Cristian Troncotă DUPLICITARII-10

Cristian Troncotă

DUPLICITARII-10

Din nefericire pentru iniţiatori, datorită agenţilor sovietici bine implantaţi în sferele de interes ale regimului de la Bucureşti, această acţiune specială a ajuns destul de repede la cunoştinţa Kremlinului, fapt pentru care KGB-ul i-a pus serios sub lupă pe „naţionaliştii din fruntea partidului şi statului” (vezi infra).

          Penetrări şi înfiltrări spectaculoase – Reţeaua Caraman.

          Cel mai mediatizat caz de spionaj realizat de DIE a fost aşa-numita „reţea Caraman”, sau, după o formulă apărută în Occident în 1972, „Cei treisprezece români care au speriat NATO” 191.

          191 Pierre Accoce, Daniel Pauget, Reţeaua Caraman. Cei treisprezece români care au zguduit NATO, Bucureşti, Campania, 1999.

          Prin reţeaua Caraman spionajul românesc „a dat Alianţei Nord-Atlantice” -după cum spunea Ion Mihai Pacepa – „cea mai puternică şi costisitoare lovitură din istoria sa; a trimis Moscovei toate planurile militare ale NATO pentru următorii 20 de ani” 192.

          192 Ion Mihai Pacepa, Dekremlinizarea spionajului român, în „Ziua”, nr. 863, 21 aprilie, 1997.

          Această spectaculoasă sustragere de documente secrete a avut şi antecedente, ceea ce înseamnă că serviciile de spionaj şi contraspionaj ale Securităţii ajunseseră deja în anii '60 la un nivel de profesionalism ce nu putea decât să stârnească invidii în rândurile păgubiţilor.

          Este vorba despre acţiunea de la începutul anului 1964, când un agent român – nume de cod „Eugen Stănescu” – reuşise să spargă seiful Ambasadei Statelor Unite din Bucureşti şi să sustragă, prin fotocopiere, un important document care purta titlul: „Evreii din România – o minoritate care dispare” 193.

          193 Vezi „Dosare ultrasecrete”, 1 noiembrie 2003, p. IV.

          La fel şi operaţiunea „Pelegrinii” (evrei contra dolari), prin care structurile speciale din DIE au reuşit să înfiltreze ofiţeri sub acoperire în mediile de interes israeliene cu misiunea de informare şi influenţă, dar „fără să facă rău Israelului”194.

          194 Vezi „Dosare ultrasecrete”, 8 noiembrie 2003, p. IV.

          Fără astfel de acţiuni de penetrare şi infiltrare sub acoperire, serviciile de spionaj şi contraspionaj ale unui stat, indiferent de regimul politic, dictatură ori democraţie, nici nu pot exista sau după o formulă mai consacrată, nu-şi pot justifica raţiunea de a funcţiona. Mantelarea reţelei Caraman trebuie înţeleasă în contextul evoluţiei relaţiilor internaţionale între Est şi Vest. Se ştie că după 1953 (moartea lui Stalin), Hruşciov a făcut eforturi intense pentru a restabili bunele relaţii cu francmasoneria de stânga occidentală.

          Noua colaborare avea să se manifeste explicit în ceea ce politologii au numit „spiritul Genevei” şi în „dezgheţul hruşciovist”.

          Ambele concesii majore de politică externă şi internă făcute de Hruşciov francmasoneriei de stânga au avut ca ţintă penetrarea structurilor nord-atlantice. Franţa gaullistă devenise, în acelaşi timp, un partener incomod – unii autori au folosit chiar şi termenul de „adversar” – al NATO, iar generalul de Gaulle şi Hruşciov au trasat o altă direcţie integrării şi securităţii europene.

          Nu este exclus ca prin această politică, preşedintele Franţei să fi urmărit în subsidiar plătirea unei poliţe către SUA, pentru umilinţa la care fusese supusă Franţa în timpul crizei Suezului din 1956.

          Recrutat de Securitate în 1952, Mihai Caraman a fost format timp de şase ani în şcoala românească de spionaj. În ultima lună a anului 1958 a fost trimis la Paris ca prim-secretar şi consilier comercial al Ambasadei române. Aceste funcţii erau doar acoperiri care-i facilitau activitatea de informaţii.

          În realitate era încadrat atunci în DIE, Serviciul Franţa-Benelux-Italia şi se afla în graţiile lui Mihai Gavriliuc, şeful DIE.

          Între 1960-1965, Caraman a creat o vastă reţea de spionaj, aflată în totalitate sub controlul KGB, recrutând funcţionari ai NATO, de la Banca Mondială din Quai d'Orsay, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică, Ministerul Economiei şi Finanţelor.

          Primul agent serios al lui Caraman din Franţa a fost Robert van der Vielle, recrutat ca atare în 1961. Era cetăţean argentinian, la acea vreme şef al biroului de documente secrete din sediul NATO. Al doilea agent important al lui Caraman a fost Françis Rousilhe, şeful biroului de documente secrete din cadrul biroului de traducători de la sediul NATO.

          Ofiţerul Ion Păduraru, aflat la Paris mai ales cu sarcini contrainformative, ştia că Françis Rousilhe era plătit de rezidenţa română de spionaj din Franţa în monede de aur. Al treilea agent serios al lui Caraman a fost cetăţeanul turc Nahit Imre 195.

          195 Mihai Pelin, Reţeaua Caraman. O cacealma pe înţelesul tuturor, în „Independent”, nr. 39, marţi, 17 aprilie, 2001, p. 11.

          Se pare că un rol important i-a revenit şi lui Villeurbaune Charles Hernu, cel care va ajunge în timpul guvernării socialiste (în 1981) ministrul Apărării Franţei.

          Acesta a fost racolat mai întâi de către Serviciul secret bulgar (col. Raiko Nikolov) între 1953-1957, apoi de DIE român (Caraman) şi de KGB-ul sovietic (Vinogradov), între 1957-1963, dată după care Serviciul secret sovietic şi-a rezervat „exclusivitatea” asupra lui „Andr”, numele de cod al lui Hernu.

          Întrucât Charles Hernu era membru (devenit ulterior conducător) al lojii francmasonice de stânga „Clubul iacobinilor”, în opinia unor autori, acţiunea sa ar trebui privită în dublu context: pe de o parte apropierea abilă a lui Hruşciov de cercurile masonice de stânga din Occident; pe de alta, penetrarea de către KGB şi celelalte servicii de securitate comuniste, prin aceste cercuri francmasonice de stânga, a structurilor nord-atlantice în anii '60.

          Fiind principalii beneficiari ai preţioaselor informaţii furnