi maghiare din Transilvania care, în ciuda răscoalelor populare cu caracter antimaghiar, rămăseseră pe loc, propagă cuvântul de ordine: „Aşteptaţi conferinţa de pace, staţi pe loc, lucrurile se vor aranja”. Exodul însă pornise şi, după semnarea păcii, el continuă cu intensitate crescândă. Mai mult de 200.000 de mici nobili, funcţionari şi indivizi care se temeau de justiţia română părăsesc în această perioadă Transilvania şi formează primele nuclee ale mişcării revizioniste din Ungaria. Un număr însemnat de persoane din aceste categorii rămâne însă pe loc şi, infiltrându-se în organizaţiile politice, culturale şi religioase, va forma ulterior coloana a cincea a revizionismului.

În Ungaria, unde se instalase între timp regimul horthyst, obiectivul principal al politicii era întreţinerea spiritului naţionalist-şovin şi iredentist. Şocul economic cauzat de pierderea unor teritorii bogate în materii prime, precum şi dezechilibrul pieţei interne duce la o criză socială agravată de sosirea unui mare număr de refugiaţi din teritoriile unite în state naţionale. Guvernanţii, nereuşind să redreseze ţara, dau vina pe „ciuntirea ţării” şi creează o psihoză colectivă de frustrare care facilitează cursul iredentist. La început mai reţinut, împletit cu activităţi culturale, apoi tot mai deschis, revizionismul devine religia maselor nemulţumite de criza social-economică din ţară. Transfugii, disperaţi în declasarea lor socială şi economică, sunt promotorii acestei psihoze pe care o întreţin, rupând sistematic rănile şi reinfectându-le.

Refugiaţii din Transilvania, în mare parte intelectuali aparţinând fostei pături conducătoare, erau elementele cele mai virulente ale dreptei revizioniste. În parlamentul horthyst, din totalul de 239 de deputaţi, nu mai puţin de 79 proveneau din teritoriile unite în stat naţional, iar studenţii refugiaţi constituiau 40% din numărul studenţilor din organizaţiile revizioniste.

Mişcarea revizionistă va ajunge să dea tonul în politica culturală şi de învăţământ a Ungariei. În 1927, un număr de 34 de asociaţii cu ramificaţii în întreaga ţară se unesc în Liga Revizionistă Ungară, care ocupă o serioasă pondere politică.

Paralel cu consolidarea politică a revizionismului, asistăm la o spectaculoasă evoluţie a fascismului ungar, care ia naştere în 1923 şi după numai nouă ani se instalează la cârma ţării. În perfectă simbioză, fascismul şi revizionismul se orientează în prima perioadă spre Italia lui Mussolini, de la care aşteaptă sprijin în satisfacerea revendicărilor teritoriale ale Ungariei. Mai târziu însă ele descoperă în Hitler pe adevăratul lor mentor şi stăpân.

Primul serviciu pe care-l fac ungurii Germaniei naziste a fost ajutorul dat în pregătirile pentru anexarea Austriei (Anschlussul din 13 martie 1938). Ungaria îşi trădează astfel vecina cu care era legată printr-un pact de prietenie. Apreciind acest prim aport al camarazilor unguri la cauza consolidării fascismului, Hitler îi include în planul de dezmembrare a Cehoslovaciei.

La Conferinţa de la Munchen, din 29 septembrie 1938, cele patru puteri (Franţa, Anglia, Germania şi Italia) semnează un acord în baza căruia Germania primeşte Regiunea Sudetă a Cehoslovaciei. Nu mult după aceea, Hitler îi recompensează pe unguri dându-le, prin primul dictat de la Viena (2 noiembrie 1938), un teritoriu de 12.400 km.p. din sudul Slovaciei cu o populaţie de 1.100.000 de locuitori, din care 606.000 erau maghiari iar restul slovaci.

Ungaria mulţumeşte pentru acest cadou prin aderarea la Pactul Anticomintern şi aşteaptă partea de pradă din dezmembrarea Cehoslovaciei. Coordonându-şi atacul cu germanii, care ocupă Praga la 15 martie 1939, guvernul ungar atacă, în noaptea de 14 spre 15 martie, Ucraina Subcarpatică şi o anexează. Revizioniştii ocupă astfel alţi 12.171 km.p. cu o populaţie de 496.000 de locuitori, din care doar 12,7% erau maghiari.

La numai două zile după ce germanii, la 1 septembrie 1939, trec graniţa poloneză, declanşând astfel cel de-al doilea război mondial, Pál Teleki, prim-ministrul ungar de atunci, solicită ajutorul lui Mussolini în problema revizuirii hotarelor României. În scrisoarea sa către Duce, Teleki susţine că opinia publică internă presează guvernul spre o rezolvare grabnică a pretenţiilor teritoriale maghiare şi, în consecinţă Ungaria, pregăteşte o intervenţie armată împotriva României. Dacă nu i se dă satisfacţie printr-o conferinţă organizată în acest scop, Ungaria va obţine revizuirea cu orice risc. Germania, care nu dorea un conflict româno-ungar, impune moderaţie guvernului de la Budapesta şi divergenţa este, pentru moment, aplanată. În anul care urmează însă, după o vehementă campanie diplomatică împotriva ţării noastre, Horthy ordonă mobilizarea generală şi masează trupe la graniţa cu România. În schimbul aprobării de a ocupa Transilvania, Ungaria îi oferă lui Hitler liber acces la căile ferate ungare pe toată durata războiului, precum şi o contribuţie mărită în cereale.

Vrând să evite un conflict armat între România şi Ungaria, Hitler mai face un demers pe lângă Carol al II-lea, regele României, în vederea începerii unor tratative cu ungurii. Acestea au loc între 16-24 august 1940, fără a duce însă la vreun rezultat.

În faţa acestei situaţii, Hitler convoacă la Viena pe miniştrii de externe român şi ungar, precum şi pe primul ministru ungar şi impune României, la 30 august 1940, ignobilul diktat care smulge din trupul Transilvaniei 42.243 km.p., cu o populaţie de 1.304.000 de români şi doar 968.000 de maghiari.

Următoarea manevră a revizionismului ungar este îndreptată împotriva Iugoslaviei, cu care Ungaria încheiase, la 12 decembrie 1940, un tratat de prietenie, tratat pe care îl va încălca la fel de perfid ca şi în cazul Austriei.

Astfel, la 6 aprilie 1941, în timp ce trupele germane se pregăteau să invadeze Iugoslavia, revizioniştii de la Budapesta, la fel ca şi în cazul Cehoslovaciei, sunt gata să participe la împărţirea prăzii. În prealabil, însă, guvernul ungar asigură, în mod ipocrit, puterile occidentale, spunând că prezenţa trupelor sale în Iugoslavia este necesară pentru protecţia minorităţii ungare din acea ţară. Împreună însă cu germanii, trupele ungare ocupă şi anexează, la 11 aprilie, regiunile Bácska şi Baranya precum şi teritoriul dintre Mura şi Drava, cu o suprafaţă totală de 11.417 km.p. şi 1.025.507 locuitori. Din aceştia, potrivit statisticilor ungare, doar 36,6% erau unguri.

Cât de mârşavă a fost Ungaria faţă de vecinii şi „prietenii iugoslavi” reiese din sinuciderea, în semn de protest a primului ministru Teleki, omul care la fel de mârşav ne răpise parte din Transilvania, dar care, într-un acces de remuşcare şi onestitate, a părăsit cursa descreierată în care se angajase ţara sa.

În scrisoarea sa de adio către Horthy, Teleki spune: „Suntem o ţară de laşi şi sperjuri. Nici un cuvânt în legătură cu atrocităţile comise împotriva maghiarilor (minorităţile maghiare din teritoriile unite cu statele naţionale n.a.) nu este adevărat. Ne-am aliat cu răufăcătorii şi ne-am pierdut cinstea naţională. Suntem cea mai detestată naţiune şi vom deveni profanatori de cadavre. Sunt vinovat că nu v-am oprit”.

Sunt cuvinte grele care acoperă întreaga şi trista realitate a acelor ani.

Recolta realizată de revizionismul ungar între 1938-1941 înseamnă 78.231 km.p., iar populaţia Ungariei creşte de la 9.000.000 la 14.683.323 locuitori. Componenţa etnică a celor peste cinci milioane de noi cetăţeni, „achiziţionaţi” în aceşti trei ani indică în medie 61% de neunguri faţă de 39% de unguri.

Acest proces de rapturi a fost însoţit de masacrele comise de trupele şi administraţia ungară cu ocazia fiecărei anexări. Noi românii ne plângem morţii asasinatelor de la Treznea, Ip, Camăr, Păuşa, Sucutard, Ciumârna, Şimleul Silvaniei, Cosniciul de Sus, Mureşenii de Câmpie, Huedin etc. De la intrarea trupelor ungare şi până la 1 septembrie 1942, au fost ucişi …. 991 de români iar numărul celor maltrataţi, schingiuiţi a atins, până în vara lui 1943, cifra de 15.000. Numărul românilor expulzaţi sau refugiaţi se ridică, până la mijlocul anului 1944, la 217.942 de persoane.

Peste tot, în Slovacia, Ucraina Subcarpatică sau Iugoslavia pe unde s-au instalat autorităţile ungare, armata, jandarmii şi poliţia de asemenea au ucis, schingiuit şi deportat populaţia civilă. Deosebit de bestiale au fost masacrele din Iugoslavia, unde femei, bătrâni şi copii au căzut victima autorităţilor ungare: 2.300 în 1941 la ocuparea zonelor axate şi peste 6.000 în ianuarie 1942, când cadavrele sârbilor ucişi erau aruncate în copcile Dunării îngheţate. Tot în Iugoslavia au fost deportate peste 50.000 de persoane a căror „vină” era că se stabiliseră în regiunea respectivă după 1918.

Moralmente izolată, detestată de toţi vecinii, Ungaria intră în mai 1941 în războiul contra Uniunii Sovietice şi rămâne ultima aliată a Germaniei naziste, expunându-se la mari pierderi de vieţi omeneşti şi bunuri materiale.

Epilogul s-a consumat la conferinţa de pace de la Paris, în 1947, care demontează încă o dată versiunea modernă a imperiului Sfântului Ştefan restabilind astfel ordinea naturală în bazinul carpato-dunărean.

Nu este de mirare că, după război, cehoslovacii, ca reflex al urii lor faţă de fasciştii unguri, declară prin decret guvernamental, la 5 aprilie 1945, drept apatridă întreaga minoritate ungară de-acolo. După un an de discriminări, deportări, schimb de populaţie şi alte persecuţii, în vara lui 1946, 327.000 din cei aproximativ 500.000 minoritari unguri optează pentru naţionalitatea slovacă.

Faţă de acest tratament dur şi nedemocratic, noi românii le-am iertat maghiarilor toate păcatele, le-am dat drepturi depline, am avut în 1950 miniştri maghiari care abia vorbeau româneşte, le-am creat chiar o regiune autonomă, stat în stat, de unde funcţionarii români se refugiau de frica autorităţilor „române” maghiarizate.

După Pacea de la Paris, 1947

Aparent vindecată de aventura revizionistă, care pe lângă distrugerea ţării i-a adus oprobiul lumii civilizate, Ungaria ia calea „democraţiilor socialiste” reuşind să-şi reformeze în parte viaţa publică fascizată. Ocupată cu „renovarea” prestigiului naţional şi căutând să se pună bine cu vecinii, Ungaria devine adepta zeloasă a internaţionalismului socialist. Degajată de majoritatea elementelor fasciste care părăsesc, după 1944, ţara, viaţa politică, socială şi culturală a societăţii maghiare ia o orientare marxistă. Proporţiile defascizării ţării şi implicit a fascizării exilului maghiar se pot intui din numărul de 815.653 de emigranţi, care au părăsit între 1944 şi 1960 Ungaria. Purtători, în marea lor majoritate, ai virusului revizionist, ei l-au exportat şi au contribuit la consolidarea iredentismului din sînul emigraţiei maghiare care s-a manifestat chiar şi în timpul Conferinţei de pace de la Paris din 1947.

Înainte de a trece la examinarea fazei de latenţă a mişcării revizioniste din Ungaria, faza care a durat peste treizeci de ani, mai trebuie consemnată o răbufnire revizionistă a guvernului ungar, în perioada de pregătire a Tratatului de la Paris (1947).

Deşi era evident că tratatul de pace se va baza pe principiile stabilite în documentul armistiţiului din ianuarie 1945, partea ungară încearcă să se tocmească şi să deplaseze spre est graniţa comună cu România.

Exploatând unele discuţii în problema Transilvaniei între Uniunea Sovietică şi anglo-americani, ministrul de externe ungar pregăteşte câteva variante proprii. Un plan preconiza, de exemplu, crearea unei Transilvanii independente, altul legarea regiunii secuieşti de Ungaria printr-un coridor, un al treilea propunea anexarea la Ungaria a unei fâşii de 22.055 km.p. cuprinzând judeţele din vestul României, teritoriu populat de mai mult de 1.500.000 de locuitori. Prin această ultimă „soluţie”, pentru recuperarea a 500.000 de maghiari, ar fi revenit Ungariei peste 900.000 de români. S-a mai propus organizarea unui referendum, dar în final partea maghiară s-ar fi mulţumit şi cu anexarea unei fâşii de 11.800 km.p. populată de 442.000 de maghiari şi 421.000 de români.

O delegaţie condusă de ministrul de externe János Gyöngyösi pleacă în aprilie 1946 la Moscova pentru a prezenta lui Stalin acest ultim plan de revizuire. După câteva zile de discuţii şi rugăminţi, ungurii se întorc cu recomandarea lui Molotov de a trata problema cu românii. Guvernul ungar pregăteşte în grabă o delegaţie condusă de ambasadorul extraordinar dr. Pál Sebestyen, care, la 27 aprilie 1946, se deplasează la Bucureşti, dar întâmpinând un refuz hotărât din partea românilor, se întoarce fără nici un rezultat. Nu mult după aceea, la 7 mai 1946, consiliul miniştrilor de externe al celor trei mari puteri, acceptă restabilirea graniţei româno-ungare de la 1 ianuarie 1938.

Maşinaţiunile şi intrigile, prin care ungurii au încercat în aceşti doi ani să ne răpească din nou o parte a Transilvaniei, pot umple câteva volume şi dovedesc caracterul peren al politicii revizioniste ungare.

În urma eşecului suferit prin încheierea păcii de la Paris, societatea ungară, aparent calmată, face ca dispărută în trapa istoriei ideologia revizionistă cu întregul ei eşafodaj instituţional. Conducerea marxistă epurează cu rigoare draconică rămăşiţele culturale ale iredentismului, ştergând cu grijă urmele acestei doctrine.

Istoriografia oficială ungară, care între cele două războaie mondiale fusese inspiratoarea mişcării fascist-revizioniste, îşi orientează acum cercetările spre realităţile sociale din „milenarul” regat şi descoperă, ca prin minune, că în el au mai trăit, pe lângă poporul ungar hegemon, şi naţionalităţi, ca de pildă românii, în număr destul de mare. „Schimbarea de macaz” este realizată însă numai de falanga marxistă a istoricilor pe când vechea gardă naţionalistă, fiind redusă la tăcere, se pune pe aşteptare în speranţa unor vremuri mai bune.

Îngheţarea tendinţelor naţionaliste în scrierea istorică nu durează însă decât până spre începutul anilor optzeci, când, în condiţiile liberalizării politice permise de regimul Kádár, asistăm la un reviriment treptat al curentului naţional-revizionist, marcat prin apariţia din ce în ce mai numeroasă a lucrărilor care tratează problema Trianonului. Continuând linia iredentismului militant practicată între cele două războaie mondiale, aceste lucrări aduc în prim plan implicaţiile teritoriale şi economice ale tratatului şi ignorează pârghia etno-demografică, explozivul care a dezmembrat monarhia austro-ungară multinaţională. Punctul culminant îl constituie apariţia, în 1986, a monumentalei Istorii a Transilvaniei (Erdély története) ale cărei trei volume apar la Editura Academiei din Budapesta.

Emigraţia, care îşi păstrase tot timpul profilul naţionalist, şovin şi revizionist, îşi coordonează politica cu dezgheţul ideologic din ţară, tema revizuirii hotarelor devenind doctrina de bază în marea majoritate a organizaţiilor din exil. Conducerea de la Budapesta iniţiază o colaborare fără rezerve cu emigraţia şi, prin intermediul organizaţiei guvernamentale „Uniunea Mondială a Ungurilor”, pune bazele unei colaborări panungare atotcuprinzătoare.

Cele trei mari obiective ale revizioniştilor unguri sunt: obţinerea unui climat internaţional favorabil cauzei ungare, „amorsarea” opiniei publice din Ungaria şi exportul politicii neorevizioniste spre regiunile limitrofe, îndeosebi spre Transilvania.

O atenţie deosebită merită o investigaţie a factorilor politici şi social – economici care întreţin în prezent flacăra iredentismului ungar, asupra formelor de organizare şi metodelor utilizate, precum şi asupra tacticii ideologice aplicate de această mişcare. Deoarece activitatea centrală se împleteşte cu cea din emigraţie şi cea din Transilvania, vom trata aceste trei domenii concomitent, încercând să conturăm unitatea şi specificul fiecăreia.

Am arătat mai înainte că, aparent, mişcarea revizionistă din Ungaria a sucombat o dată cu semnarea tratatului de la Paris (1947) şi răstimpul de la 1947 şi până spre sfârşitul anilor şaptezeci a fost o perioadă de silită latenţă în ţară şi de o crescândă efervescenţă în sînul exilului. Examinarea amănunţită a acestei faze în Ungaria ar fi instructivă, însă caracterul ocult, conspirativ, al activităţii face cercetarea ei mai anevoioasă. Voi menţiona, totuşi, instituţiile care au patronat mişcarea din ţară precum şi căile propagandei spre Transilvania.

Actuala recrudescenţă a naţionalismului şovin a fost declanşată de instaurarea unui climat liberal în societatea ungară şi ea s-a propagat spre Transilvania şi spre emigraţie, aducându-le la un numitor comun: militarea pentru o soluţie neorevizionistă.

Rădăcinile politice ale revizionismului ungar se îndreaptă spre refacerea imperiului Sfântului Ştefan. Ideea, care pare astăzi absurdă, a produs un efect psihologic şi mobilizator de mase, omniprezent în societatea ungară din Ungaria, în exil şi în unele cercuri din Transilvania.

Ungaria declara, încă din 1945, prin ministrul ei de externe, János Gyöngyösi, că ţara a rupt cu trecutul reacţionar şi războinic, iar concepţia despre „Ungaria istorică” (imperiul Sfântului Ştefan, n.a.) a fost abandonată o dată cu semnarea armistiţiului. Că ungurii au încercat, tot prin Gyöngyösi, să obţină o revizie parţială (misiunea Sebestyen – 1947), dovedeşte că, deşi recunoşteau absurditatea planului de a reclădi marele imperiu ungar, în realitate încercau să-l realizeze în rate. Actualele declaraţii belicoase ale conducerii de la Budapesta, care îşi arogă dreptul de a apăra interesele celor 15 milioane de unguri răspândiţi pe tot globul, dovedesc, în continuare, că ideea a rezistat „tratamentului” marxist de educaţie internaţionalistă şi reapare într-o formă nouă şi mai sofisticată. Neorevizionismul ungar în unele variante ale sale pretinde în ultima vreme brutale revizii de hotare, adică anexarea Transilvaniei, nemulţumindu-se cu crearea unor condiţii, în care minorităţile ungare din ţările limitrofe să fie cât mai strâns legate de „patria-mamă”: Ungaria. Acestea ar fi: activităţi cultural-istorice, comune, schimb de elevi, studenţi şi profesori, trimiterea din Ungaria de literatură şi manuale şcolare şi intensificarea în continuare a turismului reciproc. Completându-le „armonios” cu răspândirea în Ardeal a hărţilor reprezentând Ungaria Mare, hărţi de vânzare la toate chioşcurile din ţara vecină, neorevizioniştii încearcă să alimenteze vechile idei ale curentului revizionist, în stare să provoace, la timpul potrivit, o schimbare a stau-quo-ului actual.

Pe lângă acest curs major al politicii externe ungare, desuet în aparenţă, există o serie de circumstanţe conjuncturale ale politicii interne din ţara vecină datorită cărora guvernanţii şi partidele de acolo exploatează ideea neorevizionistă în propriul lor interes.

Aş aminti, în primul rând, acţiunea de salvare a prestigiului Partidului Socialist Ungar, succesorul comuniştilor, campanie care a mobilizat personalităţi marcante şi le-a plasat în primele rânduri ale actualei ofensive neorevizioniste.

Promotorul mişcării şi autor al doctrinei panungare este Mátyás Szűrős, fostul preşedinte provizoriu al Republicii Ungare. El declara, în mai 1989, revistei revizioniste Erdélyi Tudósitások (Informaţii despre Transilvania) că ideea potrivit căreia toţi ungurii de peste hotare sunt membrii marii naţiuni ungare şi Ungaria este răspunzătoare de soarta lor, i-a venit în urma vizitelor făcute în Transilvania şi a discuţiilor avute acolo cu András Sütő, Sándor Kányádi, Géza Domokos, János Fazékas şi Attila T. Szabó. Szűrős recunoaşte că această politică poate duce la reînvierea Micii Antante, dar schimbările survenite în 1985 în Uniunea Sovietică i-au dat un impuls decisiv în a enunţa şi susţine aceste teze. Întrebat dacă şi alte cercuri guvernamentale împărtăşesc vederile sale, Szűrős l-a asigurat pe ziarist că atât în conducerea partidului cât şi la ministerul de externe se afirmă o gardă tânără, care şi-a însuşit această doctrină justă. Alţi membri ai guvernului socialist: Imre Szokai şi Csaba Tabajdi, ministru adjunct răspunzător de problema minorităţilor din Ungaria şi a maghiarilor de peste graniţe, au elaborat metodele de punere în aplicare a doctrinei panungare.

Politica neorevizionistă a fost deci consolidată de guvernanţii socialişti în perioada de la 1988 şi până la instalarea primului parlament liber ales, iar prin venirea la putere a Forumului Democratic Ungar (FDU) această politică a luat forme mai agresive. Din statul major al partidului care a câştigat alegerile din aprilie 1990 fac parte personalităţi politice şi culturale binecunoscute pentru antiromânismul lor, ca scriitorul István Csurka, reputat pentru violentele sale ieşiri şovine şi antisemite, Ernő Raffay, istoric specializat în probleme româno-ungare sau Lajos Für şi Géza Jeszenszky, revizonişti militanţi.

Raffay, mentor ideologic al FDU, declara în aprilie 1990, la Televiziunea Ungară, cu ocazia prezentării platformei partidului, că în România este necesară o reorganizare a statului pe provincii federale, printre care regiunea autonomă maghiară să aibă un statut special. Raffay este de altfel autorul unor lucrări de istorie foarte tendenţioase, chiar duşmănoase faţă de ţara noastră din care am menţiona doar trei titluri elocvente: De la voievodate până la imperiu – Budapesta 1989, Secretele Trianonului – Budapesta 1990 şi Transilvania 1918 – 1919, ultima o încercare impertinentă de a califica România drept ţară imperialistă.

Nu mai amintim aici de multitudinea micilor partide din Ungaria, care se erijează la rândul lor în apărători ai ungurilor de peste hotare, ponderea lor politică fiind neînsemnată. Oricum, mai fiecare partid din ţara vecină, în vânătoare de popularitate, şi-a pus în program acest sine qua non al naţionalismului ungar. De notat însă că lucrurile au mers atât de departe, încât voci îngrijorate din sînul comunităţii maghiare din Transilvania au condamnat faptul că aceste partide exploatează în propriul interes electoral închipuitele suferinţele ungurilor minoritari.

Dar ariergarda comunismului ungar aflătoare la cârma ţării între 1988 şi 1990 n-a jucat rolul de salvatoare a ungurilor de peste hotare numai din considerente electorale. Confruntată cu crunta criză social-economică postcomunistă, această garnitură a îmbrăcat haina naţionalistă pentru a abate atenţia poporului de la propria-i mizerie şi a o îndrepta asupra aşa-ziselor suferinţe ale fraţilor de peste hotare. Până la 22 decembrie 1989, au fost chiar favorizaţi în această politică de însăşi situaţia din ţara noastră. Adăugând în propaganda sa opresiunii generale din România o notă în plus, aceea a discriminării naţionale, Ungaria, care făcuse deja câţiva paşi spre Europa civilizată, se bucura de mai multă credibilitate şi a exploatat din plin acest avantaj, calomniind România la mai toate forurile internaţionale la care îşi asigurase acces. După Revoluţia din Decembrie 1989 însă, când ceasul libertăţii a sunat, inclusiv pentru secuii şi maghiarii de la noi, Budapesta s-a văzut nevoită să provoace artificial disensiunile între români şi maghiari. În condiţiile liberalizării regimului de frontieră, mii şi mii de cetăţeni din Ungaria sosesc sub pretextul ajutorării confraţilor din Transilvania, zeci de camioane încărcate cu alimente, haine sau cărţi vin şi creează aparenţa unui contrast de civilizaţie inexistent în realitate. Instigaţi de „turiştii” din Ungaria, secuii şi maghiarii se dedau la manifestări separatiste şi duşmănoase şi, în scurt timp, se nasc dramaticele tensiuni dorite de Budapesta. Reacţia populaţiei româneşti precum şi măsurile de filtrare a materialelor revizioniste ce inundaseră în primele luni ale anului 1990 Transilvania, servesc apoi ca un binevenit pretext cercurilor revizioniste de a se plânge pe toate căile contra maltratării minorităţii maghiare şi a izolării ei culturale.

Această politică de diversiune, care a reuşit în ultimii ani să pacifice populaţia Ungariei, va fi probabil continuată şi de guvernele care se vor perinda la putere, dar adevărata criză social-economică, care se va declanşa acolo o dată cu trecerea la economia capitalistă, cu inflaţia şi şomajul de rigoare, vor abate în oarecare măsură atenţia de la „problema” minorităţilor maghiare din ţările vecine. Dacă mai adăugăm şi reacţia din ce în ce mai intensă a unor cercuri minoritare din Transilvania lucide şi oneste, care sunt pentru o convieţuire paşnică şi cinstită cu poporul român, pronosticul se vrea mai degrabă optimist.

Factorii politici, determinaţi la rândul lor de raţiuni economice, constituie de fapt un complex politico-economic cu un net caracter simbiotic. De aceea, când vorbim de factorii economici care au favorizat naşterea şi persistenţa revizionismului ungar, ne referim la un astfel de complex.

Examinând consecinţele Trianonului, tragice în ochii ungurilor – şi putem prin empatie să înţelegem acest sentiment -, putem vorbi de o consecinţă politică, care a constat din dezmembrarea imperiului şi de una economică, care s-a soldat cu pierderea a 67% din teritoriul monarhiei, cu bogăţiile şi debuşeurile aferente. Atât şi nu mai mult a stat la baza traumei iniţiale. Între timp, însă, din condescendenţă faţă de sutele de mii de refugiaţi sosiţi din teritoriile pierdute, apoi pentru a ţine pas cu Europa civilizată, care descalificase imperialismul ca formă de proprietate statală, revizionismul ungar îşi modifică argumentaţia reclamând cu precădere pierderea substanţei etnice. În realitate avem însă de a face doar cu cele două consecinţe iniţiale.

Ungaria a pierdut trei războaie şi de fiecare dată a înregistrat pagube imense. Două treimi din teritoriu s-au pierdut după primul război mondial, două treimi din avuţia naţională după cel de-al doilea, iar după ultimii 45 de ani de război economic în care a pierdut puzderie de bătălii, bilanţul, dacă se va face vreodată, va fi şi mai catastrofal. Este deci imperioasă nevoia de a se găsi o ieşire şi orice soluţie – revizionism, intrare în federaţie cu statele limitrofe sau altă formulă – este binevenită. Demonstraţii „savante” sunt ventilate pe la forurile internaţionale, argumente care vorbesc de incapacitatea „micilor” ţări din regiune de a se gospodări singure, potrivit cărora numai o construcţie viabilă axată pe rolul conducător al Austriei şi Ungariei poate asigura ieşirea din actualul impas economic. Cât de serios se ocupă vecinii noştri de astfel de utopii o dovedeşte numărul 2 din mai 1990 al revistei Erdélyi Magyarság editată în Ungaria de emigraţia secuilor şi maghiarilor ardeleni. Într-un articol intitulat Europa în 2000, este prezentat un studiu al unui anume Robert Cottrel, apărut în ziarul londonez The Independent din 30 octombrie 1989. O hartă a Europei însoţeşte articolul, hartă pe care următoarele „viitoare” ţări sunt haşurate ca făcând parte dintr-un fel de confederaţie: Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Serbia Mare, Croaţia-Slovenia” şi, în sfârşit, Ungaria având Transilvania încorporată în hotarele ei. Textul ce se referă la ea spune : „futurologii susţin că în deceniul următor cele mai bune perspective le au statele din bazinul dunărean asociate sub dominaţia Vienei şi Budapestei. România, în urma revoluţiei şi a dispariţiei familiei Ceauşescu, iese din umbra nesiguranţei şi faptul de a fi cedat Transilvania Ungariei precum şi opţiunea Moldovei (Basarabiei) de a se uni cu România democratică va duce la noi alianţe”. Ceea ce este mai grav : redacţia revistei îşi exprimă speranţa că forţa vizionară a articolului se va adeveri şi în problemele care privesc Ungaria.

Această căutare disperată de soluţii utopice, se datorează în parte atitudinii defetiste care domină societatea ungară. Ca un copil de bani gata care, sărăcit, nu poate angaja lupta cu rigorile vieţii şi trăieşte în lumea visurilor şi minunilor care-i vor reda fosta bogăţie, aşa şi Ungaria, după „hemoragia” de la Trianon, nu s-a mai refăcut moralmente şi aleargă după gloria-i pierdută. Această idee fixă face ca politica economică ungară să plece de la falsa ipoteză că ţara nu se va putea redresa în cadrul actualelor graniţe. Statu-quo-ul european însă, nepermiţând în prezent revizuirea hotarelor, vecinii pregătesc terenul în speranţa unei conjuncturi favorabile. Manevrele neorevizioniste întreprinse azi la nivel guvernamental, în mediul politic-cultural, în Ungaria, în Transilvania şi în emigraţie, seamănă din ce în ce mai mult cu marea ofensivă revizionistă dintre cele două războaie mondiale. (Am văzut atunci cum Ungaria, în speranţa recuperării teritoriului, a jucat totul pe o singură carte şi s-a lansat într-o cursă sinucigaşă. Actualul dezastru economic este poate mai mare decât cel de după Trianon şi politica externă ungară va întreprinde orice pentru salvarea ţării.)

Factorii sociali care au provocat dezlănţuirea actualelor animozităţi sunt în parte aceiaşi cu cei care au acţionat şi în perioada de după Trianon. Prezenţa în Ungaria de atunci a refugiaţilor din populaţia Ungariei, a contribuit în măsură decisivă la destabilizarea politică a noului stat şi la orientarea fascistă a conducerii de la Budapesta.

În Ungaria de astăzi sunt prezenţi urmaşii a peste 350.000 de refugiaţi sau repatriaţi din perioada 1918 – 1935, a celor peste 200.000 care au părăsit România după 1944, precum şi transfugii din ultimii 10-20 de ani. Aceştia constituie o uriaşă pârghie, care influenţează conducerea ţării vecine spre o politică revizionistă şi chiar de însuşire a Transilvaniei. Lobby-ul secuilor şi maghiarilor este prezent pe întreaga paletă politică a Ungariei, fiind preponderent în partidele de dreapta, naţionaliste prin vocaţie. Din majoritatea declaraţiilor sau confesiunilor militanţilor neorevizionişti reiese că ei provin din Transilvania sau că sunt descendenţi ai unor refugiaţi de aici. O mare parte participă activ la viaţa politică din ţara vecină şi încearcă să o orienteze spre o confruntare cu ţările limitrofe.

Tamás Gáspar Miklos, plecat din Transilvania înainte de 1989, deputat în parlamentul de la Budapesta din partea Partidului Democraţilor Liberi, cere, în mai 1990, ca guvernul să încheie cu ţările vecine tratate bilaterale privind problema minorităţilor. Or, o astfel de convenţie nu ar putea fi calificată altfel decât un amestec legalizat în treburile interne ale României. Dar moţiunea lui Tamás Gáspar Miklos este doar „prima rândunică” din valul de presiuni pe care transfugii secui şi maghiari din Transilvania le exercită asupra conducerii de la Budapesta.

Ca o urmare a prezenţei zgomotoase a refugiaţilor transilvani, în societatea ungară se înregistrează, în prezent, condamnarea de către elita culturală ungară, a politicii din cei 45 de ani de comunism, datorită căreia istoria Ungariei ar fi fost „golită” de conţinutul ei naţional (mai degrabă naţionalist. n.a.), iar minorităţile maghiare din ţările vecine au fost date uitării. Potrivit acestor acuzaţii, politica internaţionalismului socialist practicată de fostul regim marxist din Ungaria ar fi contribuit în mai mare măsură la deznaţionalizarea ungurilor minoritari decât însăşi politica de „asimilare” a ţărilor respective.

O puzderie de lucrări, care vor să recupereze această pierdere, umplu astăzi rafturile librăriilor, iar „problema transilvană” este omniprezentă în programele de radio sau de televiziune şi pe scenele teatrelor.

Propaganda este însă dusă şi „de la om la om” şi acoperă astfel acele segmente ale opiniei publice din Ungaria care reacţionează la stimuli mai primitivi. Pentru avantaje materiale nici măcar foarte importante, secuii şi maghiarii plecaţi din Ardeal au intoxicat cu minciunile şi calomniile lor opinia publică din ţara vecină. Ideile revizioniste au pătruns pe această poartă adânc în straturile societăţii ungare contribuind, în aceşti ultimi ani, la formarea unui compact front antiromânesc. Climatul social şovin se datorează, deci, în primul rând, prezenţei transfugilor, care o dată sosiţi în Ungaria, sunt raliaţi la cauza revizionistă.

Se ştie că o mare parte a celor care au părăsit România în anii 1987 – 1988, plecau cu convingerea că pot trece mai departe, spre Vest. Alarmată de marele număr de refugiaţi din România, Austria a pus în vedere, în decembrie 1987, guvernului maghiar să nu mai permită tranzitul cetățenilor români spre vest. Interdicţia este din ianuarie 1988, însă refugiaţii, necunoscând-o, continuă să treacă în Ungaria. Returnările întreprinse de autorităţile maghiare s-au ridicat în primele luni din 1988 până la 50%, aşa încât cine voia să rămână în Ungaria devenea peste noapte, de nevoie sau de frică, refugiat politic. Autorităţile ungare, camuflând destinaţia reală a acestor refugiaţi, le-au încurajat înregimentarea în rândurile refugiaţilor politici, arătând lumii cât de discriminaţi sunt secuii şi maghiarii în România. De aici o avalanşă de material propagandistic pentru revizioniştii unguri, material pe care-l transmiteau prompt mass media internaţionale. Perversiunea capitală a acestei ofensive propagandistice consta din afirmaţia că minorităţile din România au suferit oprimări în era ceauşistă, de unde şi discriminarea lor.

În ceea ce priveşte numărul ridicat de refugiaţi de naţionalitate română, blocaţi în Ungaria, o parte a fost returnată în România, alţii au fost constrânşi să facă declaraţii antiromâneşti, iar cei mai mulţi au fost trecuţi în mod discret în Austria.

Pentru observatorul avizat apare tot mai evident decalajul dintre atitudinea celor fugiţi sau repatriaţi şi a celor rămaşi acasă. Majoritatea refugiaţilor din Ungaria sau din Vest, depun toate eforturile pentru a întreţine climatul de disensiune româno – ungar, pe când cei de acasă se străduiesc să se organizeze şi să-şi găsească locul cuvenit în societatea română, pe cale de democratizare. Elöd Kincses, exponent al maghiarilor de la Tîrgu-Mureş, declara în aprilie 1990 la Televiziunea Ungară că marea majoritate a celor fugiţi sunt „eroi de cârciumă”. Alte voci din comunitatea maghiaro – secuiască acuză cu gravitate pe cei plecaţi că şi-au părăsit locurile din calculul profesional – economic şi nicidecum din cauza persecuţiilor.

Există desigur o diversificare şi în rândurile celor de acasă şi anume : o pătură subţire dar virulentă se identifică cu ideologia neorevizionistă şi formează „coloana a cincea”, care militează pentru crearea unui climat revizionist în ţara noastră.

Fundalul social şi politic, prezentat aici schematic, merită cu siguranţă un studiu aprofundat, folositor acelora care vor să sesizeze cu claritate linia frontului neorevizionist.

Organizaţii revizioniste în Ungaria de azi

Examinând actuala organizare a mişcării revizioniste, desprindem două linii directoare : pe de o parte se ţine seama în tactica organizării de statu quo-ul european actual care impune moderaţie, iar pe de altă parte sunt reluate o serie de metode practicate între cele două războaie mondiale. Se înţelege că această orientare de bază este diferit aplicată pe cele trei câmpuri de bătaie: în Ungaria, în emigraţia ungară şi în teritoriile „recuperabile”.

Conducerea Ungariei, degajată de obligaţiile internaţionalismului socialist, preia astăzi oficial comanda şi este tocmai în pragul trecerii spre faza organizării nedisimulate a mişcării neorevizioniste. Judecând experienţa ultimilor ani, se pare că organizarea unor formaţii revizioniste nu este încă tactic motivată, pentru simplul fapt că mass media precum şi debitul cultural fixate la această temă au un randament suficient pentru întreţinerea atmosferei revizioniste.

Conducerea politică a iniţiat însă, încă în era socialistă, instituirea unor organe guvernamentale, cum este Comitetul de coordonare interministerial sau Oficiul refugiaţilor, ambele ţinând de Ministerul de Interne, care la început s-au ocupat numai de problema refugiaţilor, ca ,după aceea, să-şi extindă sfera organizând integrarea refugiaţilor în mişcarea neorevizionistă, precum şi răspândirea acestei doctrine printre minoritarii secui şi maghiarii din Transilvania.

În intenţiile actualei conduceri de dreapta se întrevede consolidarea şi perfecţionarea acestor organe şi înfiinţarea unui departament care să se ocupe de problema minorităţilor din Ungaria şi a celor ungare de peste hotare. Judecând după moţiunea parlamentară a deputatului Tamás Gáspar Miklos, menţionată mai sus, o înţelegere cu ţările vecine în privinţa tratamentului acordat minorităţii maghiare de acolo presupune, după mintea politicienilor de la Budapesta, şi un eventual organ de control al aplicării prevederilor din tratatele care urmează a fi încheiate cu statele vecine. Dacă, prin absurd, ţările în cauză ar accepta enormitatea unor asemenea tratate, se poate anticipa ce şanse frumoase ar avea partea ungară de a căuta nod în papură şi de a se lamenta încontinuu în forurile internaţionale.

Pe lângă aceste măsuri incipiente întreprinse pe linie guvernamentală, în Ungaria funcţionează, în continuare, fundaţiile care au în program susţinerea moral-materială a acelor acţiuni ce au drept scop promovarea revizionismului.

Cel mai vechi este Institutul Pál Teleki, fondat de acelaşi Teleki, părintele Ligii Revizioniste Ungare şi care, în calitate de prim-ministru, ne-a răpit în 1940 Ardealul de Nord. Institutul a funcţionat în perioada 1940 – 1987 în cadrul Institutului de Ştiinţe Ardelene, ca în prezent să facă parte din Institutul de ştiinţe istorice de pe lângă Academia de ştiinţe ungară.

Conducerea marxistă, reorganizând institutul la vremea respectivă, a îndepărtat de pe firmă numele compromiţător al lui Teleki, a schimbat directorul şi câţiva colaboratori fără a-i schimba însă misiunea iniţială. Obiectivul, identic cu cel al Institutului de sociografie, înfiinţat în 1926 de acelaşi Teleki, rămâne deci neschimbat : fundamentarea ştiinţifică a necesităţii revizuirii hotarelor stabilite la Trianon. Colaboratorii acestui institut, a căror profesiune de credinţă revizionistă este notorie, au scos, sub egida Academiei ungare de ştiinţe, Istoria Transilvaniei (1986), o lucrare tendenţioasă şi jignitoare la adresa poporului român.

Fundaţia Bethlen, alt sprijin de nădejde al revizionismului ungar, profilată pe acordarea de stipendii în vederea promovării acestei mişcări a împărţit în toţi aceşti ani fiecărui refugiat din Transilvania câte 300 de forinţi pentru cumpărarea unor materiale naţionalist-şovine. Pastorul László Tőkés a primit de curând din partea ei 70.000 de forinţi pentru „activitate meritorie”.

Pe lângă aceste fundaţii, cu rădăcini în activitatea revizionistă dintre cele două războaie mondiale, guvernul ungar a hotărât, în toamna anului 1989, înfiinţarea a două fundaţii pentru promovarea politicii minorităţilor. Una se va ocupa de situaţia minorităţilor din Ungaria şi va fi condusă de Ferenc Rátkay, ministru adjunct la culte, iar cealaltă, condusă de scriitorul Sándor Csoóri, cunoscut pentru antiromânismul lui, va urmări tratamentul la care este supusă minoritatea ungară de peste hotare. Ambele fundaţii au fost dotate cu câte 20 milioane de forinţi.

Institutul Dunatáj (Regiunea Dunării), înfiinţat de guvern tot la sfârşitul lui 1989, va studia factorii de unitate ai acestei regiuni cu intenţia de a fundamenta necesitatea federalizării statelor implicate.

Rolul principal în mobilizarea opiniei publice din Ungaria pentru crearea unui climat revizionist revine însă în prezent organizaţiilor de „refugiaţi”. Înmulţite în ultimii ani, aceste organizaţii formează astăzi o reţea care s-a consolidat concomitent cu sosirea din România a unui număr important de repatriaţi sau transfugi.

Unite la 2-3 septembrie 1989, la Seghedin, în Consiliul pentru apărarea intereselor cercurilor ardelene, aceste organizaţii, pe lângă cele enunţate în denumirea consiliului, au ca scop reunirea şi consolidarea lor într-un front comun care să devină un factor cu pondere politică în societatea ungară. Cele mai importante organizaţii de refugiaţi care funcţionează în prezent în Ungaria sunt : Cercul ardelean din Békéscsaba, Asociaţia maghiarilor din Ardeal, Uniunea ardeleană, Clubul tinerilor ardeleni, Asociaţia ardeleană a judeţului Hajdu-Bihar, Uniunea maghiarilor ardeleni din Nagykanizsa, Clubul ardelean din Salgotorján, Cercul ardelean din Seghedin, Cercul ardelean din Zalaegérszeg, Comunitatea ardeleană „Abel” din Esztergom, Cercul ardelean din Györ, Clubul tinerilor ardeleni din Pécs, Cercul ardelean din Szentendre, Cercul secuiesc, Fundaţia pentru arta Ardealului.

Aceste organizaţii recrutează, pe lângă refugiaţi sau repatriaţi, un număr apreciabil de cetăţeni unguri simpatizanţi sau adepţi ai mişcării revizioniste, integrându-se astfel în politica panungară a Budapestei. Un membru important al Uniunii ardelene, constituită la 10 iunie 1989, este de exemplu Ernő Raffay, istoric naţionalist-şovin şi deputat în actualul parlament de la Budapesta din partea Forumului Democratic Ungar.

O activitate pararevizionistă depune şi Serviciul de ajutorare a refugiaţilor din Transilvania, care funcţionează în cadrul parohiilor reformate din Budapesta, Debreţin, Miskolc, Gyula, Seghedin, Pécs, Rózsaly şi Kecskemét. Unul din promotorii acestei acţiuni este pastorul Géza Németh, care a condus în toamna anului 1989, o delegaţie în Statele Unite cu scopul de a menţine în actualitate problema transilvană. Cu această ocazie, pastorul Németh a prezentat organelor legislative americane doleanţele Ungariei cu privire la minoritatea maghiară din România, cerând sprijinul Statelor Unite în vederea găsirii unei formule de autonomie pentru Transilvania.

Comparând atitudinea clerului catolic, mai apolitic, cu cea a pastorilor reformaţi apare clară virulenţa revizionistă a acestora din urmă.

Există însă o organizaţie, care, deşi nu are în Ungaria un mare număr de membri activi, este importantă prin rolul de coordonator al frontului intern cu activităţile de peste hotare. Este vorba de Uniunea Mondială a Ungurilor (UMU), formaţie oficioasă cu un trecut laborios în „închegarea” naţiunii ungare de pe tot globul.

Timp de peste 30 de ani, îndeosebi după 1956, împreună cu autorităţile de la Budapesta, UMU a avut ingrata misiune de a converti la colaborare acea emigraţie maghiară care era în marea ei majoritate anticomunistă. Astăzi, priza în audienţa de peste hotare este asigurată de tonul naţionalist-şovin adoptat de organizaţie. Renovată în iunie 1989, Uniunea şi-a propus ca obiectiv în noul statut unirea şi sprijinirea ungurilor minoritari de peste hotare, precum şi angajarea organizaţiei în problemele existenţiale şi de dezvoltare ale acestora.

Câteva nume din conducerea UMU asigură linia neorevizionistă a organizaţiei. Astfel Gyula Juhász, copreşedinte, este directorul Institutului de cercetare a ungurimii, unul din pilonii mişcării neorevizioniste. Béla Pomogáts, istoric literar, este autorul unui recent studiu despre problema autonomiei maghiare din Transilvania, Péter Hanak şi István Nemeskürty, istorici din şcoala naţionalistă, dintre care ultimul contribuie activ la menţinerea în actualitate a problemei transilvane. Într-o lucrare intitulată Édes Erdély (Ardeal drag) 1988, Nemeskürty, deşi avansează un ton conciliant, face o cronică tendenţioasă şi plină de inexactităţi a evenimentelor desfăşurate între 1916 şi 1967. În iunie 1990 Uniunea Mondială a Ungurilor alege un preşedinte de onoare în persoana scriitorului maghiar din Transilvania, András Sütő, care într-un interviu cu accente naţionaliste, difuzat de televiziunea ungară la data de 24 iunie, mulţumeşte pentru onoarea ce i se face prin această alegere.

În spiritul colaborării dintre emigraţie şi ţara-mamă, au fost înființate și câteva fundaţii finanţate şi dirijate de membrii emigraţiei şi care operează în mediul cultural-politic din Ungaria. Acestea sunt tot atâtea instrumente eficace în prepararea climatului social din ţară pentru o eventuală modificare a statu quo-ului actual. Fundaţia Soros, de pe lângă Academia Ungară de Ştiinţe, finanţează, de exemplu, revista refugiaţilor din Transilvania Erdélyi Tudositások (Informaţii despre Transilvania) sau Fundaţia Péter Erzsébet, apărută cu câţiva ani înainte de 1989, din iniţiativa unei unguroaice de la Cluj stabilită în Statele Unite, pentru premierea actorilor din Ungaria. Aceasta şi-a extins terenul de activitate şi va acorda sub numele de „Trianon” premii unor actori din provinciile „recuperabile” cum este Transilvania.

Unic prin profilul său este Magyarságkutató Csoport (Grupul pentru cercetarea ungurimii), o instituţie specializată în studiul interdisciplinar al condiţiilor sociale şi culturale în care trăiesc ungurii de peste hotare. Moştenitoare spirituală a unei instituţii horthyste înfiinţată în 1940 şi intitulată Magyarságtudományi Intézet (Institutul pentru ştiinţa ungurimii), actuala instituţie se ocupă în fond de argumentarea ştiinţifică a prezenţei milenare a ungurilor pe tot întinsul Bazinului carpato-dunărean. Forţând prin metode de o îndoielnică probitate ştiinţifică culturile stepei euro-asiatice, binecunoscute pentru sincretismul lor derutant, istoricii acestei instituţii au creat din pestriţul amestec al triburilor invadatoare ugro-turco-başchire un autentic popor ungur care, potrivit teoriei lor, ar fi ocupat „întinderile pustii” ale Pannoniei şi Transilvaniei. Numărul „descălecătorilor” era în realitate mai puţin de o sută de mii şi ei nu constituiau nici 10% din numărul băştinaşilor slavi şi români. Aceste triburi războinice au asimilat însă cu asiduitate timp de o mie de ani popoarele în mijlocul cărora locuiau şi micul popor ungur de astăzi este rezultatul acestui amestec. Din statisticile ungureşti reiese că numai între 1850 şi 1910 numărul slavilor, germanilor, românilor şi evreilor asimilaţi depăşea cu mult numărul de două milioane. Căutarea urmelor maghiarilor în aceste condiţii nu poate să urmărească decât un scop politic şi anume acela de a fundamenta „ştiinţific” stăpânirea ungară asupra teritoriilor unite în state naţionale. De la primii paşi, din 1926, ai mentorului revizionismului, groful Pál Teleki, şi până astăzi nimic nu s-a schimbat : „drepturile istorice” sunt plasate în prim plan, iar caracterul minoritar al ungurilor din provinciile aparţinând ţărilor limitrofe este neglijat cu desăvârşire.

Fără a forma o unitate organizatorică distinctă, activitatea prorevizionistă integrată în programele facultăţilor este de asemenea o metodă eficace de cercetare şi argumentare „ştiinţifică” a acestei doctrine. Aceste programe, dirijate central şi având un caracter interdisciplinar, au trecut, în anii 1987 – 1988, de la analiza marxistă a fenomenului social-economic-politic ungar, la examinarea ungurimii rămase în afara hotarelor prin pacea de la Paris, din 1946-1947. Conţinutul, caracterul şi concluziile acestor cercetări sunt raportate în revista Medvetánc (Jocul ursului), care apare sub egida universităţilor budapestane Eötvös Lóránd Tudományegyetem (ELTE) – Universitatea de ştiinţe Eötvös Loránd – şi Marx Károly Közgazdaságtudományiegyetem (MKKE) – Universitatea de ştiinţe economice Karl Marx.

Deşi orientarea prorevizionistă a acestor colective de cercetare este de dată mai veche, prima ieşire brutală o găsim în numărul din 1988 al revistei mai sus amintite. Aici sunt etalate, în patru rapoarte, în pur spirit iredentist, o sumedenie de date despre situaţia minorităţii ungare din Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, România şi Iugoslavia.

În amplul raport despre România (128 pagini), după înşirarea unor date inexacte şi manipulate, se analizează politica de „deznaţionalizare” dusă în ţara noastră faţă de minoritatea secuiască şi maghiară. Se încearcă apoi să se dovedească prin interpretarea tendenţioasă a legilor şi documentelor oficiale româneşti gradul de discriminare la care este supusă minoritatea maghiară de la noi. În final, se descrie situaţia refugiaţilor şi repatriaţilor din România care se află în ţara vecină. Pe o hartă care însoţeşte textul este indicată, cu totul inexact, o majoritate maghiară covârşitoare într-o serie de oraşe din Transilvania.

Pe lângă acţiunile de largă respiraţie şi de o consecvenţă riguroasă, sunt promovate şi manifestări episodice, cu caracter de campanie, care angajează de obicei personalităţi culturale şi politice. Aceste tabere, conferinţe, tradiţionale în viaţa culturală a societăţii ungare, sunt convocate de obicei în preajma unor „evenimente decisive” pentru naţiune. O astfel de întâlnire a avut loc în 1943 la Balatonszárzó, cu scopul de a da o nouă orientare politicii externe maghiare. Cercul prietenilor conferinţei de la Szárzó, o formaţie care militează pentru o soluţie confederativă, lansează în iunie 1988 un apel către societatea română şi ungară. Fideli convingerii că ţările regiunii dunărene nu se pot „descurca” singure, Cercul cere adeziunea conducătorilor politicii din ţara noastră la o formulă de asociere politico-economică a celor două ţări.

Complexitatea şi virulenţa mişcării revizioniste din Ungaria, în etapa prezentă, reactualizează rolul jucat de formaţiunile paramilitare horthyste, numite Rongyos Gárda (Garda Zdrenţăroşilor), care, prin terorism, sabotaj şi propagandă şovină, au contribuit în mare măsură la reuşita anexării Slovaciei de Sud (1938) şi a Ucrainei Subcarpatice (1939). „Tehnica” acestor gărzi a fost aplicată şi în masacrele comise o dată cu anexarea sau părăsirea Ardealului de Nord şi a nordului Iugoslaviei.

Ideologia de bază a acestor hoarde criminale, care a fost refacerea imperiului Sfântului Ştefan, şi cruzimea cu care au ucis şi terorizat populaţia nemaghiară a teritoriilor anexate între 1938 – 1941 de către Ungaria impune în prezent societăţii româneşti un imperios şi permanent memento. În lumina acestui trecut, apreciem, deci astăzi agitaţia şovin-separatistă înregistrată în sînul minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi şi o socotim ca o consecinţă directă a instigaţiei „turiştilor” din Ungaria, aceşti vrednici urmaşi ai gărzilor zdrenţăroşilor.

Descrierea sumară a activităţii neorevizioniste din Ungaria dă o idee asupra intensităţii efortului depus precum şi asupra felului cum se integrează această mişcare în mecanismul politic al statului vecin şi în viaţa culturală a societăţii maghiare.

Organizaţii revizioniste în afara Ungariei

Am văzut că revizionismul ungar a fost timp de peste 35 de ani temperat de către conducerea marxistă a statului, mişcarea fiind constrânsă la activitate subterană, conspirativă. Cu totul alta a fost evoluţia revizionismului, în această perioadă, în emigraţia ungară. Sute şi sute de mii dintre refugiaţii de după cel de-al doilea război mondial purtau în ei un aliaj de anticomunism şi naţionalism-şovin cu implicaţia revizionistă de rigoare. În consecinţă, după pacea de la Paris din 1947, asistăm la o puternică recrudescenţă a iredentismului şi la o reorganizare energică a mişcării. Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra emigraţiei ungare vedem că ea este rezultatul unor straturi suprapuse în decursul deceniilor şi se configurează în prezent conform motivelor care au obligat membrii ei să părăsească ţara. „Valurile” emigraţiei sunt în general legate de seismele sociale sau de crizele economice şi politice care s-au abătut asupra ţării. În cazul Ungariei, se disting trei mari valuri care au dat în acest secol contingentele actualei emigraţii. Primele două sunt urmarea războaielor mondiale, iar al treilea s-a produs în urma revoluţiei din 1956. Potrivit datelor furnizate în 1988 de Uniunea Mondială a Ungurilor, emigraţia ungară cuprinde în prezent peste 1.400.000 de membri, din care aproape un milion locuiesc în cele două Americi, ceva mai mult de 200.000 în Europa şi cam tot atâţia în Israel. Cifra pentru Europa s-a modificat desigur în perioada de până în 1990, când un număr important de maghiari din Ungaria şi din România s-au stabilit în ţările europene.

Statisticile Uniunii Mondiale a Ungurilor arată că în 1988 emigraţia avea peste 800 de cluburi, asociaţii şi organizaţii religioase, răspândite pe toate continentele. Numai în Statele Unite şi Canada funcţionau mai mult de 350 organizaţii şi alte 70 în America Latină. În Europa erau 175 de organizaţii, din care peste 70 funcţionau în Austria. Dispunând de 90 de publicaţii şi 43 staţii de radio şi televiziune, emigraţia a avut în toţi aceşti ani capacitatea de a duce cu succes propaganda politică în favoarea cauzei ungare, atât în rândurile ei cât şi în mijlocul populaţiei gazde.

Diversificată pe criterii sociale, religioase, dar mai ales politice, emigraţia ungară a fost, în trecutul mai îndepărtat, o masă eterogenă în care grupări adverse îşi disputau uneori violent punctele de vedere. Linia frontului a despărţit în ultimele decenii marea majoritate anticomunistă a exilului de cea a oportuniştilor, care încercau o apropiere de regimul de acasă. A existat totuşi un numitor comun care a unit în toate timpurile taberele contrare şi acesta a fost necesitatea restaurării Ungariei mari. În slujba acestui crez, emigraţia ungară a creat, de la început, un cult viguros al iredentismului, marcat de o orgie de însemne, steme, drapele şi hărţi ale imperiului Sfântului Ştefan. Spre mijlocul anilor optzeci, o dată cu manifestarea făţişă a divergenţelor dintre Ungaria şi ţara noastră, mişcarea revizionistă din emigraţie intră din nou într-o fază de efervescenţă şi începe, treptat şi deschis, colaborarea cu elementele revizioniste din Ungaria. Se nasc o serie de platforme în funcţie de modul în care se preconizează „soluţionarea” problemei transilvane şi în general se internaţionalizează activitatea organizaţiilor. Paleta cuprinde astăzi toate nuanţele, de la grupări care militează pentru recucerirea cu forţa armelor a tuturor teritoriilor care au aparţinut vreodată coroanei maghiare, până la cursul realist şi „pe faţă” al neorevizioniştilor, care preconizează diferite forme de autonomie sau federative. Se mai observă, în ultimul timp, o tendinţă de polarizare în organizaţii-umbrelă, capabile să influenţeze mai bine opinia publică din ţara respectivă şi să depună o activitate mai fructuoasă în cadrul lobby-ului politic sau economic.

Desigur că virulenţa revizionistă a emigraţiei ungare este în funcţie de climatul politic din ţara respectivă şi de importanţa pe care o are statul-gazdă în viaţa politică internaţională. Astfel, grosul mişcării revizioniste se găseşte în Statele Unite, ţara care are un cuvânt de spus în concertul popoarelor şi unde îşi are sediul şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Activitatea revizionistă a organizaţiilor răspândite pe celelalte continente se orientează spre această „centrală” a mişcării, afiliindu-se în general la curentele care domină în Statele Unite.

Voi descrie în cele ce urmează poziţiile de pe care militează organizaţiile revizioniste din America, interrelaţiile lor şi voi da câteva frânturi semnificative din activitatea acestora.

Diversificarea ideologică a mişcării revizioniste s-a redus în ultimii ani la două tabere antagoniste : una, militând pentru o formă oarecare de autonomie, iar cealaltă pentru revizuirea hotarelor şi integrarea Transilvaniei în Ungaria.

Protagoniştii celor două tabere sunt Erdélyi Világszövetség (Uniunea Mondială Ardeleană), care reprezintă peste o sută de organizaţii din emigraţie şi militează pentru autonomia Transilvaniei şi Hungarian Human Rights Foundation (Fundaţia Ungară Pentru Drepturile Omului), care, împreună cu Amerikai Erdélyi Szövetség (Uniunea Ardeleană din America), este pentru revizuirea hotarelor.

Gruparea destul de numeroasă a organizaţiilor care preconizează soluţii autonomiste este dominată de fapt de una din cele mai vechi organizaţii ale emigraţiei şi anume de Amerikai Magyar Szövetség (uniunea Ungurilor din America). Înfiinţată în 1907, Uniunea participă, după 1920, la campania împotriva hotărârii de la Trianon, iar în 1946 înaintează Conferinţei de pace de la Paris un protest împotriva viitoarelor graniţe. Dispunând de un lobby eficient, iniţiază, în perioada 1965 – 1968, în Congresul american, intervenţia a patruzeci de congresmani şi zece senatori în sprijinul minorităţii maghiare din Transilvania şi prezintă, după 1974 în continuu Congresului american plângerile maghiarilor din România. Tot la cererea Uniunii înaintează, în 1976, alţi şaptezeci şi opt congresmani o scrisoare preşedintelui Ford, în care solicită intervenţia acestuia împotriva discriminării minorităţii maghiare din ţara noastră. În 1987 Uniunea reuşeşte să „convingă” pe congresmanii americani să condamne România pentru „etnocidul” comis împotriva minorităţii maghiare şi să recunoască dreptul la autodeterminare al acesteia.

La varianta pentru autonomie mai aderă, pe lângă Uniunea Ungurilor din America şi Uniunea Mondială Ardeleană, următoarele organizaţii : American Hungarian Action Comittee (Comitetul de Acţiune al Ungurilor Americani), A Fiatal Magyarok Munkaközössége (Colectivul de Lucru al Tinerilor Unguri), Erdély Védelemében (În Apărarea Ardealului), şi Szabad Magyar Jogászok Világszövetsége (Uniunea Mondială a Juriştilor Unguri Liberi).

Dintre performanţele acestor organizaţii menţionăm: Uniunea Mondială Ardeleană a înaintat, începând din 1974, nenumărate memorii Organizaţiei Naţiunilor Unite şi altor foruri internaţionale, cerând dreptul la autodeterminare pentru maghiarii din România. Tot Uniunea a publicat o serie de Cărţi Roşii în legătură cu situaţia acestei minorităţi şi le-a trimis guvernului american, precum şi altor guverne. A luat apoi parte, ca reprezentantă a o sută de organizaţii revizioniste, la conferinţe internaţionale în legătură cu problema minorităţilor (Berlin, 1982, Tel-Aviv, 1983).

Uniunea Mondială a Juriştilor Unguri Liberi se ocupă de redactarea memoriilor şi documentelor juridice pentru susţinerea cauzei revizioniste.

Cealaltă partidă a mişcării revizioniste care militează pentru reîntregirea Ungariei mari, condusă de Hungarian Human Rights Foundation (Fundaţia Ungară pentru Drepturile Omului), este o organizaţie foarte activă şi cu pondere în Congresul american. Unul dintre conducătorii organizaţiei a reuşit, de exemplu, în calitatea sa de secretar al senatorului Christopher Dodd, să-şi antreneze patronul în serviciul cauzei şi să oprească rezoluţia din 1987 a Senatului, de a recunoaşte dreptul la autodeterminare a minorităţii maghiare din Transilvania. Scopul acestei intervenţii a fost de a orienta puterea legislativă americană spre promovarea ideii că în problema Transilvaniei autonomia nu rezolvă nimic şi că adevărata soluţie este revizuirea hotarelor, adică anexarea Transilvaniei la Ungaria.

László Hámos, preşedintele fundaţiei, a mai încercat, cu altă ocazie, să-şi impună punctul de vedere, împiedicând planul de ajutorare pentru refugiaţii maghiari din România. De data aceasta, argumentul a fost că dolarii ungurilor americani vor goli Transilvania de maghiari şi vor face astfel inactuală integrarea Transilvaniei în Ungaria.

Fundaţia Ungară pentru Drepturile Omului are un aliat de nădejde în Uniunea Ardeleană din America (Amerikai Erdélyi Szövetség) prezentă de câteva decenii în prima linie a revizionismului ungar precum şi o sumedenie de organizaţii mai vechi, care, toate, militează pentru soluţia radicală: refacerea Ungariei istorice. Activitatea principală a Uniunii Ardelene din America constă în editarea de lucrări documentare despre Transilvania şi a revistei Transilvania. Este una din organizaţiile care mobilizează în măsură însemnată colaboratori din emigraţie, din Ungaria şi chiar din România.

Din sumara descriere a dispozitivului pus în mişcare în Statele Unite de către revizioniştii unguri ne putem face o idee despre forţa acestei mişcări. Presiunea continuă asupra politicienilor şi oamenilor de afaceri, sutele şi miile de marşuri, manifestaţii sau greve ale foamei, organizate de mişcarea revizionistă ungară, urmăresc să inducă în mintea americanilor şi a lumii întregi ideea că Transilvania este ungurească şi, în consecinţă, trebuie să aparţină Ungariei. Această propagandă revoltător de mincinoasă, contează pe ignoranţa opiniei publice, dezinformată în cel mai mare grad, dar marşează pe avansata tehnică goebelsiană, repetată la infinit, şi reuşeşte.

Lobby-ul ungar, prezent în viaţa politică a ţărilor occidentale, de la Washington şi Ottawa, până la Londra, Bonn şi Paris, este organizat cu perseverenţă şi minuţiozitate, lucrează în strânsă colaborare cu diplomaţia ungară şi poate mobiliza cu uşurinţă în prima linie a frontului revizionist senatori, congresmani, politicieni şi oameni de afaceri din aceste ţări.

Senatorul de Connecticut, Christopher Dodd, nu face decât să continue „opera” tatălui său, fost senator, care a militat pentru cauza maghiară încă din 1956. Dodd este flancat de Tom Lantos, congresmanul de origine evreiască emigrat din Ungaria, care se vede că a uitat holocaustul maghiar, apoi de un alt senator californian, expert în istoria Transilvaniei şi de mulţi alţi trepăduşi mai mici, recrutaţi de lobby-ul revizionist pentru cauza maghiară.

Amestecul impertinent al congresmanului Tom Lantos în treburile României l-am constatat recent cu ocazia călătoriei sale în România.

Dodd, prietenul Ungariei, a făcut la rândul său, în iunie 1990, o vizită de „încurajare” la Budapesta şi şi-a exprimat dorinţa de a sta de vorbă şi cu episcopul Tőkés, lucru realizat întocmai în regia conducerii ungare şi a cercurilor de refugiaţi. Dacă mai introduce în „ecuaţie” turneul lui Tőkés din Statele Unite, efectuat în primăvara aceluiaşi an, precum şi exhibiţia politică prestată în faţa emigraţiei maghiare şi a Administraţiei de la Washington de către scriitorul András Sütő, ambele evenimente organizate în regia şi pe cheltuiala lui László Hámos, preşedintele celei mai radicale organizaţii iredentiste, Hungarian Human Rights Foundation, obţinem o mostră mai mult decât elocventă a strategiei iredentiste şi a perfectei colaborări a exponenţilor secuimii şi maghiarimii de la noi cu centrala americană a revizionismului maghiar.

Organizaţiile emigraţiei maghiare din Europa sunt, la rândul lor, injectate cu virusul revizionist, însă frontul european în raport de climatul politic din ţările gazdă este mai inegal. Mai aproape de realitatea Europei din sud-vest, în posesia unor date mai obiective, iredenta maghiară de aici s-ar zice că judecă situaţia mai „la rece” şi mai critic. Faptul că aceste organizaţii funcţionează în ţări semnatare ale Documentului final de la Helsinki, act care a consfinţit încă o dată hotarele trasate după cel de-al doilea război mondial, impune o oarecare moderaţie în formularea pretenţiilor. Realismul lor aparent nu-i împiedică însă ca în activităţile lor interne, să nu cultive cu încăpăţânare utopica idee de a reconstitui regatul Sfântului Ştefan. În marea majoritate a celor peste 200 de organizaţii din Europa, obiectivul revizionist ocupă loc de frunte. Organizaţiile recent înfiinţate de către refugiaţii din România au chiar ca unic scop lupta pentru integrarea Transilvaniei la Ungaria.

Lobby-ul maghiar din Europa are însă o audienţă relativ redusă în cercurile guvernamentale de pe continentul nostru. Ultima conflagraţie mondială, cu uriaşele ei pierderi materiale şi în vieţi omeneşti, este încă vie în memoria popoarelor şi reglementarea graniţelor, realizată la Conferinţa de pace de la Paris, este respectată. Marja echitabilă de minorităţi rezultată din acest tratat (în medie 8%) nu exclude riscul unor schimbări violente întreprinse în scopul vreunui aranjament mai puţin satisfăcător.

Informaţiile unora din aceste state cu privire la situaţia etnodemografică din ţara noastră sunt relativ corecte şi cifrele sfruntat manipulate de către iredenta maghiară nu prea au credibilitate. Se recunoaşte, în aceste cazuri, că Transilvania este o provincie cu o

zdrobitoare majoritate românească şi că ea nu poate fi autonomizată ori ruptă din corpul ţării, la cererea exilului maghiar, acest avocat autoinvestit al „cauzei” secuilor şi al maghiarilor de la noi. În aceste circumstanţe este zadarnic „circul” mişcării revizioniste din America. Chiar şi în mass media din Ungaria se mai aud voci mai rezonabile, care avertizează emigraţia să nu comită gafe politice, erijându-se în victime, atunci când toată Europa civilizată ştie că Ungaria a fost ultimul aliat fascist al lui Hitler, cu cota parte de 600.000 de victime din holocaust, executată cu deosebit exces de zel.

Trebuie să menţionăm aici o performanţă ieşită din comun a lobby-ul maghiar, care e o continuare a convieţuirii austro-ungare din vremea dualismului. Vajnicul mediator al cauzei maghiare nu este altul decât Otto, ultimul Habsburg de pe scena politică europeană. Otto de Habsburg, parlamentar european, căruia unele partide politice din Ungaria îi pregătesc, mai în glumă, mai în serios, un tron (într-un vechi anuar iredentist stă sub portretul lui: II Otto Király n.a.) sau un jilţ prezidenţial, nu face nici un secret că după părerea lui o reînviere a monarhiei ungare sau chiar austro-ungare nu este de domeniul imposibilului. Făcând abstracţie de aspectul de operetă al scenariului Otto de Habsburg a contribuit, în bună măsură, în aceşti ani, la renovarea prestigiului cam compromis al Ungariei. Vecinii noştri au învăţat, desigur, din greşeala de a fi nesocotit, în trecut, opinia publică occidentală şi astăzi depun eforturi deosebite de a avea, în cazul unui litigiu cu ţara noastră, Vestul de partea lor.

Iredenta maghiară din Europa mai are şi alte arme eficiente, folosite în scopul menţinerii climatului revizionist în sînul emigraţiei, în opinia publică din Ungaria şi în rândurile minorităţii maghiare de la noi. Monopolizarea de către elemente revizioniste a emisiunilor maghiare de la posturile de radio naţionale din Europa şi, în special, de la Radio Europa Liberă, asigură un flux continuu de propagandă duşmănoasă împotriva ţării noastre. În fiecare critică tendenţioasă a stărilor de la noi, în care locul principal revine „suferinţei” minorităţii maghiare, accentuată la paroxism, se sugerează implicit şi necesitatea soluţionării problemei. Chiar secţia română a acestui post, ignorând „profilul ideologic” al emisiunilor servite de colegii maghiari, în marea lor majoritate militanţi ai iredentei, le-a cântat de multe ori în strună. În iluzia că slujesc binele poporului român, colaboratorii de la această secţie au executat, de fapt, directivele stăpânului american, care este, eventual, interesat în întreţinerea unui litigiu româno-maghiar. Bunele cu relele.

O altă stratagemă a revizioniştilor din emigraţia europeană, foarte periculoasă, în efectele ei, este furnizarea de informaţii sau mai bine zis dezinformarea sistematică a mass mediei internaţionale. Echipele de ziarişti maghiari, în slujba „cauzei”, au transmis spre Vest, în toţi aceşti ani, informaţii tendenţioase, calomniatoare în legătură cu ţara noastră şi, în special, cu situaţia minorităţii maghiare „expusă genocidului”. Citind presa serioasă din vest, ai uneori impresia unei conjuraţii diabolice, pe scară internaţională, care vrea să ne pună la stâlpul infamiei în baza unor informaţii fanteziste sau contrafăcute şi, mai ales, neverificate. Campania este facilitată şi de prezenţa în punctele nevralgice ale mass mediei din vest, a unor „activişti” dedicaţi cauzei revizioniste, care depun toate eforturile pentru reabilitarea Ungariei şi, implicit, denigrarea României. Tema „România” dezbătută intens înaintea revoluţiei din decembrie 1989, apare, în continuare, cu o suspectă frecvenţă pe micile ecrane din Austria, Germania sau din alte ţări şi cei care dau tonul şi „formează” sau, mai bine zis, dezinformează opinia publică, sunt mai totdeauna emigranţi maghiari infiltraţi în centrele mass mediei şi „mari specialişti” în problema transilvană. Aceeaşi pervertire a informaţiei se constată şi în presă sau la radio.

Protagoniştii acestei vaste campanii de dezinformare în legătură cu situaţia minorităţilor din ţara noastră nu sunt apariţii întâmplătoare. Evoluţia lor corespunde unui program sistematic de infiltrare a mass media internaţionale, vechi de câteva decenii. Ziarişti, literaţi, politicieni, oameni de ştiinţă maghiari sau maghiarizaţi, înrolaţi în disciplina mişcării iredentiste, îşi dau permanent şi cu o perseverenţă de posedaţi obolul cauzei comune. Naţionalismul şovin maghiar, injectat în milioanele de germani, evrei sau slavi, maghiarizaţi încă în epoca de aur a asimilărilor (1850 – 1918) îşi dă roadele astăzi, după un secol, când aceste „achiziţii” purtând nume cu rezonanţe istorice, luptă în primele rânduri pentru reclădirea Ungariei mari. Este incredibil să vezi cum evrei maghiari, occidentalizaţi, a căror întreagă familie a fost poate deportată în lagărele morţii sau ucisă pe loc de către fasciştii maghiari, între 1940 – 1944, pledează cu pasiune cvasi patologică, în mass media europeană sau americană pentru cauza unui imperialism maghiar de culoare modernă.

Ultima manevră pentru unificarea şi consolidarea mişcării revizioniste din exil este reluarea relaţiilor cu „patria mumă”, prin crearea unor filiale în Ungaria. Liberalizarea politică a permis, de mai mulţi ani, reîntoarcerea emigranţilor proscrişi, care profitând, s-au şi pus imediat pe prospectarea terenului receptiv ideilor revizioniste.

Prima filială din Ungaria a unei organizaţii revizioniste din Europa a luat fiinţă, în 1989, Ligue hongroise pour la defense des droits de l’homme et du citoyen, o organizaţie iredentistă care funcţionează la Paris încă din anul 1925, şi care umbla, în 1989, în căutarea unor persoane „potrivite” pentru înfiinţarea unei secţii în Ungaria. Următoarele persoane au dat, în primăvara lui 1989, curs invitaţiei : József Antall, actualul prim ministru al Ungariei, Árpád Göncz, preşedintele (atunci interimar) al Republicii ungare, Csoóri Sándor, scriitor şi om politic, precum şi politicianul Vasarhelyi Miklos. După o campanie de recrutare corespunzătoare, acest grup de iniţiativă înfiinţează, în mai 1989, filiala ligii de la Paris sub numele de : Emberi jogok magyar bizottsaga (Comitetul maghiar pentru drepturile omului). Csoóri Sándor este ales preşedinte, Árpád Göncz, vicepreşedinte administrativ, Szavai János, ambasadorul Ungariei la Paris, secretar general iar József Antall membru în conducerea organizaţiei.

Magyar Hirek, organul Uniunii Mondiale a Ungurilor, cu sediul la Budapesta, despre care știm că se ocupă de coordonarea mişcării revizioniste din Ungaria din emigraţie şi din teritoriile vizate, publica ştirea înfiinţării Comitetului în nr. 12 din 19 iunie 1989 împreună cu un interviu luat secretarului general Szavai János, profesor la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta. Szavai declara, în interviul respectiv, că, printre obiectivele Comitetului, figurează la loc de frunte problema minorităţii maghiare din ţările limitrofe şi, în acest scop a fost înfiinţată o comisie de lucru specială.

Nu e, deci, întâmplător, că la cârma ţării vecine avem două personalităţi, József Antall şi Árpád Göncz, al căror trecut şi profesiune de credinţă iredentistă au un „stat de funcţii” cu care se pot mândri. Desigur că în primăvara lui 1989 încă nu ştiau că vor accede în scurt timp la posturi atât de înalte şi au procedat franc şi fără rezerve, aşa cum fac şi în calitatea lor de conducători politici ai Ungariei „democrate”.

În ce-l priveşte pe Árpád Göncz, preşedintele Ungariei mai trebuie adăugată o „ispravă” de ultimă oră, comisă de data aceasta în calitatea de primul demnitar al statului ungar. Árpád Göncz a tradus şi a patronat recent reeditarea lucrării iredentiste a şovinului „patriot” Bajcsy-Zsilinszky Endre, publicată în 1944 la Geneva, în limba engleză Transylvania, past and Future. Reeditare cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii de la Budapesta. Autorul cinstit cu numele uneia din cele mai mari bulevarde din capitala ungară, atacă, în mod deşănţat în cartea patronată de preşedintele Árpád Göncz, ţara noastră şi pledează făţiş pentru ocuparea Transilvaniei de către unguri. Se pare că patronul-preşedinte nu este ambarasat de faptul că autorul cărţii, Bajcsy-Zsilinszky, este în prezent un erou controversat. Acesta debutează ucigând, în prima fază a activităţii sale politica, un adversar politic, înfiinţează apoi, în noiembrie 1918, Magyarorszagos vedero egyesulet MOVE – (Asociaţia naţională maghiară a forţelor de apărare), una din primele organizaţii iredentiste din Ungaria, iar în 1923 pune, împreună cu Gombos Gyula, bazele primului partid fascist din Ungaria: Fayvedo part (Partidul apărării rasei).

Intrat, din calcul politic, în conflict cu foştii camarazi întru fascism, Bajcsy-Zsilinszky face o scurtă incursiune pe meleaguri mai „democratice”, fără aşi dezbrăca însă haina naţionalismului şovin şi iredentist, care-i asigura, după executarea sa, în decembrie 1944, de către fasciştii extremişti-nylasiştii – un loc în panteonul marilor patrioţi maghiari.

Studiul lui Bajcsy-Zsilinszky, scris în pur spirit rasist, denigrează pe foştii noştri politicieni, descrie cu dispreţ societatea românească, apoi, după o scurtă şi cu iz de parodie istorie a Transilvaniei gândită după canoanele celui mai sinistru naţionalism-feudal maghiar, schiţează o serie de variante pentru soluţioanrea problemei transilvane. Cea mai năstruşnică, alipeşte Ungariei tot vestul transilvaniei, locuit, atunci, în 1944, de cel puţin 1,5 milioane de români. Restul Transilvaniei este apoi tăiat ca un tort în patru „banate” (unitate administrativă preferată de autor) Banatul Secuiesc-Maghiar, Banatul Românesc de Sus, Banatul Românesc de Jos şi Banatul Săsesc. Toate sub aripa protectoare a Ungariei. Fără comentarii !

„Baiul” cu cartea, o mostră de megalomanie rasistă şi de aberaţie iredentistă, este că cei care au repus-o în circulaţie girează, în acelaşi timp, şi politica externă a Ungariei „democrate”. Reactualizarea cu „tâlc” a unui atac Füribund împotriva ţării noastre precum şi îndoctrinarea opiniei publice maghiare cu astfel de idei şi resentimente este imputabilă, fără echivoc, actualei conduceri politice de la Budapesta. Un astfel de act este în stridentă disonanţă cu asigurările de colaborare date de vecini şi obligă la cea mai mare vigilenţă. Înaltul patronaj de care se bucură cartea, tradusă de preşedintele republicii şi finanţată de guvern, exprimă şi intenţia conducătorilor de astăzi ai Ungariei de a continua tradiţia iredentistă marcată la vremea respectivă de bajcsy-Zsilnszky.

Asemenea tendinţelor din emigraţia maghiară americană, se observă şi în Europa o grupare a organizaţiilor revizioniste în vederea realizării unui front mai unitar. În acest spirit a avut loc constituirea, în septembrie 1989, la Budapesta, a asociaţiei Confederaţia Transsylvanica (cu sediul la Viena) din unirea unor organizaţii revizioniste maghiare europene şi din SUA.

Iniţiativa şi partea leului în aceste acţiuni o au, în ultimul timp, refugiaţii secui şi maghiari din Transilvania.

REVIZIONISMUL UNGURESC DIN ROMÂNIA

        Aprecierea mişcării neorevizioniste din aţra noastră, fiind vorba de un capitol deschis şi sensibil al contenciosului româno-ungar, solicită mult tact. Plecăm de la convingerea că majoritatea covârşitoare a secuilor şi maghiarilor din Transilvania îşi văd viitorul legat de pământul transilvan ca parte inalienabilă a României. (Tradiţia seculară a convieţuirii cu băştinaşii români şi cu celelalte minorităţI le-a sădit în suflete necesitatea acceptării altor neamuri). Acei care, după Revoluţia din decembrie 1989, şi-au pierdut capul, victime ale propagandei revizioniste, o dată cu „ajutorul prietenesc” trimis din Ungaria în primele luni ale anului 1990, îngroaşă astăzi rândurile transfugilor din ţara vecină, dar pot cosntitui şi elementul virulent ce stă în dosul manevrelor separatiste.

Mutaţiile spre democraţie din ţara noastră au dechis însă minorităţii maghiare calea afirmării politice prin reprezentanţa parlamentară. Alegerile din mai 1990 au arătat că ei au şi profitat din plin şi printr-o participare electorală masivă şi-au asigurat cele 41 de locuri în parlamentul român. Faţă de parodia democratică din Ungaria, unde un delegat (unul singur) numit „de sus”, reprezintă în parlamentul acestei ţări toate minorităţile la un loc, secuii şi maghiarii din România au un confortabil grup parlamentar. Dacă minoritatea maghiară va şti să aprecieze corect şi realist poziţia pe care o ocupă în cadrul statului român, adică aceea de cetăţeni egali în drepturi şi îndatoriri, atunci, în loc să se lase ademeniţi de voci străine intereselor lor, se vor încadra armonios în viaţa politică, economică şi social-culturală a patriei comune.

Lobby-ul iredentist, însă, dezinformează în continuare şi cu intensitate crescândă Occidentul în scopul întreţinerii climatului revizionist în problema transilvană. Pentru o mai bună înţelegere a situaţiei actuale nu e de prisos o incursiune în contenciosul româno-maghiar din perioada dintre cele două războaie mondiale, cea mai activă perioadă a ofensivei revizioniste maghiare.

Avea minoritatea maghiară, în periaoda interbelică, un episcop reformat pe nume Makkai Sándor, om de nădejde pentru conaţionalii săi secui şi maghiari, care predica cu vorbe frumoase despre posibilitatea unei vieţi normale pentru minoritarii maghiari în noua patrie, România. Episcop dar şi scriitor, Makkai era mentorul intelectualilor secui şi maghiari din Transilvania anilor treizeci. Viaţa culturală a minorităţii maghiare de la noi eram pe atunci, bogată şi, în multe privinţe, mai autentică decât cea a cosmopolitei capitale ungare, ceea ce dovedea că se poate trăi, munci şi crea liber în România. Makkai milita, în prima linie, pentru această activitate fructuoasă şi autentică şi lansase acel mobilizator: „se poate”, care contracara energic tendinţele revizioniste sau separatiste prezente în sînul minorităţii maghiare. Iredenta maghiară din Ungaria, care la acea epocă era în plin marş şi „prepara”, în alianţă cu fascismul italian şi german, răpirea teritoriilor unite cu statele naţionale respective nu privea cu ochi buni politica lui Makkai şi îi pregătea episcopului o cursă. Sub pretextul „colaborării cu patria mumă” i se oferă lui Makkai o catedră univversitară cu „garnitura” respectivă de avantaje materiale. Bâlndul episcop nu rezistă ademenelilor şi, simulând o boală mai serioasă, renunţă la „sfânta-i” misiune şi se repatriază urgent în Ungaria. După scurt timp, se însănătoşeşte ca prin minune şi-şi ocupă calm catedra la universitatea din Debreţin. Luat de uriaşul val de iredentism, care bântuia atunci societatea ungară, „bunul” Makkai se converteşte şi publică, în 1937, un fulminant articol intitulat: „Nem lehet” adică Nu se poate, unde afirma, în esenţă, că problema minorităţii este de nerezolvat.

Întreaga intelectualitate maghiară din România de-atunci, revoltată de aberaţiile fostului episcop transfug, protestează prin zeci de scrisori şi articole, în care îl acuză pe Makkai de trădarea idealului de bună convieţuire în cadrul României.

Ceea ce s-a sugerat însă îna rticolul lui Makkai s-a împlinit la scurt timp, când prin dictatul de la Viena (1940) am pierdut Ardealul de Nord.

Astfel s-a transformat episcopul Makkai, sub influenţa iredenţei din Ungaria, dintr-un membru onorabil şi util al comunităţii secuieşti şi maghiare din România, într-o unealtă mincinoasă şi trădătoare. Citind astăzi cele câteva zeci de proteste împotriva trădării lui Makkai se distinge cu claritate linia care demarchează politica şi interesele secuilor şi maghiarilor din România de uneltirile politice ale Ungariei cu permanentul lor substrat revizionist.

În prezent, încă există episcopi chiar dacă nu sunt încă transfugi asemenea lui Makkai dar semnele nu lipsesc. Să ne amintim declaraţiile făcute televiziunii canadiene, în vara lui 1989, de către pastorul Tőkés László, care nu pot fi trecute sub tăcere. Oare ce a vrut să spună pastorul când declara : „În ultimele decenii au fost aduse de „peste munţi”, prin „recrutare” între 3-5 milioane de români, care au transformat oraşele „curatv maghiare ale Transilvaniei în oraşe cu majoritate românească”. „Colonizarea” s-ar fi făcut la oraşe pentru că „regăţenii” nu vor să se stabilească la sate. Continuând … să scrie mereu de implantarea imigranţilor evrei în teritoriile arabe ocupate de Israel, când românizarea Transilvaniei este un fenomen cel puţin la fel de interesant”.

Interviul a fost difuzat prin „amabilitatea” programului „Panorama” de la Televiziunea Maghiară, care se ocupă de un timp încoace de îndoctrinarea revizionistă a populaţiei maghiare de la noi.

Este evident pentru toată lumea că statu-quo-ul Transilvaniei, care este parte inalienabilă a României, nu poate fi comparat cu al teritoriilor arabe ocupate de Israel, care îşi aşteaptă reglementarea prin hotărâri internaţionale. Nu poate fi vorba de vreo confuzie, ci de convingeri iredentiste şi revizioniste făţişe, duşamen unităţii statale române. Pastorul László Tőkés uită că românii care vin „de peste munţi” vin în Transilvania tot în ţara lor românească şi nu au nevoie de autorizaţia pastorului. Fie că sunt o mie sau un milion. „Scamatoria” episcopului cu cele 3 sau 5 milioane de români care au colonizat Transilvania în ultimele decenii seamănă leit cu povestea milioanelor de „valahi” care după istoricii maghiari, venind de peste munţi, au invadat în ultimele 2-3 secole Transilvania.

Analogia dintre cariera episcopului reformat transilvan, Makkai, devenit agent al iredentismului ungar şi actuala evoluţie a intelectualilor transfugi dovedeşte cu prisosinţă, că tehnica de racolare seamănă din ce în ce mai mult cu cea dintre cele două războaie mondiale şi că relaţiile, inofensive în aparenţă, dintre secuiii şi maghiarii de la noi cu ungurii din ţara vecină sunt un excellent paravan pentru vehicularea propagandei revizioniste.

Purtătorul bacilului iredentist în ultimele peste patru decenii a fost, desigur, turismul dintre cele două ţări, care, datorită acestei noi dimensiuni, poate fi calificat ca turism de propagandă. Individual sau colectiv organizat de cluburile pararevizioniste din Ungaria, turismul politic a întreţinut, în acest răstimp, flacăra iredentismului din Transilvania. Parohii cu rpecădere reformate, colective didactice, formaţii culturale sau anumite personalităţi ale comunităţilor secuieşti sau maghiare au fost receptorii şi propagatorii acestui flux continuu de propagandă revizionistă. Numeroase studii şi reportaje publicate în ultimii ani în diferite reviste din Ungaria şi din emigraţia maghiară, elogiază activitatea „turiştilor” şi oglindesc, în acelaşi timp, eficacitatea acestui gen de propagandă. Rutina şi caracterul organizat al turismului politic au fost cu prisosinţă demonstrate de invazia „spontană” a miilor de turişti” din Ungaria, care s-a abătut asupra zonelor locuite de secui, în martie 1990. Profitând de starea de confuzie din primele luni de după Revoluţie, aceşti „bravi soldaţi” ai iredenţei maghiare au venit să aniverseze, în România, ziua de 15 martie, încercând să răspândească printre maghiari mesajul proclamaţiei citite îna cea zi a anului 1848, mesaj care în unul din puncte cere unirea Transilvaniei cu Ungaria. Reacţia românilor faţă de această impertinentă provocare a fost apoi interpretată de Budapesta ca o nouă dovadă a intoleranţei faţă de minoritatea maghiară din România. Astfel a fost dezinformată şi mass media internaţională, devenită „expertă” în problema relaţiilor româno-maghiare.

Traficul ideilor revizioniste poate fi împiedicat în relaţiile dintre ţări civilizate, dar toleranţa noastră tradiţională va încuraja asemenea activităţi nocive. Precum şi pe secuii sau maghiarii din România, să umble prin Ungaria pavoazaţi cu cocarde sau însemne iredentiste şi să povestească, în lung şi în lat, despre „suferinţele” lor. Ei singuri se condamnă la duplicitate şi necredinţă faţă de ţara unde trăiesc şi-şi câştigă existenţa, care le asigură drepturi egale cu ale poporului român.

Nu putem să-i împiedicăm nici pe Sütő András sau pe László Tőkés fondatorii şi conducătorii unei societăţi cu nume ce-i desconspiră caracterul Pro Transilvania, înregistrată însă la Budapesta şi nu în România, unde-şi desfăşoară activitatea revizionistă, să cânte în strună iredentei maghiare din America sau de la Budapesta şi să colaboreze apoi „cinstit” cu românii. Mai devreme sau mai târziu vor fi obligaţi, asemenea episcopului Makkai, să aleagă dacă „se poate” sau „nu se poate”.

Conspiraţia revizionistă din România, din perioada dintre cele două războaie mondiale, precum şi mentalitatea iredentistă inoculată minorităţii maghiare în cei patru ani de ocupaţie a unei mari părţi din Transilvania s-au menţinut şi după reintegrarea în 1945, a acelei părţi a Transilvaniei în matca sa firească, statul român. Existenţa unor „sechele” întârziate este o realitate. Tendinţele de separatism observate în prezent sunt, oricum, o formă de manifestare revizionistă şi, oricare ar fi originea lor, ele sunt inadmisibile în cadrul statului unitar român. Înţelept este însă să aşteptăm maturizarea politică a celor în cauză şi, în speranţa unor convergenţe fructuoase. Tot atât de înţelept este însă să replicăm hotărât la orice manevră iredentistă care vine de peste hotare.

Şansele consensului vor creşte, desigur, în măsura în care vom şti să anihilăm teleghidarea de către Budapesta a unor cercuri neorevizioniste din sînul minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi.

MOTIVATII IDEOLOGICE ALE REVIZIONISMULUI UNGURESC

        Din această sumară prezentare a iredentismului şi revizionismului maghiar rezultă, neîndoios, las pe cititor să intuiască, amploarea mişcării montată pe structurile social-politice din Ungaria, pe reţeaua organizaţiilor din emigraţie sau pe reversul structurilor politice, culturale, religioase sau sindicale ale minorităţii maghiare de la noi. Se reliefează, astfel, coabitarea sau simbioza dintre mişcarea revizionistă şi conducerea politică a Ungariei precum şi intensul proces de îndoctrinare a societăţii maghiare cu ideile neorevizionismului. După cum rezultă legătura dintre unii conducători politici ai minorităţii maghiare şi secuieşti din România şi centralele iredenţei din emigraţia maghiară sau politicieni din Ungaria, reputaţi pentru atitudinea lor revizionistă.

Pentru a înţelege şi a putea aprecia cât mai obiectiv fenomenele în discuţie nu este de prisos înfăţişarea aspectului ideologic al iredentismului maghiar, la care voi adăuga câteva consideraţii conclusive, cu scopul de a lămuri problema de pe poziţiile noastre şi, de a rămâne, cu un fel de „ce e bine să ştim”.

Dezlipirea de monarhie a provinciilor neungare, realizată spectaculos la sfârşitul anului 1918, a provocat micului popor maghiar o traumă ale cărei sechele le poartă până în zilele noatre. Considerându-şi dreptul de a stăpâni peste alte popoare ca o moştenire „sfântă” şi „inalienabilă”, ungurii luaţi prin surprindere sunt cu totul inapţi de a se transpune în noua situaţie, care îi comprimă în limitele reduse ale propriului teritoriu etnic. (Reflexele feudal imperialiste lucrau în societatea ungară, ca anumite procese biologice care continuă şi după moarte). „Paradisul pierdut” (Paradisul fürat va formula Béla Marko) a fost înlocuit în minţile maghiare cu unul virtual, concretizat în ţelul suprem al iredentismului, noua „religie naţională” eruptă o dată cu dezintegrarea, în fapt, a monarhiei austro-ungare.

Societatea ungară marginalizată, prin puternica voinţă a popoarelor de a se smulge din strânsoarea statului ungar multinaţional, a creat o psihoză revanşardă, faţă de realitatea consfinţită de Conferinţele de Pace de la Paris. Această fugă de realitate întreţinută de cercurile politice ungare explică şi atitudinea contelui Ápponyi Albert, şeful delegaţiei ungare la Conferinţa de Pace din 1919-1920 şi protestul înaintat, la 16 ianuarie 1920, Conferinţei de pace, în care etalează o mostră tragicomică, anacronică şi retrogradă, cu care şochează atât audienţa conferinţei cât şi opinia internaţională. Ungaria, reputată în Europa pentru cruzimea cu care îşi tratase minorităţile, apare în faţa forului de la Paris în goliciunea unui despot sălbatic, care îşi aroga, în secolul douăzeci, „drepturile” importate din stepele Eurasiei cu o mie de ani înainte. Confruntaţi cu rigoarea justiţiei supranaţională de la Paris şi cu implacabila realitate etnodemografică din monarhie, ungurii se baricadează în atemporalitate istorică, stare cvasi patologică şi care, devenind cronică, va întreţine timp de şaptezeci de ani flacăra iredentismului. Evocarea „argumentelorv lui Ápponyi în faţa Conferinţei de Pace este instructivă prinf aptul că ele constituie până azi, pilonii pe care se sprijină edificiul ideologic al iredentismului maghiar.

Argumentele cardinale în pledoaria contelui Ápponyi au fost: dreptul istoric milenar al statului ungar asupra întregului teritoriu stăpânit până la 1918, de care era legat dreptul naţiunii ungare la hegemonia asupra celorlalte naţionalităţi din monarhie; Ungaria, milenară ar fi constituit un model de unitate geografică şi economică; Ungaria ar fi „pierdut” 11 milioane de locuitori, dintre care 35% (cifră exagerată n.n.) au devenit minoritari (dar contele uită să amintească un cuvânt despre majoritatea milioanelor care scăpau de „închisoarea popoarelor” şi reveneau la patria mumă). Perorând despre „loialitatea” celorlalte naţionalităţi faţă de coroana ungară (alt semn de cecitate politică), şeful delegaţiei ungare, cere cu insistenţă organizarea unui referendum în teritoriile unite cu statele lor naţionale, unde cele trei sferturi de neunguri ar fi optat oricum pentru separarea de Ungaria.

Alte enormităţi care au fost debitate de delegaţia maghiară, au rezistat timpurilor şi se mai găsescşi astăzi în repertoriul revendicărilor revizioniste.

Ungaria a fost, după Ápponyi, singura formaţie statală care a stat pavăză contra pericolelor care au ameninţat Europa dinspre răsărit şi ar fi fost în continaure cea mai bună apărare contra „dezordinilor” din Peninsula Balcanică, ce ar putea cuprinde Apusul continentului.

Ápponyi susţine apoi că ddreptul ungurilor la hegemonie emană din superioritatea lor atât pe plan politic-administrativ cât şi cultural. Pentru a convinge conferinţa, contele prezintă unele date statistice, cu care vrea să demonstreze, de exemplu, că ungurii cu numai 20% de analfabeţi au dreptul de a hotărî soarta românilor, cu un analfabetism de 67%. Interesul Europei ar fi fost deci, să menţină nivelul de civilizaţie al regiunii, promovând cu precădere hegemonia unor popoare superioare cum ar fi fost ungurii. În caz contrar, ameninţă Ápponyi, viitoarea minoritate ungară nu va accepta niciodată supremaţia unor popoare inferioare şi în acest colţ al Europei nu va fi niciodată linişte.

Ecoul acestor inepţii a reuşit să răzbată prin cele şapte decenii de maturizare democratică de care a avut parte Europa civilizată şi, astăzi, se face auzit la fel de insolent, ca şi în 1920, în publicaţiile iredentiste din Ungaria şi mai cu seamă din emigraţia maghiară. Reportajele din Transilvania cu care publiciştii de la Budapesta îşi „distrează” conaţionalii sunt îmbibate de aceeaşi ură şi dispreţ faţă de români ca şi cele care au caracterizat cea mai sinistră maculatură iredentistă din vremea Horthysmului.

Dar onorabilul conte Ápponyi recurge şi la „tertipuri” transparente când, la Conferinţa de Pace, vorbea şi în numele populaţiei germane din Ungaria care „nu vrea să părăsească” monarhia şi care, împreună cu ungurii constituie 45% populaţie cultă, din cei 11 milioane pe care-i pierde monarhia. Ei uită, cu bună ştiinţă, de adunarea de la Mediaş din 8 ianuarie 1919, a Consiliului Naţional Săsesc din Transilvania, care a hotărât aderarea la Hotărârea de Unire de la Alba Iulia. Uită de asemenea de adunarea din 8 iunie 1919, de la Sibiu, unde reprezentanţii tuturor germanilor din Transilvania, saşi şi şvabi, au hotărât formarea unei organizaţii unice cu scopul de a fi cetăţeni loiali ai noului stat român.

Ápponyi ignora punctul 10 din proclamaţia preşedintelui american Wilson, care recunoaşte dreptul la autodeterminare a popoarelor neungare din monarhie. Ápponyi consideră, în schimb, că „pierderile” teritoriale sunt numai consecinţa sancţiunilor impuse Ungariei pentru pierderea războiului. La acest capitol, Ápponyi execută un alt număr de „iluzionism” şi, escamotând realitatea etnodemografică a monarhiei, reclamă cu vehemenţă despăgubiri materiale cauzate de dezlipirea a două treimi din teritoriul Ungariei. „Desfiinţarea” economică a ţării încearcă să fie demonstrată de delegaţia ungară, printr-o serie de documente, pe când „starea” naţionalităţilor este ilustrată cu un singur document, întocmit însă cu amre iscusinţă, „harta roşie”, executată de contele Pál Teleki, „operă de artă” în materie de iluzionism optic.

Un roşu strident şi compact domină pe hartă aproape cea mai mare parte a Ungariei, reprezentând, potrivit legendei, pe cei 9.938.134 de unguri. Urmează, în ordinea mărimii, mari pete albe, care acoperă aproape întreaga Transilvanie precum şi mare parte a Slovaciei şi care reprezintă regiunile muntoase care ar fi fost nelocuite sau puţin populate. Alte câteva pete roşii, mărişoare, indică populaţia secuiască şi maghiară din Transilvania. În sfârşit, pete mici, dispersate, fragmentate, sugerează optic prin culorile lor mai şterse, prezenţa marginală a celorlalte naţionalităţi din monarhie, care, conform cifrelor discrete din colţul hărţii, erau totuşi 8.276.488 la număr, deci aproape jumătate din populaţia totală a ţării.

Românii, care figurează la legendă cu 2.948.099 de suflete, sunt împrăştiaţi în pete neglijabile de un violet pal, înghesuite între albul dominant al regiunilor „pustii” şi roşul supradimensionat al secuilor şi maghiarilor.

La prima vedere, s-ar zice că monarhia este populată doar de unguri, air în rest nu ar fi fost decât vaste suprafeţe albe lipsite de populaţie şi ceva pete neînsemnate, reprezentând minorităţile. Dantelăria fragmentată a teritoriilor neungare, plasată periferic şi în Transilvania, este atât de înşelătoare, încât nemaghiarii care constituiau în realitate mai mult de jumătate din populaţia ţării, sunt reduşi optic la cel mult o cincime. La fel, cam 60% din suprafaţa Transilvaniei este pe harta albă, cu alte cuvinte pustie. Dar nici asemenea înşelătorii nu i-a ajutat pe vrednicii „civilizatori” ai bazinului carpato-dunărean.

Naţionalismul şovin al conducătorilor de atunci ai Ungariei, cinic şi amoral, a fost din păcate transmis ca un morb contagios guvernelor din era horthystă şi a fost „îmbogăţit”, pe parcurs, cu trăsăturile fascismului maghiar, reputat, îna cea vreme, pentru eficacitatea cu care a făcut ordine printre „naţiile” inferioare din teritoriile recuperate, „civilizându-le cu vârf şi îndesat. Programul cu care s-a prezentat iredentismul maghiar în perioada „reîntregirii” (1938-1941), poartă marca imperialismului feudal, cu rădăcini directe în „tehnica” cotropitorilor arpadieni. Încurajaţi de barbaria camarazilor nazişti, ungurii execută anexarea teritoriilor respective cu sălbăticia hunică a primilor invadatori turci ai Panoniei.

Unele trăsături din această „încărcătură” s-au păstrat şi în actuala ideologie a mişcării revizioniste ungare, adaptată vremurilor de azi.

Lovitura năpraznică cu care a fost lichidat nazismul şi, împreună cu el, fascismul ungar, a afectat în măsură mai mică iredentismul din ţara vecină. Salvat de cei peste opt sute de mii de refugiaţi care au părăsit, între 1944-1960, Ungaria, iredentismul maghair îşi mută terenul de operaţii în Europa de Vest, dar mai ales pe continentul american. Perioada postbelică în Europa nu mai este propice agitaţiilor revizioniste, mai ales din partea unor fascişti notorii, cum erau judecaţi ungurii în acea vreme. Intrată în latenţă, iredenţa ungară se pregăteşte deci în vederea unor „vremuri mai bune” şi îşi disimulează adevăratele ţeluri sub haina unor soluţii de compromis acceptabile în ochii ţărilor civilizate ale continentului. Emigraţia maghiară de pe continentul american unde activează majoritatea iredenţei refugiată din Ungaria, se mişcă însă într-un mediu social mai liberal, mai departe de realitatea europeană, şi păstrează, în consecinţă, neschimbată absurditatea revendicărilor iniţiale.

Profitând de tensiunea războiului rece, iredenţa ungară, bine ancorată în organizaţiile exilului, asociază abil propriul mesaj cu o puternică propagandă anticomunistă, câştigând, astfel, popularitate în rândurile publicului conservator din Vest. În noua versiune propagandistică, Ungaria, din victimă a hitlerismului devine victimă a stalinismului.

Reconcilierea sovieto-americană aduce însă după sine un climat de mai mare stabilitate politică în Europa, contracarând astfel planurile revizioniştilor unguri, care preferau pescuitul în ape tulburi. Urmează conferinţa din 1975, de la Helsinki, care, prin documentul final semnat de toate statele europene, Statele Unite şi Canada, întăreşte explicit graniţele europene existente.

Ungaria, integrată în lagărul socialist, interzicea oficial supuşilor săi, de aproape treizeci de ani, orice manifestare revizionistă, obligând societatea ungară la resemnare în limitele hotarelor existente. ştim însă că, neoficial, revizionismul mocnea conspirativ în cercurile naţionaliste din unagria şi scriitorii, istoricii, cărora le era interzis să publice, umpleau an de an sertarele cu literatură naţionalistşovină. Exilul maghair condamna în acest răstimp sever pe trădătorii de patrie de la Budapesta, acuzându-i că fac jocul ţărilor vecine, uşurându-le asimilarea minorităţii ungare de acolo.

Urmează liebralizarea politică kadaristă de la începutul anilor optzeci, care aduce după sine revitalizarea dreptei naţionaliste şi, implicit, a nucleelor revizioniste din Ungaria. Prima reacţie a emigraţiei, la dezgheţul politic de acasă, a fost scindarea ei în intransigenţi şi colaboraţionişti. În scurt timp s-a dovedit că ultimii au mizat „corect”, pentru că, făcând legătura cu elementele naţionaliste din ţară, au contribuit din plin la resuscitarea mişcării iredentiste din Ungaria. Una din organizaţiile revizioniste din Ungaria, care ia naştere sub tutela emigraţiei şi pe care am menţionat-o mai înainte, este Emberi Jogok Magyar Bizottsága (Comitetul maghiar pentru Drepturile Omului), înfiinţată în primăvara lui 1989 de către actualul prim ministru, József Antall şi Árpád Göncz preşedintele Ungariei. Mişcarea revizionistă este întărită în această fază de transfugii din Transilvania, în mare parte intelectuali, care pun bazele unei reţele de organizaţii de refugiaţi, cu evident caracter iredentist.

O dată cu căderea lui Kádár şi trecerea la un comunism reformator, asistăm la o desfăşurare explozivă a forţelor naţionalistşovine, concomitentă cu sosirea, în continuare, a unui număr crescând de refugiaţi din România. Noua conducere de la Budapesta execută, în acest timp, o manevră de apropiere faţă de emigraţie, aşa încât, în 1987-1988, apare în Ungaria conturul unui bloc revizionist alcătuit din elementele naţionaliste ale ierarhiei politice şi ale diverselor pături sociale, din emisarii emigraţiei şi din organizaţiile refugiaţilor din România. Refugiaţii, care dispun de o eficientă gardă de intelectuali, în mare parte scriitori şi publicişti, au contribuit de la început la întreţinerea şi răspândirea în păturile largi ale societăţii ungare a climatului revizionist. Condamnând sever pe comunişti pentru indiferenţa pe care au arătat-o faţă de minoritatea maghiară din ţările „succesoare”, (termen iredentist pentru ţările vecine Ungariei), iredenta câştigă adepţi chair din rândurile comuniştilor. Echipa comunistă reformatoare, de la conducerea ţării, a cărei popularitate se apropia de zeri, mai face o ultimă încercare şi lansează, din rândurile ei, o fracţiune naţionalistă, în frunte cu Szűrős Mátyás specialist în probleme de politică externă. Că manevra a fost utilă o dovedeşte vitalitatea sloganurilor lansate de aceştia, precum şi febrila activitate a fundaţiilor şi instituţiilor înfiinţate de ei. Această instituţionalziare a mişcării revizioniste continuă, de altfel, în ritm susţinut, prin înfiinţarea altor fonduri şi instituţii pentru promovarea ideii. Acceptând incriminările aduse lor, socialiştii încearcă, în prezent, să redreseze prestigiul partidului printr-o contribuţie importantă la consolidarea frontului iredentist. Mânaţi de aceleaşi interese, mai toate partidele care au aprticipat la alegerile din 1990, au etalat ostentativ, în programele lor, grija pentru minoritatea maghiară. M.D.F. (Forul Democrat Ungar), care a câştigat alegerile, a preluat însă conducerea campaniei neorevizioniste, intregând-o ca parte componentă a politicii oficiale ungare. Fortificat şi cvasi legalizat, frontul iredentist din aţra vecină, câştigă pe zi ce trece mai multă pondere politică.

După această scurtă trecere în revistă a fundalului politic pe care s-a dezvoltat iredentismul maghiar în ultimele aptru decenii, să vedem cum au evoluat doctrina şi metodele mişcării.

Două trăsături caracterizează, în prezent, ideologia revizionismului ungar şi o deosebesc de formula „primitivă” a mişcării din 1918 şi anume: complexitatea şi maleabilitatea. Între absurdele pretenţii perorate la Paris cu insolenţă nemţească de către contele Ápponyi şi actualul program de acţiune complex şi înşelător este o diferenţă apreciabilă. Dovedind realism tactiv, iredenta ungară este preocupată de crearea unui climat prerevizionist, care urmează să le dea roade, într-un viitor apropiat, în care ea speră cu obstinaţie. Doleanţele lor vizează tocmai crearea acestui stadiu propice unor modificări treptate ale staus-quo-ului actual. Încercând să-şi plaseze pretenţiile în mecanismul convenţiilor şi reglementărilor internaţionale, în continuă evoluţie, iredenta ungară vrea să cumuleze cât mai multe capete de acuzaţie contra României şi s-o menţină, astfel, într-o permanentă stare de culpabilitate în faţa opiniei publice mondiale. Această culpabilitate a României a fost practicată cu succes ani în şir, în timpul dictaturii ceauşişte, şi iredenta ungară face în prezent eforturi de a o prelungi în mod artificial. Provocaţia „turiştilor” unguri din 15 martie 1990, sconta tocmai pe acea reacţie hotărâtă din aprtea românilor din Transilvania, pe care au folosit-o apoi în scop propagandistic, răspândind în mass media internaţionale calomniile cunoscute.

Caracteristic pentru politica iredentei ungare este şi efortul deosebit pentru asigurarea unui goodwill internaţional precum şi accentul care se pune pe indoctrinarea opiniei publice din Ungaria şi a minorităţii ungare din ţările limitrofe.

Inofensive, în aparenţă, noile „componente” introduse în politica revizionistă a Budapestei, dacă sunt lăsate să „lucreze”, sunt capabile să destabilizeze social şi să demonstreze, cu timpul, lumii, că România nu este în stare să-şi administreze minorităţile.

DOCTRINA „PANMAGHIARA”

„SPIRITUALIZAREA HOTARELOR” şi „DESCALECAREA SPIRITUALA”

Cel mai important element introdus relativ recent în politica neorevizionistă a Ungariei este doctrina panmaghiară. Am mai amintit că cel care a lansat primul ideea panmaghiară a fost Mátyás Szűrős, politician socialist în plină „deviere” naţionalistă. Potrivit doctrinei panmaghiare, practicată astăzi deschis de guvernanţii de la Budapesta, statul ungar are dreptul de a se preocupa de soarta minorităţilor din ţările vecine. Primul care a enunţat oficial acest drept, a fost şeful primului guvern maghiar liber ales, József Antall, care a spus textual: „…doresc să fiu primul ministru al celor 15 milioane de unguri din întreaga lume”.

Făcând deocamdată abstracţie de o eventuală luare de poziţie din partea română, menţionez doar reacţia promptă şi viguroasă a primului ministru slovac care, în august 1990, cu ocazia Congresului Organizaţiei Matica Slovenska a precizat un lucru de sine înţeles şi anume că cetăţenii maghiari ai Slovaciei îşi au propriul lor prim ministru, acela al Slovaciei.

Doctrina panmaghiară a apărut, de fapt, ca un răspuns al grupului Szűrős la acuzaţiile aduse comuniştilor pentru dezinteresul cu care aceştia au tratat problema minorităţii ungare, dar ideea se pare că a fost reuşită pentru că succesorii regimului socialist au ridicat-o la rangul de politică de stat. Lipsită deocamdată de un conţinut concret, percutant, această politică figurează în vocabularul conducătorilor de la Budapesta ca un fel de sperietoare la adresa României şi ca o promisiune către cercurile minoritare revizioniste din ţările vecine.

Antall şi echipa lui au fost avertizaţi că această politică nesăbuită ar putea duce la conflicte neplăcute cu vecinii Ungariei şi la formarea unei coaliţii antiungare a ţărilor în cauză, dar se vede că avântul noilor conducători de la Budapesta nu poate fi încă temperat. De remarcat totuşi tonul mai lucid al unor cercuri politice din Ungaria, care, după afirmarea viguroasă în alegeri a UDMR-ului, au declarat că minoritatea maghiară din Transilvania trebuie lăsată de acum să-şi obţină singură drepturile. Doctrina panmaghiară a contribuit, în mare măsură, prin efectul psihologic exercitat asupra societăţii maghiare, la crearea climatului prerevizionist. O serie de organizaţii pararevizioniste, care urmăresc strângerea legăturilor cu minoritatea ungară din ţările vecine şi care mizează pe voluntariatul marelui public, sunt substanţial încurajate şi ajutate în activitatea lor prin decretarea oficială a doctrinei panmaghiare. Mai important chiar este impactul doctrinei panmaghiare, ca isntrument de destabilziare socială, asupra mişcării separatiste ungare din România. Descurajarea tendinţelor separatiste trebuie deci începută cu o ripostă categorică împotriva politicii panmaghiare dusă de Budapesta, care constituie o gravă imixtiune în treburile interne ale României.

Instituţionalziarea doctrinei panmaghiare îşi are începutul încă din 1989, sub auspiciile ultimei guvernări socialiste conduse de premierul Nemeth Miklos. Fracţiunea iredentistă, care funcţiona în cadrul partidului socialist, era condusă de Szűrős Mátyás şi era compusă din Gyula Horn, Tabajdi Csaba, Szokai Imre şi Oszi István. În toamna anului 1989 ia naştere, sub conducerea lui Tabajdi, secretariatul minorităţilor etnice şi naţionale, care funcţiona pe lângă consiliul de miniştri. În rpezent, guvernul Antall a numit un secretar de stat pe lângă oficiul primului ministru, care se ocupă în mod special de minorităţile maghiare din ţările limitrofe precum şi cu minorităţiel din Ungaria. Titularul postului, Entz Géza, este de origine ardelean şie ste specialistul aprtidului M.D.F. (Forul Democrat Ungar) în problema minorităţii maghiare din ţările vecine. Entz a declarat, într-un interviu dat, la 23 iulie 1990, ziarului budapestan Magyar Nemzet că: „nici un stat nu are voie să considere responsabilitatea ţării-mamă ungare pentru minorităţile sale ca un amestec în treburile interne. Conflictele încep atunci când un stat consideră aceasta ca un amestec”.

Cu alte cuvinte, Budapesta dictează Bucureştiului ce anume să considere ca un amestec în treburile interne ale României.

Doctrina panmaghiară, care şi-a pus pecetea pe politica statului ungar chiar înainte de a fi oficial enunţată, se materializează în diverse metode, dintre care unele sunt mai vechi şi probate, altele, în schimb, se experimentează sub ochii noştri. Una din noile metode, lansată prin sloganul: „spiritualizarea hotarelor”, urmăreşte liebralizarea totală a actualului regim de frontieră. Modelul propus este copiat după aranjamentul ţărilor din vestul continentului, care, pe lângă liberalizarea traficului de călători şi a comerţului, asigură şi un schimb cultural nestânjenit. Această estompare sau chair ştergere a graniţelor presupune, însă, onestitate în relaţiile dintre ţări.

Pentru buna funcţionare a sistemului, sunt de la început excluse intenţiile oculte de amestec în treburile interne ale vecinilor, de destabilizare sau de revizuire a hotarelor comune. „Spiritualizarea hotarelor”, de care se vorbeşte atât de frumos în propaganda ungară, se potriveşte unor vecini care nu au g`nduri ascunse şi nu au nimic de împărţit. În cazul ţărilor noastre, această spiritualizare ar uşura în cel mai mare grad „munca” revizioniştilor ungari şi ar duce, în scurt timp, la un conflict deschis între România şi Ungaria. Conflictula r fi apoi cea mai bună dovadă că există între aceste ţări un litigiu care trebuie rezolvat. (Atât timp cât România şi Ungaria îşi vede fiecare de treaba ei, riscul unui astfel de conflict este eliminat).

Concetăţenii noştri secui şi maghiari gravitează în sfera politică, economică şi social-culturală a ţării noastre şi orice perturbare a acestei convieţuiri prin provocarea unei orientări politice sau culturale centrifugale constituie o abatere de la funcţioanrea normală a statului român. Cei care vor să educe copii de secui şi maghiari, viitori cetăţeni loiali ai României, în spiritul preceptelor istoriei naţionalist-şovine care a început să se predea în şcolile din ţara vecină, sutn de o „naivitate” transparentă pentru orice observator atent. UDMR-ul trebuie să înţeleagă că atât timp cât mesajul cultural al Unagriei destinat minorităţii ungare din Transilvania poartă bacilul iredentismului şi urmăreşte cu îndârjire separarea secuilor şi ungurilor de societatea românească, românii nu pot privi cu ochi buni această politică şi nici pe cei care o practică şi nici nu pot aştepta pasivi derularea evenimentelor. Pentru „spiritualizarea hotarelor”, pentru un schimb liber al valorilor culturale între cele două ţări este nevoie de două părţi oneste. Ce ar câştiga prietenia dintre secui şi unguri şi poporul român, dacă s-ar difuza la noi toată maculatura naţionalist-şovină cu care a fost otrăvită societatea ungară în ultimii ani?

O altă metodă cu efect multiplu a actualei ofensive neorevizioniste este „descălecarea spirituală” a poporului ungar în teritoriile unite cu statele naţionale. Ea constă dintr-o campanie generală de popularizare a acestor teritorii, întregită cu un vast program turistic. Rafturile librăriilor, programele de radio şi televiziune precum şi scenele teatrelor din Ungaria abundă astăzi de cărţi, piese, conferinţe, care prezintă publicului maghiar „părţile componente” ale fostei monarhii. Găsim aici descrierea romantică a plaiurilor transilvane, istoria „maghiară” a Transilvaniei, folclorul ungar de aici,s tudii etnografice despre secuii şi maghiarii de la noi, prezentarea monumentelor „trecutului maghiar” din Transilvania, apoi literatură, multă literatură ungară, veche sau contemporană de origine transilvană şi, în general, orice poate trezi mândria ungurilor pentru stăpânirea de odinioară a acestei provincii. –i dacă se poate, dorinţa lor de a o stăpâni din nou. Această prezentare falsă, deformată a prezenţei ungare în istoria Transilvaniei şi a monopolului ungar în civilziarea provinciei este făcută cu scopul de a inculca în conştiinţa ungurilor legitimitatea pretenţiilor revizioniste asupra acestei provincii.

Prin această retroactivă „cununie istorică” a Transilvaniei cu Ungaria, se sugerează ungurilor dreptul lro virtual asupra transilvaniei. Se urmăreşte, deci, cu deliberare crearea unei psihoze colective, care, confruntată cu realitatea să întreţină o permanentă stare de frustraţie în sînul societăţii ungare.

Populate doar cu personaje ungare, plasate în geografia exclusiv ungară a Transilvaniei, aceste produse confecţionează o „lume maghiară” sintetică, suspendată în vid demografic, care sugerează, cu insistenţă geobelsiana preponderenţă istorică a ungurilor în Transilvania, ignorând prezenţa românească de totdeauna, cu toate implicaţiile de rigoare. Consumând aceste prospecte pentru „descălecarea spirituală”, minţile din ţara vecină îşi plimbă fantezia pe dealuri şi munţi împăduriţi, unde copacul, vulturul şi ursul vorbesc întrei ei ungureşte şi-şi amintesc cât de bine le-a mers sub domnia coroanei maghiare. Milioane de români sunt plasaţi de predilecţie prin văgăunile munţilor, venetici, distrugători ai civilizaţiei maghiare.

Sub efectul unui asemenea tratament de şoc nu e de mirare că societatea maghiară se şi vede în postura de eliberatoare a fraţilor aliaţi în „suferinţă”.

Pe acest fundal ideologic este grefat turismul politic, ca instruent de transmisie şi de strângere a legăturilor. Mesajul iredentist purtat de „turiştii” unguri este inoculat astăzi cu îndârjire minorităţii maghiare de la noi. Starea de „transă naţionalistă” generalizată în societatea maghiară explică, de altfel, surescitarea cu care „turiştii” de la 15 martie 1990 agăţau pe clădirile şi bisericile din localităţile transilvane drapele şi însemne ungureşti, maghiarizau cu de la sine putere denumirea localităţilor şi defilau cu trufia tipic ungurească, cântând imnuri revizioniste. Poate că au vrut doar să demosntreze că Transilvania este ungurească, dar nu e exclus că au scontat pe o autonomizare spontană a unor aşezări şi autoproclamarea lro ca pământ unguresc.

De menţionat rolul capital jucat în acest exerciţiu prerevizionist de către refugiaţii din România. Câteva sute bune de publicişti, scriitori, regizori, actori, oameni de ştiinţă şi alte categorii, fabrică, în prezent, pe bandă rulantă, combustibilul necesar pentru excitarea şi întreţinerea îns ânul societăţii maghiare a unei permanenţe de nostalgie pentru Transilvania.

Istoriografia maghiară, care părăsise, în deceniile de după cel de-al doilea război mondial, poziţiile naţionalist-şovine şi purificându-se parţial, descoperise, în sfârşit, adevărata faţă a imperiului ungar, face astăzi un dramatic „stânga împrejur” şi, în „confecţioanrea” mai ales a istoriei secolului al XIX-lea, povesteşte din nou cât de perfectă era monarhia, cât de bine s-au simţit popoarele în ea şi, în consecinţă, cât de umani au fost ungurii. Totul este reluat de la punctul când marşul victorios al revizionismului a fost curmat brutal de pierderea celui de-al doilea război mondial şi mişcarea a fost condamnată pentru lungi decenii la vegetare. Astăzi, condiţiile revenirii la viaţă sunt date şi scrierea istorică maghiară, sluga credincioasă a naţionalismului, îşi revine în formă.

„Spiritualizarea hotarelor” şi „descălecarea spirituală” sunt două căi utilizate în prezent în aplicarea doctrinei panmaghiare. Treapta următoare, în concepţia revizioniştilor maghiari, ar fi o convenţie bilaterală, româno-maghiară, în baza căreia Ungaria să poată controla felul în care sunt trataţi minoritarii maghiari de la noi. Acest lucru a şi fost propus cum am mai amintit, cu toată seriozitatea în parlamentul maghiar de către deputatul Tamas Gaspar Miklos, transfug din România.

Concomitent se depun eforturi pe plan internaţional pentru reglementarea drepturilor minorităţilor. Lobby-ul maghiar ar fi avantajat de un aparat de control şi tot ritualul care ar însoţi o astfel de reglementare.

Ungaria pozează, în prezent, în rolul ţării care dispune de un ascendent moral asupra vecinilor săi. După părerea ungurilor, acest decalaj le conferă un grad superior de consideraţie şi, deci de credibilitate în ochii Apusului. În tabloul „meritelor” care i-au săltat în grad, se află, pe lângă lichidarea timpurie a comunismului sau permanentele declaraţii de loialitate faţă de Apus, şi simpatia obţinută în contul „suferinţelor” minoritarilor maghiari din Transilvania. Am arătat cât de iscusit a împletit propaganda maghiară opresiunea generală din vremea dictaturii ceauşiste cu discrimianrea secuilor şi maghiarilor de la noi, în fapt inexistentă. Revoluţia din decembrie 1989 n-a schimbat prea mult itnensitatea tirului iredentist, căci, după o scurtă pauză de reorientare, la începutul lui 1990, denigrarea ţării noastre a continuat, de data aceasta cu alte „puncte de acuzaţie”.

Permanentizând culpabilitatea României, Ungaria încearcă să obţină un „loc în faţă” în aprecierea de către forurile internaţionale a unui eventual litigiu între cele două ţări. În virtutea acestei poziţii, încearcă vecinii noştri să ne impună convenţii care să le dea ocazie de a constata la faţa locului „abuzurile”, „nedreptăţile” şamd săvârşite faţă de secuii şi maghiarii de la noi. Prezentul complex de superioritate pe care-l afişează ungurii este unul din elementele propagandistice cu care a lucrat mişcarea iredentistă încă de la primele ei începuturi.

Acest gen de şantaj psihologic a fost folosit prima dată de fostul ministru de externe, Gyula Horn, care, cu ocazia unui interviu de la începutul lui decembrie 1989, la întrebarea dacă a pregătit vreo strategie în problema căderii regimului Ceauşescu, răspunde: „Da, avem, nu vom relua legăturile cu noua conducere a României până când nu se va reglementa în mod esenţial situaţia minorităţii maghiare de acolo”.

O declaraţie mai originală, a făcut-o ziarului orădean Bihari Napló, preşedintele Republicii Ungare, Árpád Göncz, apreciat acasă pentru meritele sale în resuscitarea mişcării iredentiste din ţară. Goncz vinde un fel de „bilet de intrare” în Europa, făcând un anunţ emfatic şi plin de sine despre „rolul” Ungariei în acest colţ al continentului: „Drumul României spre Europa trece prin Ungaria şi cheia (adică autorizaţia de intrare n.a.) depinde de rezolvarea de către români a problemei minoritarilor maghiari”. Am vrea să ştim cine i-a încredinţat preşedintelui Ungariei funcţia de portar spre Europa şi cheia care deschide poarta vămii păzită de domnul Goncz?

Dar, revenind la propunerea deputatului transfug, noi deducem din ea că ungurii vor să demonstreze lumii necesitatea unui control în problema minorităţii maghiare din România. Ei vor, astfel, să întreţină o atmosferă litigioasă între ţările noastre, premiza necesară în prepararea unei faze prerevizioniste.

Îndemnat de aceleaşi gânduri, ministrul de externe ungar, Jeszenszky Géza, într-un interviu acordat, la 8 august 1990, postului de radio Europa Liberă, că Ungaria este gata să colaboreze exemplar cu noi, numai să declarăm că suntem un stat multinaţional, în care, împreună cu alte minorităţi, trăieşte o importantă minoritate maghiară, ale cărei pretenţii legitime trebuie satisfăcute”.

Dacă am da curs „momelii” ministrului ungar şi cu cele 6-7% de secui şi maghiari, sau150-200.000 de saşi ne-am grăbi să „recunoaştem” şi să ne decretăm stat multinaţional, am uşura în mare măsură sarcina iredentei maghiare, care se străduieşte din răsputeri să demonstreze lumii că statele „succesoare” ale monarhiei estropiată la Trianon, sunt „coapte” pentru o nouă revizie a hotarelor.

În strategia revizioniştilor maghiari sunt calculate cinic instigarea secuilor şi maghiarilor la duşmănia împotriva românilor şi, implicit, toate vexaţiunile şi suferinţele care ar decurge pentru ei în urma legitimelor reacţii româneşti. Lozinca unora ca Tamas Gaspar Miklos este: „cu atât mai rău cu atât mai bine”, sau mai concret, suferinţele confraţilor din Transilvania, reale sau inventate, sunt „bune” pentru cauza revizionismului. „Panorama”, programul televiziunii maghiare, care ne poartă sâmbetele din oficiu, „documentează” Apusului despre ruinarea satelor secuieşti şi maghiare, despre lipsa şcolilor maghiare sau despre faptul că îşi riscă viaţa cei care vorbesc ungureşte pe străzile localităţilor din Transilvania. Informaţiile transmise din România trec astfel prin „filtrul” revizioniştilor de la Budapesta şi prezintă lumii o cu totul altă Transilvanie, cu sate secuieşti făcute una cu pământul, cu minoritatea maghiară pe cale de dispariţie, datorită, „genocidului” comis de populaţia românească.

Dezinformată în ultimul grad, opinia publică din Vest dă crezare minciunilor şi ne taxează, în continuare, de dictatură sângeroasă.

Toată această politică de distanţare a Ungariei de „mediul balcanic bizantin”, şi de autopromovare la gradul de ţară civilizată, denotă că ungurii nu s-au dezbărat încă de vechiul nărav de a se considera naţiune superioară cu drept de dispoziţie şi control asupra vecinilor.

Dar convenţiile bilaterale, pe lângă amestecul în treburile noastre, mai disimulează şi forme eficiente de „colonizare culturală”. Se pleacă de la „diagnosticul” stabilit în 1920 de către contele Ápponyi, care afirmase că ţările „succesoare” sunt într-un asemenea stadiu de inferioritate încât, fără ajutorul Ungariei, nu se vor descurca niciodată. Dând curs profeţiei de-acum şaptezeci de ani, societatea maghiară ardea de nerăbdare, după Revoluţia din Decembrie 1989, să-şi exporte în România know-how-ul (priceperea) în materie de cultură şi învăţământ, de parcă eram nişte primitivi care tânjesc după alfabetizarea misionarilor. La Budapesta a fost înfiinţată, cu surle şi trâmbiţe, mişcarea Könyvet Erdélynek (carte pentru Transilvania), pentru colectarea şi trimiterea de cărţi în România. Una din performanţele acţiunii a fost trimiterea, în iulie 1990 a întregii biblioteci a Comitetului central al partidului comunist maghiar. Cărţile au fost preluate festiv din partea UDMR-ului de către Géza Szocs şi repartizate Societăţii Bolyai. Nu e greu de ghicit ce se ascundea în dosul nobilului ajutor cultural: material de propagandă revizionistă pentru îndoctrinarea concetăţenilor noştri secui şi maghiari. Nici nu s-a aşteptat încheierea unor convenţii, ele au şi fost puse în aplicare.

La fel, „fără convenţie”, decurg, în prezent, activităţile pe care le-am numi „întrepătrundere culturală”. Este vorba de asistenţa culturală servită în Ungaria pentru dascăli, studenţi, elevi din ţările „succesoare”. În acest scop s-a profilat în grabă universitatea de la Debreţin care a şi organizat, în vara lui 1990 cursuri, la care a invitat un număr important de profesori de limbă maghiară şi istorie din Transilvania. S-au deschis apoi larg porţile unor facultăţi maghiare, la care au fost momiţi să intre, „fără examen de admitere”, absolvenţii şcolilor medii de la noi. S-au găsit, la repezeală, şi bani de stipendii şi pentru alte aranjamente, aşa încât, din cei vreo trei mii de amatori, au fost admişi pentru anul şcolar 1990-1991 circa şase sute. Intenţia este de a pregăti profesional, dar mai ales ideologic pe viitorii activişti ai iredentei maghiare.

Un alt obiectiv urmărit asiduu de iredenta maghiară este reglementarea, prin tratate internaţionale, a drepturilor minorităţilor. Aceste drepturi sunt asigurate astăzi, în mai toate ţările europene, în mod satisfăcător, printr-o legislaţie modernă, care prevede drepturi constituţionale egale pentru toţi cetăţenii ţării respective, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau religie. În nici o ţară nu se practică vreun sistem de drepturi colective preferenţiale acordat unui grup minoritar. În aceste condiţii, ungurii, veşnic nemulţumiţi, şi avocaţi netocmiţi ai secuilor şi maghiarilor de la noi, bat, de un timp încoace, la toate uşile forurilor internaţionale şi încearcă să obţină instituirea unor norme internaţionale pentru reglementarea drepturilor minorităţilor. Ungurii urmăresc, în realitate, crearea unui înveliş protector, care să izoleze grupul minoritar maghiar şi să-l ţină pregătit pentru o viitoare schimbare a statutului. În cazul nostru, este vorba de perpetuarea unei stări de tensiune, de crearea unor dificultăţi în administrarea unitară a ţării, de inadaptabilitatea permanentă a elementului minoritar cu toate consecinţele ei sociale şi de multe alte dificultăţi expres dorite de revizioniştii maghiari.

Ungaria a încercat, la început, să intervină pentru obţinerea unui tratament preferenţial al minorităţii maghiare din Transilvania pe lângă organele conducătoare ale Pactului de la Varşovia, însă a întâmpinat o totală neangajare. Din această cauză, pregătindu-şi părăsirea acestei organizaţii, ungurii se adresează Organizaţiei Naţiunilor Unite, în cadrul căreia se dezbătea problema drepturilor omului sub diferite aspecte. Preparând cu grijă campania, ungurii adună, în ianuarie şi februarie 1989, 150.000 de semnături pe un memorand, care cerea examinarea, de către Naţiunile Unite, a încălcărilor drepturilor minorităţii maghiare din România. Documentul a fost apoi înaintat la Geneva, secretarului adjunct Martenson. La o conferinţă de presă, organizată cu această ocazie de către asociaţiile revizioniste din Elveţia, a participat preşedintele organizaţiei refugiaţilor din Transilvania Erdély Szövetség (Uniunea Ardeleană), actualul ministru de externe ungar, Jeszenszky Géza, care a pledat insistent pentru instituirea unui control internaţional asupra regimului aplicat minoritarilor maghiari din România.

Trec cu vederea o serie de intervenţii făcute de Ungaria în decursul anilor 1988 şi 1989, pentru că incriminările de atunci priveau România de sub regimul Ceauşescu. Ceea ce trebuie totuşi reţinut este că, în aceste delaţiuni, Ungaria a prezentat lumii o situaţie falsă, voit confuză, potrivit căreia minoritarii maghiari de la noi ar fi suferit în acea vreme o discriminare în plus.

Examinez, în schimb, situaţia creată în urma Revoluţiei din Decembrie 1989 şi, mai ales, în urma venirii la putere în ţara vecină a unui guvern de dreapta, de evidentă orientare iredentistă.

Am mai arătat că prima reacţie a iredentei ungare la schimbările intervenite după Revoluţia din 1989, a fost o masivă campanie de infiltrare a propagandei revizioniste în rândurile minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi. Sub pretextul trimiterii de ajutoare, am fost invadaţi atunci de o armată întreagă de agenţi agitatori şi provocatori, iar căminele confraţilor noştri secui şi maghiari au fost inundate de material de propagandă iredentistă. Concomitent, mass media ungară şi-a concentrat focul asupra „doleanţelor legitime” ale minorităţii maghiare. Această tactică a urmărit să profite de situaţia de instabilitate de după revoluţie, pentru a obţine rapide mutaţii în statutul minoritarilor maghiari, între care hotărârea, cu de la sine putere, a unei forme de autoadministrare, sau, în caz de nereuşită, provocarea unor conflicte care să alimenteze în continuare campania de delaţiuni dusă pe plan internaţional contra ţării noastre. Campania a ţintit regiunea secuiască şi oraşe locuite parţial de maghiari şi a provocat tensiunile sociale „programate” de Budapesta, tensiuni soldate cu incidentele cunoscute. (Concret, cele două acţiuni au fost: recucerirea „istoricelor” şcoli maghiare şi aniversarea revoluţiei maghiare din 1848).

Asemenea acţiuni la care se adaugă evacuarea elevilor şi profesorilor români din propriile lor şcoli care a provocat indignarea legitimă a populaţiei româneşti. Tot aşa de mare a fost indignarea românilor faţă de reeditarea pe străzile oraşului Satu Mare şi a altor oraşe ardelene a procesiunilor iredentiste din vremea ocupaţiei horthyste, cu toate ingredientele cunoscute: steaguri şi însemne ungare purtate ostentativ, sau implantate pe biserici şi clădiri, schimbarea denumirilor de localităţi şi străzi şi defilări în cadenţa marşurilor revizioniste. Manifestaţii de tristă aducere aminte a evenimentelor din Ungaria de la 15 martie 1848, când proclamaţia din această zi cerea „uniunea” Transilvaniei cu Ungaria cu urmări şi mai nefaste pentru poporul român din Transilvania. Realizarea acestei dorinţe a burgheziei şi nemeșimii ungare a provocat războiul sângeros (revoluţia) din 1848 între maghiari pe de o parte, iar pe de altă parte românii transilvăneni, sârbii şi slovacii. Revoluţia care a urmat apoi a fost un război naţional maghiar, dus pentru eliberarea Ungariei de sub dominaţia imperiului habsburgic şi, îndeosebi, pentru reconstituirea „Ungariei Mari”, care ar fi cuprins şi Transilvania noastră cu toţi românii ei. Știau ei valahii, sârbii şi slovacii ce soartă îi aşteaptă în imperiul Sfântului Stefan şi au şi dat revoluţiei nemeșilor unguri lovituri decisive, care au contribuit la înfrângerea ei. Kossuth-ul lor a fost pentru maghiarizarea noastră.

După această breşă făcută în edificul bunei convieţuiri româno-maghiare, operaţie executată cu măiestrie de trupele de şoc ale iredentei din ţara vecină, invazia de „turişti” a lăsat loc coloanei a cincea să lucreze mai departe. Criptoiredentiştii din rândurile secuilor şi maghiarilor şi-au făcut datoria „cu cinste” şi rezultatele s-au văzut la Târgu-Mureş şi în alte părţi în primăvara şi vara acestui an. Sarcina acestor „bravi” cetăţeni ai României era de a discrimina şi alunga pe românii din zonele ce urmau să fie „dezromânizate” şi pregătite pentru proclamarea autodeterminării.

Pe plan internaţional, iredenta ungară aplică aceeaşi tactică a dovedirii necesităţii stringente a unei schimbări în status-quo-ul minorităţii maghiare din Transilvania. În acest scop au fost trimişi în „prima linie” exponenţii cei mai de seamă ai maghiarilor din Transilvania, mai bine zis cei care au fost promovaţi în aceste onorabile misiuni de către mass-media din Ungaria şi, mai corect, colaboratorii cei mai de nădejde ai mişcării revizioniste. S-au organizat astfel turneele de propagandă în Statele Unite şi Canada ale episcopului Tőkés László şi scriitorului Sütő András. Întreaga regizare precum şi cheltuielile aferente au fost generos onorate de organizaţiile iredentiste din America, iar rolul principal l-a jucat László Hámos, preşedintele Fundaţiei maghiare pentru drepturile omului (Hungarian Human Rights Foundation), pe care am mai menţionat-o ca fiind cea mai cu efect organizaţie în a influenţa cercurile guvernamentale din Statele Unite. Tőkés apare aici într-o stranie postură oficială, dialoghează cu preşedintele Bush, depune mărturii în faţa comisiilor Congresului american şi ţine discursuri la agapele organizate de emigraţia maghiară, căreia îi cântă în strună pe teme revizioniste. Acest brav propovăduitor al moralei creştine, cetăţean al României, candidat, fără succes, la un loc în Senatul român, care acasă, vorbeşte mieros de buna convieţuire dintre români şi maghiari, în SUA şi Canada şi alte ţări se transformă în leu neînfricat, care sfătuieşte pe americani să nu acorde românilor clauza naţiunii celei mai favorizate, ajutoare şi împrumuturi până când aceştia nu asigură secuilor şi maghiarilor privilegiile pe care le doresc aceştia (În calitatea de reprezentant, pe care şi-a autoatribuit-o Tőkés, în loc să-şi apere patria faţă de calomniile răspândite în America de emigraţia maghiară, se înfrăţeşte cu cei mai aprigi duşmani ai ţării noastre).

Celălalt emisar, András Sütő, evoluând, în cadrul unui program similar de exhibiţii, finanţat tot de László Hámos, apare, în iunie 1990, în faţa Congresului Statelor Unite şi declară sus şi tare că minoritatea maghiară din Transilvania are drept, în baza principiilor de la Helsinki, la autonomie culturală şi administrativă.

Continuânduşi campania, episcopul Tőkés ţine, la 13 iunie 1990, o conferinţă de presă la Copenhaga, la întrunirea organizaţiei Refugiaţii în casa Europei, care se ocupă şi de problema minorităţilor, unde pretinde forurilor internaţionale să susţină pretenţiile minoritarilor maghiari din ţara noastră, aducând, în sprijinul declaraţiilor sale, „argumente” mincinoase :

problema naţionalităţilor din România are grave implicaţii internaţionale;

asemenea celorlalte state „succesoare” România n-a fost capabilă să rezolve problema „specifică” a multor milioane de maghiari, germani, evrei, sârbi, ţigani şi alţii;

????  de după Revoluţia din Decembrie 1989 a cunoscut o evoluţie negativă prin apariţia organizaţiei Vatra Românească, panromână, xenofobă şi naţionalistă-extremistă, aşa încât problema minorităţilor din România a ajuns la un punct mort.

Pentru „omul bisericii” reformate, Tőkés, Transilvania este pământ unguresc, ocupat şi colonizat cu forţa de români.

Pe lângă colaborarea slugarnică a „capilor” minorităţii maghiare de la noi, iredenta din Ungaria contează, în prezent, pe intensificarea lobby-ului european. (Simpatia pentru unguri a crescut în ultimii doi ani, în rândul ţărilor europene, şi credibilitatea acordată cauzei maghiare este şi ea în creştere). Ungaria joacă astăzi rolul „rebelului” între ţările Pactului de la Varşovia, rol atribuit pe vremuri României. O avalanşă de declaraţii antisovietice, cu intenţia de a câştiga simpatia Occidentului, a culminat cu declaraţia făţişă în acest sens a premierului ungar Antall, din 20 august 1990, cu ocazia aniversării regelui Stefan cel Sfânt.

Gestul istoric al ministrului de externe de atunci, Gyula Horn, care la ….??? (pagina 69) a deschis cortina de fier est-germanilor, i-au adus o decoraţie vestică şi declaraţii solemne de prietenie şi sprijin din partea republicii federale.

Otto de Habsburg, investit neoficial, în 1925, de iredenta ungară cu titlul de „II Otto Kiraly” (regele Otto al II-lea), depune, în prezent, o activitate febrilă în parlamentul european pentru denigrarea şi izolarea României.

Am consemnat doar trei aspecte care ilustrează modul în care Ungaria acumulează astăzi „puncte bune la purtare” şi pregăteşte terenul pentru o viitoare revizie.

„Curăţată” oarecum de oprobiul din perioada fascistă, emigraţia maghiară din Europa, cu cele câteva sute de organizaţii, este în plină efervescenţă iredentistă şi, în colaborare cu „ţara-mumă” depune o intensă activitate de lobby pe lângă guvernele şi partidele politice europene. Întărite ideologic şi în efectivul lor de către refugiaţii din Transilvania, organizaţiile exilului european se apropie astăzi în comportare cu cele de peste ocean. Cuvântul de ordine pentru 1990 este: izolarea României şi marginalizarea în concertul popoarelor europene. Motorul actual al acestei politici, guvernul Antall, prezintă Ungaria ca o ţară care aparţine Occidentului, dar care a fost silită să trăiască printre „ciumaţii” de comunişti şi balcanici. Se străduiesc aceşti „porumbei ai păcii” să recâştige lustrul vechii monarhii, când Ungaria, alături de Austria imperială, avea o poziţie superioară în Europa.

Tot ceea ce am spus până acum în legătură cu actuala politică a iredenţei ungare şi cu metodele utilizate de ea cosntituie descrierea unor operaţii preliminare auxiliare în ofensiva ce se desfăşoară în prezent şi al cărei obiectiv este obţinerea unei forme de autonomie pentru grupul minoritar maghiar din Transilvania. „Soluţia” este veche şi îşi are rădăcinile în perioada premergătoare revoluţiei maghiare din 1848, aşa-zisa perioadă a reformei. Încă de pe atunci, câţiva nobili liberali, printre care şi contele transilvănean Wesselenyi Miklos, analizând „la rece” şansele micului popor maghiar care risca în minoritatea lui să fie înghiţit de naţionalităţile nemaghiare, au prevăzut, în calculele lor mai pesimiste, crearea unei confederaţii de provincii autonome. Ei nu prevedeau încă revoluţia care a demonstrat justeţea acestor temeri. Kossuth ar fi avut ocazia să închege o astfel de confederaţie, dar, în miopia lui naţionalistă, ignorează pe valahii şi slavii ţării şi abia după ce a pierdut partida şi a avut timp să mediteze asupra lucrurilor vine cu proclamaţia din 1862 referitoare la înfiinţarea unei confederaţii dunărene. Târziu! Pentru conducătorii unguri de la 1848 n-a fost destul de convingătoare adunarea celor 40.000 de români, care la 15-17 mai şi-au arătat, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, voinţa de a se uni cu ţara (cea adevărată!).

La fel s-a întâmplat în 1918, când românii şi-au luat în stăpânire Transilvania străbună şi, la 9 noiembrie, au somat Budapesta să le cedeze provincia. Guvernul Karolyi Mihaly, surprins şi speriat, îşi trimite atunci emisarii în frunte cu ministrul jaszi Cszkar la Arad, ca să-i îmbuneze pe români şi să le promită autonomie. Iarăşi târziu! Pentru că Transilvania era de acum românească.

Această scurtă retrospectivă asupra autonomiei, respectiv confederaţiei, ca soluţie de guvernare în cazul statului multinaţional maghiar, ne duce la concluzia că ori de câte ori s-a pus problema reclădirii în condiţii dificile a „Ungariei Mari”, ungurii au avansat ca „momeală” soluţia confederaţiei.

Actualmente, iredenta maghiară se străduieşte din nou să reconstruiască, mai în rate, mai din cioburi, imperiul Sfântului Ștefan dar dificultăţile sunt imense. Dacă în 1920 contele Ápponyi şi-a putut permite să etaleze, în faţa conferinţei de pace, argumente desuete şi ridicole, astăzi, în 1990, când provinciile nemaghiare, dezlipite în 1920 de monarhie, au avut timp să se sudeze irreversibil patriei lor de care au aparţinut întotdeauna. Ungaria iredentistă stă în faţa unui obstacol de netrecut. Rămâne atunci vechea momeală, autonomia sau federalizarea. Autonomia poate să fie administrativă, culturală, religioasă, totală sau parţială, la început iredenta acceptă orice, numai să pornească procesul de dezintegrare în ţara vecină şi să prepare terenul pentru o nouă etapă.

Manevra pregătitoare, care se desfăşoară sub ochii noştri, urmăreşte să obişnuiască pe secuii şi maghiarii de la noi cu ideea că nu sunt o minoritate a României, ci aparţin naţiunii maghiare. Iată cum picura Tőkés doctrina iredentistă în sufletele „credincioşilor săi” în „predica” publicată, la 20 iulie 1990, într-un ziar budapestan, el spunea: „Maghiarii din Ardeal au pretenţia să fie consideraţi ca parte a naţiunii ungare. Apartenenţa vor s-o realizeze pe toate planurile: economic, cultural şi politic.

Oare ce înţelege „blândul propagator al moralei creştine” prin apartenenţa politică la Ungaria a secuilor şi maghiarilor? Pentru a nu fi nici un dubiu o lămureşte singur: „Căci Ungaria nu poate avea vreun interes care să nu corespundă cu interesele minorităţii din Ardeal”. Concluzia logică este clară: dacă Ungaria ar îndrăzni să provoace război împotriva României, minoritatea maghiară de la noi să ştie ce „interes” să apere. Episcopul Tőkés ar fi bine s-o spună şi pe asta pentru ca să fie mesajul deplin.

Nu trebuie să fie cineva exagerat ca să înţeleagă că „părintele reformaţilor din Transilvania” vrea să fie „o apă şi un pământ” cu ungurii de peste hotare.

Doctrina panmaghiară, cu toate podoabele ei: spiritualizarea graniţelor, „descălecarea” culturală sau întrepătrunderea spirituală are drept scop a separa pe secuii şi maghiarii din România de societatea în care trăiesc şi a-i ataşa Ungariei economic, cultural şi politic, potrivit mesajului episcopal.

Să vedem, în continuare, ce variante de autonomie ne pregăteşte iredenta ungară. Să începem cu o formulă experimentată de noi, cu bunăvoinţa mioapă, în perioada 1952-1968, şi anume cu Regiunea Autonomă Maghiară. Publicistica iredentistă ungară din ultima vreme o aminteşte, ba ca un exemplu demn de urmat, ba ca instrument de separare a blocului secuiesc de insuliţele maghiare împrăştiate în restul Transilvaniei.

Ne amintim bine de necazurile avute cu această enclavă intrateritorială generatoare de naţionalism şovin. Aici s-a baricadat, sub protecţia carnetului de partid, o parte din abjecta categorie a fasciştilor maghiari rămaşi, în 1944, pe capul nostru. S-a creat atunci, în 1952, un stat în stat, în care elementul românesc, dacă era luat la ochi, ori se refugia în „România”, adică într-o altă regiune a ţării, ori dispărea în mod misterios.

Dacă în 1956, în timpul Revoluţiei din Ungaria, nu se demasca iredenta care mocnea în rândurile secuilor şi maghiarilor, această autonomie ne-ar fi jucat o festă mai usturătoare. Aşa, în schimb, imediat după declanşarea revoluţiei, în toamna lui 1956, au ieşit la iveală vechile slogane iredentiste şi, ca urmare, în ianuarie şi iunie 1957, au avut loc o serie de procese în care aceşti bravi soldaţi ai coloanei a cincea a revizionismului ungar, în mare parte intelectuali, şi-au primit pedeapsa cuvenită. România a fost nevoită să-şi îngrădească relaţiile cu Ungaria iar pe plan intern să demonteze dispozitivul iredentist, care s-a dovedit a fi amplu şi bine ancorat în rândurile minorităţii maghiare. Universităţile şi şcolile medii maghiare s-au dovedit atunci a fi adevărate pepiniere ale mişcării revizioniste şi au fost, în consecinţă, transformate în unităţi mixte, în care accentul era pus pe buna convieţuire dintre români şi maghiari.

Cred că cititorul a şi ghicit de ce se zbat astăzi unele cercuri ale minorităţii maghiare pentru crearea de şcoli pur maghiare. Această performanţă a fost realizată numai după cinci ani de autonomie secuiască.

Desigur că datele problemei sunt astăzi cu totul diferite. În 1952, Regiunea Autonomă Maghiară întrunea, în nouă raioane 731.387 de locuitori, din care 565.510 sau 77,3% erau secui şi 146.830, sau 20% români. Marea majoritate a populaţiei (80%) din regiune locuia atunci în mediu rural. În raioanele Ciuc şi Gheorgheni populaţia urbană era atunci de 10,3%.

Astăzi, în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, care corespund cu regiunea autonomă de atunci, mai mult de 55% din totalul populaţiei locuieşte la oraş. Raportul de locuitori români-neromâni este de asemenea diferit astăzi, pentru că, între timp aceste judeţe au fost intens industrializate şi în consecinţă a avut loc o puternică migraţie spre oraşele de aici. Statisticile de azi arată îns pecial la oraşe, un procent ridicat de români. Astfel, numai în judeţul Covasna, care înainte era considerat un judeţ secuiesc, proporţia de români-secui este în prezent de 35-65%.

În consecinţă, dacă în 1952 s-a putut face o concesie, după cum s-a văzut, riscantă din punct de vedere politic unei regiuni unde trăia aproximativ 4% din populaţia ţării, astăzi tabloul etnodemografic al regiunii nu mai permite astfel de experienţe pe socoteala românilor de acolo. Numai în actualul judeţ Mureş, care cuprinde trei din vechile raioane ale Regiunii Autonome Maghiare, o bună majoritate a populaţiei este astăzi românească iar în oraşele industrializate din judeţele Covasna şi harghita locuieşte astăzi un număr important de români. În afară de aceasta, în prezent, suflă puternice vânturi revizioniste dinspre Ungaria, care îndeamnă la prudenţă.

Oricine s-ar juca, din bună credinţă sau naivitate, cu ideea unei asemenea formule de autonomie e bine să înveţe din exemplul Regiunii Autonome Maghiare.

Să examinăm, în continuare, implicaţiile unei forme de autonomie care să includă, pe lângă regiunea secuiască şi celelalte părţi ale Transilvaniei în care locuiesc maghairii răspândiţi în mici comunităţi în blocul compact românesc. Acea literatură revizionistă, care dă dovadă de o brumă de realism, evită să se ocupe de această modalitate, pentru că e conştientă de rezultatul unui referendum pe această temă. Luări de poziţie recente readuc, totuşi, în discuţie, cu insistenţă şi această posibilitate. Este, în fond, ceea ce urmărea şi Comisia Ardeleană Internaţională (Nemzetkozi Erdélyi-Bizottsag), cu centrul la Viena, puternică formaţie iredentistă, care în decembrie 1989 adresa un apel tuturor ungurilor din lume şi populaţiei Transilvaniei, prin care-i chema la lupta pentru dreptul la autodetermianre a Transilvaniei. În legătură cu acest apel, revista budapestană de mare tiraj Elet es Irodalom (Viaţa şi literatura) publica un interviu al preşedintelui Comisiei de la Viena. Dr. Eva Maria Barki, activită de frunte a mişcării revizioniste din Austria, care, declară, printre altele: „Documentul final de la Helsinki enunţă în 1975 inviolabilitatea hotarelor europene, dar nu exclude modificarea lor prin tratative sau reglementări”. Mai departe dr. Barki afirmă că: „în casa Europei, în viziunea lui Gorbaciov, nu va fi pace până când Transilvania nu va primi o cameră separată”. Și mai departe: „A venit ceasul dreptăţii şi posibilităţi sunt”. La întrebarea dacă dreptul la autodetermianre implică un referendum, iredentista de la Viena răspunde: „Referendumul este forma (de rezolvare n.a.) cea mai cinstită, cea mai dreaptă şi cea mai democratică”.

Se pare că dr. Eva Maria Barki, s-a consultat cu fostul ministru de externe, Gyula Horn, care, la rândul său, la întrebarea unui ziarist despre şansele unui astfel de referendum, declara, în 1989, că are indicii şi semnale serioase că mulţi români din Transilvania ar dori autonomia provinciei. N-ar fi imposibil ca câteva sute de „români” ar dori „autonomia” Transilvaniei, dar în Transilvania trăiesc peste şapte milioane de români. (Este tragicomică această detaşare de realitate, această reverie cvasi patologică pe care o întâlni, la unii oameni, care, în alte privinţe, par normali).

Dar autonomia Transilvaniei preocupă intens şi unele cercuri din Ungaria anului 1990 şi studii pe această temă apar tot mai des în ţara vecină.

Am ales, pentru o scurtă examinare, o personalitate marcantă a mişcării revizioniste din ţara vecină, a căruia activitate scriitoricească oglindeşte preocuparea iredentei pentru această rezolvare. Este vorba de istoricul literar Béla Pomogáts, membru în conducerea Uniunii Mondiale a Ungurilor şi, împreună cu ministrul de externe Jeszenszky Géza, copreşedinte al Uniunii Ardelene, cea mai activă organizaţie iredentistă a refugiaţilor secui şi maghiari din Ungaria. Pomogáts este, de altfel, autorul unor studii despre autonomia Transilvaniei. El explică publicului din Ungaria, într-un articol publicat, la 19 iunie 1990, în cotidianul Magyar Nemzet (Naţiunea Maghiară), poziţia iredentei în problema Transilvaniei. După ce arată că hotarele Europei, declarate inviolabile în 1975, la Helsinki, sunt modificabile şi exemplifică cu unificarea Germaniei, independenţa, în curs de realziare, a Tărilor Baltice şi cu probabila modificare a graniţei româno-sovietice, Pomogáts spune că astăzi nu mai putem afirma că totul va rămâne ca pe vremea pacturilor Stalin-Hitler, Stalin-Churchill sau Visinski-Groza şi rezultatele negocierilor de pace impun, în orice caz, renegocieri. Prezintă, apoi, drept îndrumar un plan elaborat încă între cele două războaie mondiale de Ronai Andras, cariograful fidel al contelui Teleki, unul din autorii dictatului de la Viena.

După modelul lui Ronai există următoarele variante:

Ardealul să aparţină în întregime Ungariei;

Să rămână în posesia României;

Să devină independent;

Să fie împărţit între România şi Ungaria.

Pomogáts, cu o decenţă lesne de înţeles, alege varianta a treia, care, după părerea lui, a devenit foarte „populară” atât în Ungaria cât şi în cercurile ungare din occidentul Europei şi din America. Deşi ideea i se pare simpatică, el constată dezamăgit că, în prezent, nu prea sunt şanse de realziare, deoarece presupune că românii nu şi-ar da votul aprobativ.

În continuare, Pomogáts „deraiază”, însă şi spune că românii n-ar trebui să împiedice autodeterminarea a 2,5 milioane de maghiari (cifră aleasă la întâmplare) deoarece continuă „savantul” maghiari, există o soluţie, pe care o şi formulează în patru puncte:

1.România să renunţe la caracterul de stat naţional român şi să devină statul naţional comun al românilor, maghiarilor, germanilor şi al altor etnii;

2.România să descentralizeze aparatul de stat în aşa măsură, încât toate teritoriile locuite de minorităţi, începând cu judeţele şi terminând cu satele, să se autoconducă;

3.Statul român să recunoască şi să respecte „caracteristicile istorice” ale Transilvaniei şi să redea „individualitate” regiunilor;

4.Populaţia maghiară din Transilvania să aibă legături „nestingherite” cu „ţara mamă”, Ungaria, şi cu întreaga ungurime. Graniţele să permită circulaţia liberă a persoanelor, bunurilor culturale, ideilor şi informaţiilor etc.

Lista de doleanţe a savantului-politician este lungă şi, pe lângă

capcanele viclene, aduce mai mult a ficţiune politică sau, mai corect, aberaţie politică.

Concluzia care se desprinde din lectura unor astfel de „proiecte”

este că dacă istorici şi politicieni pot să devieze în asemenea măsură de la realitate, pentru a pluti în iraţional, ce putem aştepta de la păturile largi ale societăţii maghiare, manipulate de astfel de leaderi.

Dar, Pomogáts, când îşi exprimă temerile că românii transilvăneni nu vor vota pentru autonomie, este, în comparaţie cu Gyula Horn, fostul ministru de externe, un realist de „mare clasă”.

O remarcă finală despre „programul” lui Pomogáts: la punctul unu, unde cere României să renunţe la caracterul de stat naţional, el se încadrează în actuala tactică oficială a iredentei, prezentată în ultima declaraţie a ministrului de externe Jeszensky, în care acesta ne somează să ne declarăm stat multinaţional.

Un alt program ieşit din comun, de care am mai amintit pe scurt, a fost acela cu împărţirea Transilvaniei pe „banate”. Bajcsy-Zsilinszky, autorul, s-a inspirat, în 1944, când a scris cartea, din organizarea cantoanelor elveţiene. Ideea, în sine, nu are decât valoare documentară, dar faptul că studiul a fost tradus recent de către Árpád Göncz, preşedintele Republicii Ungare şi editat sub auspiciile guvernului, mă face să cred că actuala intenţie a guvernanţilor de la Budapesta de a prezenta, în propaganda lor, România ca un stat multinaţional, asemenea Elveţiei, se inspiră din cartea lui Bajcsy-Zsilinszky.

Formulele de autodetermianre ventilate în literatura iredentisă maghiară sunt numeroase, dar toate acestea urmăresc, în esenţă, acelaşi lucru: revizuirea graniţelor. Diversele forme de autonomie administrativă parţială, autonomie culturală, religioasă sau de altă natură sunt, de fapt, tot atâtea încercări de a închista comunităţile mai mici sau mai mari ale secuilor şi maghiarilor şi a pregăti, astfel, terenul pentru schimbări decisive. Această „conservare” a unor comunităţi etnice este, poate, o armă eficace contra asimilării, dar constituie, în acelaşi timp, o mutilare a capacităţii de progres pentru membrii acelei comunităţi. Ea este, însă, şi expresia voinţei de a înstrăina pe minoritarii maghiari de societatea românească, fapt care contravine flagrant climatului democratic din ţara noastră. Ridicarea de bariere artificiale ar împiedica buna şi raţionala funcţioanre a reţelei administrative omogene şi ar frâna progresul României spre o societate modernă. În Transilvania nu mai există, astăzi, oraşe sau judeţe cu populaţie curat maghiară şi înfiinţarea unor structuri exclusiv maghiare ar discrimina pe românii de acolo. Iredenţa maghiară marşează, însă, în prezent, pe această modalitate pentru a demosntra lumii că doreşte o soluţionare civilizată, nonviolentă.

Obţinerea unei forme de autodetermianre, de autonomie, este, obiectivul actualei etape a ofensivei revizioniste. Concomitent sunt, însă, forţate şi alte porţi şi portiţe. Dintre care, pot fi luate, drept exemplu, părerile rostite la 24 august 1990, la programul televiziunii maghiare, Panorama, de scriitorul Sándor Csoóri, promotor al iredentismului din ţara vecină: „Dacă stalinismul trebuie lichidat, trebuie revizuite şi hotarele trasate la Paris în 1947, deoarece ideea de a atribui Transilvania României a fost a ruşilor, în concluzie, o reminiscenţă stalinistă”.

Ca „garnitură” adăugăm declaraţia făcută, în aceeaşi zi, de ministrul fără portofoliu Gyula Kiss care, în terminologia sa, utilizează pentru Transilvania expresia de „elszakitott teruletek” „teritorii smulse, rupte” (Ungariei).

Sunt, deci, perspective de escaladare a războiului de cuvinte cultivat de Budapesta în scopul de a asigura Bucureştiul de intenţiile sincere de colaborare şi amiciţie.

În această ultimă parte, în care m-am referit la actuala politică iredentistă, am urmat aceeaşi concepţie de a evita lungi înşirări de organizaţii ale exilului maghiar, sau greoaie descrieri ale mecanismului simbiotic creat prin grefarea mişcării revizioniste pe corpul societăţii şi statului ungar. Am evitat, apoi, calendarul vastului program de intervenţii ale lobby-ului iredentist precum şi înşirarea congreselor sau conferinţelor internaţionale la care am fost sistematic „lucraţi” de statul iredentist ungar. Pe lângă faptul că aş fi încărcat în mod inutil lucrarea, trebuie să spun că nici nu dispun de o documentare exhaustivă despre această latură a activităţii iredentiste. Marcând cursul ofensivei iredentiste prin evenimente şi declaraţii semnificative, sper că am reuşit să dau o privire de ansamblu asupra iredentismului ungar, acest flagel care ameninţă astăzi pacea şi buna convieţuire dintre ţările bazinului carpato-dunărean.

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE

Încerc să rezum, în încheiere, trăsăturile de bază ale iredentismului ungar, să stabilesc locul pe care-l ocupă această maladie politică în viaţa poporului vecin precum şi impactul pe care-l are asupra comunităţii secuilor şi maghiarilor din România.

După şaptezeci de ani de „cunoştinţă” cu iredentismul ungar, putem afirma că problema economică a fost prima şi principala propulsoare a mişcării revizioniste. Invocarea „drepturilor istorice”, decretarea, de către József Antall, a dreptului de a fi prim ministrul celor 15 milioane de unguri, sau aberaţia vehiculată recent, ca secuii şi maghiarii din Transilvania să aparţină din punct de vedere spiritual şi, dacă se poate, şi politic de Budapesta, sunt tot atâtea manifestări care nu ascund intenţia reală a Ungariei de a-şi însuşi bogatele teritorii unite cu statele lor naţionale.

A doua trăsătură principală a gândirii iredentiste este ignorarea aspectului etno-demografic din aceste teritorii sau subaprecierea lui. Care aspect este cel mai important în adjudecarea apartenenţei unui teritoriu. Datele demografice, în statisticile iredenţei, se referă de cele mai multe ori, doar la prezenţa maghiară din teritoriul respectiv. Cu ele jonglează, în schimb, cu o generozitate care întrece orice închipuire. În Transilvania, de exemplu, numărul maghiarilor poate fi de 2,5 dar şi de 4 milioane de suflete în funcţie de fantezia autorului. Că este vorba de înşelătorie deliberată şi nu de eventuale greşeli de tipar, o arată Cartea Statistică pe 1990, editată la Budapesta (Tenyek Könyve-90). Lucrarea care este la îndemâna marelui public, falsifică în mod deliberat realitatea etno-demografică: 3,5 milioane populaţia Transilvaniei la încheierea tratatului de pace de la Trianon, faţă de 5.236.000 de locuitori câţi erau în realitate. Falsificarea datelor este reluată de o revistă a refugiaţilor maghiari din România, precum şi de Népszabadság, ziar de mare tiraj. Trucul cu cele trei milioane şi jumătate este următorul: dacă din cele 3,5 milioane, populaţia totală, a Transilvaniei, 1.660.000 erau secui şi maghiari şi vreo 600.000 germani, românii şi alte naţionalităţi nu putea să fie decât 1.240.000, deci mai puţini decât maghiarii. Or, David Zoltán, specialist în probleme de statistică demografică, oferă alte date: totalul populaţiei Transilvaniei, la acea dată era de 5.139.000 de locuitori, din care 2.923.000 români, 1.322.000 maghiari, 555.000 germani şi 339.000 de altă naţionalitate. În realitate, românii erau peste 3,5 milioane şi populaţia totală era de aproape şase milioane.

În aceste condiţii, nu este de mirare că fiecare al doilea sau al treilea locuitor din Ungaria crede orbeşte în majoritatea maghiarilor şi consideră provincia ca o proprietate a statului ungar.

Mişcarea revizionistă se sprijină, astăzi, pe patru (?) piloni:

1.partidele de dreapta naţionalist-şovine şi grupările politice aliate cu acestea;

2.pătura naţionalist-iredentistă a emigraţiei ungare;

3.comunitatea refugiaţilor secui şi maghiari stabiliţi în Ungaria sau raliaţi exilului maghiar;

4.acea parte a societăţii maghiare care are rădăcini în generaţiile mai vechi de refugiaţi. Cei care au legături de rudenie în aceste provincii, precum şi aceia care au fost contaminaţi, în ultimii ani, cu bacilul iredentist.

Legătura funcţională între aceste elemente constitutive ale

iredentismului este asigurată, astăzi, de o largă reţea de organizaţii pararevizioniste, instituţii de stat şi fundaţii subvenţionate bugetar, ori particulare. Lipsa fondurilor necesare este, de multe ori, compensată prin contribuţia financiară a exilului, care are în prezent, în Ungaria, o serie de fundaţii-filiale.

Simbioza dintre cercurile guvernamentale şi mişcare revizionistă este la fel de evidentă în prezent ca şi pe vremea când, între cele două războaie mondiale, Liga Revizionistă lucra mână-n mână cu guvernele fasciste din Ungaria horthystă. Guvernul de astăzi al Ungariei, aflată în pragul falimentului economic şi în plină derută socială, are nevoie de diversiunea iredentistă, iar mişcarea revizionistă are nevoie de un guvern care să-i materializeze şi să-i ducă la bun sfârşit politica.

Legătura intimă a cercurilor guvernamentale cu mişcarea revizionistă este asigurată prin parvenirea promotorilor mişcării în posturi de conducere. O serie de miniştri, secretari de stat, directori şi directoraşi, ocupă, în acelaşi timp, funcţii importante în cele mai virulente organizaţii iredentiste, sau în formaţii pararevizioniste.

„Profesioniştii” proveniţi din neant politic, pe lângă diletantismul fatal evoluţiei lor ultrarapide, au o pronunţată predispoziţie spre o politică externă aventuroasă. Cauza acestei situaţii, care se manifestă, uneori, şi în politica internă a guvernanţilor de azi ai Ungariei, este „escapismul istoric” de care suferă ideologii naţionalişti ai poporului ungar. Acest refugiu în istorie este o maladie generalizată astăzi pe frontul culturii ungare şi altoită cu specialităţi iredentiste, precum „descălecarea spirituală” cu încărcătura ei de nostalgie artificială pentru teritoriile unite statelor naţionale, are un important impact asupra educaţiei tineretului ungar. Prezenţa acestui „surogat” existenţial în viaţa publică a Ungariei explică, în mare măsură, aplicaţia pentru iredentism a oamenilor politici şi de cultură ungari.

Mecanismul funcţionează cam în felul următor: pepiniera revizionistă este întreţinută printr-o cultivare cvasi patologică a trecutului istoric „glorios”, care este pus veşnic în contrast cu „tragedia” de la Trianon, de unde necesitatea unei „legitime” reparaţii. Productul uneia astfel de educaţii, puse în poziţie de politizare, sau, ceea ce este mai trist, de guvernare, nu poate concepe o evoluţie politico-economică moderată, reală a Ungariei şi se cramponează de anacronica şi schizofrenica reclădire a imperiului Sfântului Ştefan. Visul lor secret este reeditarea, printr-o „descălecare” în condiţiile secolului XX, a politicii triburilor türcice, care s-au căpătuit în Europa prin invadarea teritoriilor locuite de paşnicii slavi şi valahi. Numai astfel se explică fanatismul tragicomic al iredentiştilor şi sub acest aspect trebuie calificate „trucurile” cu spiritualizarea hotarelor, colonizarea culturală şi, în general, dorinţa Budapestei de a integra minorităţile maghiare în marea familie de 15 milioane, familie luată recent în antrepriză de premierul Antal.

N-ar fi complet tabloul dacă n-am consemna prezenţa, în opinia publică serioasă din ţara vecină, a unor oameni de ştiinţă mai lucizi, mai realişti. L. Nagy Zsuzsa, spune la o conferinţă ştiinţifică, organizată de Institutul de ştiinţe Istorice de pe lângă Academia Ungară, cu ocazia aniversării, la 4 iunie 1990, a 70 de ani de la tratatul de la Trianon: „Nu putem intra în Casa Europei atât timp cât societatea ungară, pătimaşă, crede că interesele Ungariei pot fi apărate cu argumente sau metode care au dat faliment în cursul istoriei”. Ne dăm cu emoţie acordul la acest diagnostic cutremurător de verific.

Să trecem, acum, la manipularea de către Budapesta a minorităţilor maghiare de la noi, sau, cu o expresie mai la modă, la teleghidarea lor.

Canalul de comunicare conspirativ prin care Ungaria manevrează minoritatea maghiară din România îşi are structurile organizatorice, în aparte, moştenite de la coloana a cincea iredentistă, care a funcţionat cu succes în România dintre cele două războaie mondiale. „Polul” din Ungaria este astăzi întărit de un adevărat cartier general alcătuit din intelectualii secui şi maghiari, refugiaţi în ultimii ani din România. Cunoscători ai stărilor din Transilvania şi hiperalergici la tot ceea ce este românesc, aceşti copii ai nimănui, adoptaţi de Budapesta în „nobile” scopuri revizioniste, asigură, cu maximă eficienţă, dezinformarea societăţii ungare despre situaţia „tragică” a fraţilor din România şi, ceea ce este mai regretabil, ei nu au nici un scrupul când este vorba de înstrăinarea secuilor şi maghiarilor de societatea românească.

O parte din ei, evrei asimilaţi, un fel de kokei care au lucrat întotdeauna pe două sau chiar trei tablouri, depun astăzi, în noua lor patrie, un îndârjit jurământ de credinţă naţionalismului şovin ungar şi fac deservicii, fără nici o remuşcare, conaţionalilor rămaşi acasă.

Ei sunt, în acelaşi timp, capii miilor de refugiaţi, cărora le insuflă, zi de zi, prin propaganda lor, loialitatea faţă de Ungaria Sfântului Ştefan şi-i instruiesc pentru recucerirea Transilvaniei.

Frustraţi, uneori, de lipsa de înţelegere a societăţii maghiare, ocupată de propria-i mizerie materială şi morală, şi care, din ignoranţă sau dezinteres, îi taxează uneori de „români”, aceşti agenţi patogeni ai discordiei constituie elementul „accelerator” al actualei ofensive.

Nu putem trece cu vederea contribuţia inconştientă a unor nuclee culturale din exilul românesc precum şi a postului de radio Europa Liberă, secţia română, care, în duşmănia lor contra „regimurilor” din ţara noastră, s-au alăturat şi se mai alătură şi astăzi duşmanilor ţării noastre (nu regimului). „Personalităţi” ale exilului defilează în programele Panoramei şi în discuţii amicale cu publicistul ungar Pal Bodor, unul din cei mai învrăjbiţi adversari ai României, care, în perioada cât a trăit în ţara noastră, a slujit toate clicile posibile, compătimesc, cu feţe îngrijorate, soarta crudă a secuilor şi maghiarilor de la noi.

Secţia română a radioului de la Munchen, „înghite” ani în şir şi cu bună ştiinţă propaganda iredentistă dezmăţată a colegilor de la secţia maghiară şi le mai şi cântă în strună.

Celălalt „pol” al câmpului de acţiune se află la noi, în România, şi este constituit din „executanţii” centralei de la Budapesta, amplasaţi într-un mediu uneori susceptibil la instigaţii. Depistarea şi lichidarea acestor nuclee este desigur treaba organelor competente ale statului nostru, dar veghea noastră este şi ea necesară pentru observarea, la timp, a unor semne neobişnuite. (Să nu facem dreptate cu mâna noastră, dar să veghem ca dreptatea să fie aceeaşi pentru toţi).

Sfătuirea şi dirijarea secuilor şi maghiarilor de la noi este misiunea organizaţiilor politice şi a reprezentanţilor aleşi de ei în mod democratic. Pe aceşti conducători politici ai secuilor şi maghiarilor să-i conducă loialitatea faţă de patria română şi dorinţa sinceră de bună convieţuire cu poporul român. Aceia care se vând iredentei sunt, în ochii noştri, trădătorii adevăratului interes al minorităţii maghiare şi duşmani ai României.

Noi nu am uitat de „rongyos garda” (garda zdrenţăroasă) – formaţie horthystă paramilitară de teroare şi sabotaj – şi nu am uitat cum a fost subminată Slovacia de Sud în perioada premergătoare ocupaţiei ei de către trupele horthyste. (Cu toate că datele problemei sunt astăzi cu totul diferite, avertizăm pe cei ce umblă cu astfel de gânduri).

În situaţia secuilor şi maghiarilor din România nu există decât o singură „logică existenţială”: cea mai bună convieţuire cu românii. Pe noi ne caracterizează prietenie şi respectul faţă de aceia care se consideră prietenii noştri şi care ne respectă, la rândul lor, şi credem că drepturile şi îndatoririle trebuie să fie aceleaşi pentru toţi. Românul nu duşmăneşte pe concetăţenii săi, fie ei de orice etnie sau naţionalitate, atât timp cât aceştia vor să trăiască în pace şi bună înţelegere, în patria lor comună, România.

Această ţară se numeşte România pentru că este locuită de peste 23 de milioane de cetăţeni, dintre care mai mult de 90% sunt români. În consecinţă, este un stat naţional unitar şi nicidecum multinaţional.

Transilvania, uzurpată la începutul acestui mileniu de regalitatea ungară, a fost locuită, din timpuri străvechi, de români sau de strămoşii lor, care, totdeauna, au fost majoritari pe aceste meleaguri. Când, după secole de viaţă de sine stătătoare, precum şi 51 de ani de ocupaţie ungară, Transilvania s-a unit, în 1918, la patria mamă, erau aici, chiar conform statisticii ungare incomplete şi măsluite, aproape trei români pentru fiecare maghiar.

Oricare ar fi istoria scrisă de unguri cu privire la Transilvania, ea este românească prin locuitorii ei de baştină în majoritate absolută în toate timpurile.

Secuii şi maghiarii care trăiesc astăzi printre noi, în Transilvania, au fost împrăştiaţi, de regii arpadieni, în timpul expediţiilor în Transilvania. Pe urmaşii de azi ai celor rămaşi printre români nimeni nu-i alungă şi vrem să trăim cu ei în bună înţelegere. (Ei erau puţini, dar ne-au cucerit ţara şi ne-au asuprit de-a lungul secolelor. Noi, cei mulţi, am scuturat, până la urmă, jugul lor, dar nu-i asuprim astăzi pentru că noi suntem mulţi şi vrem ca nici un frate de-al nostru să nu mai fie asuprit).

Nu aşa gândeşte iredenta maghiară, care ar vrea, din nou, să recucerească Transilvania deodată sau cu încetul, în rate, sau cum se va putea şi, în felul acesta, să „mute” în Ungaria câte 6-7 români de fiecare maghiari. (ideea pare năstruşnică oricărui om cu judecată, nu însă revizioniştilor, care luptă „consecvent” şi cu perseverenţă pentru realizarea ei).

Ungaria a tras învăţăminte din consecinţele proastei reputaţii de care s-a bucurat în trecut şi cu un efort considerabil a reuşit, în ultimii ani, să-şi renoveze firma politică în ochii lumii. Conştientă de argumentele slabe cu care şi-ar putea motiva la o eventuală viitoare restructurare europeană, apetitul pentru Transilvania, Ungaria contează, în acţiunile sale mai de grabă pe simpatia şi protecţia puterilor apusene şi nu fără motiv. Cu permanente declaraţii de loialitate faţă de ţările occidentului, Ungaria invocă implicit distanţarea de vecinii balcanicii „primitivi”, lipsiţi de credit politic. Această politică de dispreţ şi duşmănie va duce la izolarea Ungariei de vecinii ei. Altă consecinţă a pregătirilor de „mutare” spre Europa, pe care vecinii noştri unguri le fac ostentativ, este şi distanţarea de Uniunea Sovietică.

Aceste accese de discontinuitate, de care suferă politica externă ungară, denotă lipsa de maturitate şi caracterul aventuros al ideologiei statului vecin. Declaraţiile oficiale, repetate, potrivit cărora Ungaria nu vrea să schimbe cu forţa hotarele, sunt şi ele echivoce, pentru că nu exclud schimbarea graniţelor prin tratative sau reglementări. Ultima declaraţie de acest fel a fost făcută în parlamentul ungar, la 28 august 1990, de acelaşi Gyula Horn pe care-l cunoaştem bine şi care este astăzi preşedintele Comisiei de politică externă a parlamentului. Horn repetă lecţia şi spune că Ungaria nu vrea să schimbe actualele hotare cu forţa, dar ne avertizează că ungurii vor fi mulţumiţi cu actualele hotare numai în cazul când România va asigura minorităţii maghiare din Transilvania drepturile individuale şi colective care li se cuvin. Mai întâi că încă nu există vreun document internaţional care să stipuleze concret ce drepturi colective trebuie acordate minorităţilor naţionale. În al doilea rând, dacă ne-am potrivi celor spuse de Horn, am fi în continuu şantajaţi de un vecin, care „stabileşte” ce drepturi se cuvin cetăţenilor români. Cuvintele lui Horn, chiar dacă nu sunt atât de provocatoare ca vocabularul ameninţător utilizat pe vremuri de miniştrii horthyşti, dovedesc că politica externă a Ungariei seamănă tot mai mult cu aceea din epoca premergătoare anexărilor teritoriale (1938 – 1941).

Nici viaţa politică şi socială a Ungariei nu este lipsită de simptoame similare perioadei fasciste dintre cele două războaie mondiale. Un puternic val de antisemitism a răbufnit, în ultimii ani, în ţara vecină şi focarul se găseşte tocmai în rândurile partidului premierului Antall. Scriitorul István Csurka, unul din ideologii de frunte ai lui Antall, este antisemitul-şef al partidului şi, în acelaşi timp, unul din aprigii duşmani ai ţării noastre. (Szabad Demokratak Szövetsége – Uniunea democraţilor liber), cel mai mare partid de opoziţie, acuză pe Csurka de instigare la antisemitism şi se plânge de apariţia tot mai frecventă a manifestărilor de antisemitism în societatea ungară. Se mai plâng liberalii că premierul Antall, prin politica sa ultranaţionalistă şi prin prezenţa colaboratorilor săi antisemiţi, va dăuna prestigiului de care începuse să se bucure de un timp Ungaria şi va periclita şansele ţării de a obţine credite, mai ales din Statele Unite.

Tendinţele de revenire la horthysm le găsim în însăşi activitatea parlamentului din ţara vecină. Kálmán Keri, fost general în armata horthystă, azi deputatul partidului lui Antall (MDF), recomanda, nu de mult, în parlamentul ungar, reformarea armatei şi adoptarea modelului fascist din epoca horthystă. Greu nu va fi cât ministerul apărării este condus de unul ca Lajos Für sau de secretarul de stat politic, Ernő Raffay, ambii oameni de rang superior al iredentei ungare. Gravitatea faptului, potrivit presei liberale, nu se datoreşte intervenţiei bătrânului Keri, ci tăcerii lui Antall, care nu a dezavuat ieşirea propriului său deputat.

Când taxăm, deci, politica Ungariei de naţionalistă şi revizionistă, afirmăm lucruri adevărate şi dovedibile, confirmate zi de zi de presa celui mai mare partid de opoziţie din Ungaria şi în parte, de presa partidului socialist.

Confraţii noştri secui şi maghiari trebuie să înţeleagă că, în condiţiile unei Ungarii puse pe politică naţionalist-şovină, ei trebuie să dea, ca cetăţenii români, dovadă de discernământ matur. În sensul că un cetăţean român, fie el de orice naţionalitate, trebuie să fie loial ţării în care trăieşte. Iredentiştii de la Budapesta susţin, astăzi, că, în primul rând, contează apartenenţa spirituală şi politică la „marea naţiune ungară”, şi abia pe urmă relaţiile ambigue cu românii, relaţii care se aseamănă mai degrabă cu un fel de interimat sau sală de aşteptare în vederea soluţionării chestiunii minorităţilor. Aceeaşi profesiune de credinţă o predică prea cuviosul episcop Tőkés în turneele sale.

Aici nu este vorba de soluţionarea problemei minorităţilor al căror statut de cetăţeni ai României a fost consfinţit prin prevederile tratatului de pace de la Paris, în 1947, ci de îmbunătăţirea continuă a situaţiei lor în limitele aceloraşi drepturi şi îndatoriri, pe care le are fiecare cetăţean al ţării noastre. Acordarea de drepturi colective sau privilegii, înseamnă „discriminarea pozitivă” şi duce la o diferenţiere nedemocratică şi dăunătoare păcii sociale, între grupurile etnice şi restul populaţiei. Drepturile colective sunt o variantă modernă a sistemelor discriminative din evul mediu şi sunt mai aproape de corporatismul fascist decât de democraţie. Principiile constituţiei, care asigură fiecărui individ, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau religie, drepturi egale în faţa legii sunt o pavăză mai mult decât suficientă pentru orice cetăţean al ţării.

Aşa cum le e firea, românii întind o mână prietenească tuturor secuilor şi maghiarilor, asigurându-i de drepturile ce li se cuvin, ca fiii acestei ţări, aducându-le aminte că limba oficială în România este limba română fără de care nici un cetăţean al ţării nu-şi va putea valida calităţile profesionale, culturale sau în viaţa publică.

O comparaţie cu situaţia minorităţilor din Ungaria le-ar putea servi ca lecţie de comportament Ungariei, unde mai trăiesc sute de mii de germani, români, slovaci sau sârbi, evrei etc. toţi aceştia vorbesc o limbă maghiară.

Cât priveşte dreptul la învăţarea limbii materne în şcolile elementare, este un lucru de la sine înţeles, precum la fel sunt de necesare şi şcolile medii de limba minorităţilor, a necesarului de cadre, pentru buna funcţionare a domeniului cultural sau religios.

Când spunem însă că aceste lucruri sunt de la sine înţeles necesare, am şi depăşit cu mult nivelul de drepturi acordate minorităţilor din ţările „cele mai democratice” sau „cele mai civilizate” din Vest. Iredentiştii de la Budapesta, care trâmbiţează în lumea largă „genocidul cultural” din Transilvania ar fi bine să se informeze cu privire la situaţia din ţările europene în care trăiesc milioane de minoritari şi vor avea ocazia să constate că aceştia sunt integraţi în sistemul naţional de învăţământ, adică sunt instruiţi, încă din şcoala elementară, în limba ţării respective şi nu au, ca secuii şi maghiarii de la noi, o reţea generală de şcoli elementare cu limba de predare maghiară, precum şi un număr important de şcoli medii cu diferite profiluri.

Ca să nu-i punem pe drumuri, ajunge să-şi întrebe germanii sau slovacii din Ungaria, dacă au un învăţământ asemenea maghiarilor din Transilvania.

Minoritarii arabi, de exemplu, sunt mândri de paşaportul lor francez şi sunt ultrafericiţi dacă posedă un bacalaureat francez sau o diplomă de licenţă a unei universităţi franceze.

Poate că vecinătatea şi contraplata pentru suferinţele pe care le-am îndurat secole lungi sub ocupaţia maghiară ne fac pe noi românii să fim mai generoşi decât francezii şi să-i discriminăm pozitiv pe secuii şi maghiarii de la noi. Dar privilegiile nu pot merge prea departe pentru că contravin unor principii fundamentale. România este un stat naţional unitar din punct de vedere administrativ şi limba oficială folosită în viaţa publică este română. A cheltui banii contribuabililor români în majoritate, de peste 90%, pentru finanţarea unor şcoli superioare, care să producă absolvenţi apţi de a lucra numai în mediu maghiar, ar fi un act împotriva minorităţilor care i-ar îndreptăţi să fie nemulţumiţi. Ce s-ar întâmpla cu acei secui sau maghiari, care, negăsind loc de muncă în secuime, de exemplu, nu ar fi capabili să lucreze în restul ţării?

Există o limită dictată în primul rând de resursele sectorului public. Mai există ….. o concepţie de bază pentru funcţionarea unei comunităţi, în cazul nostru comunitatea celor 23 de milioane de cetăţeni români, concepţie care este modelată în funcţie de interesele şi necesităţile dominante în acea comunitate. Din momentul în care majoritatea comunităţii optează pentru calea democratică în organizarea şi funcţionarea societăţii şi, în cadrul acestui sistem, minoritatea naţională a secuilor şi maghiarilor se bucură de drepturi depline şi egale cu ale românilor, iar în domeniul culturii au chiar mai multe drepturi decât minorităţile din oricare altă ţară de pe glob. Concluzia se impune de la sine: calomniile proferate de partea ungară despre aşa-zisele nedreptăţi suferite de secuii şi maghiarii din Transilvania sunt o provocare care are drept scop întreţinerea unui climat conflictual între români şi maghiari şi, în ultimă instanţă, de a destabiliza societatea românească prin opera iredentismului ungar.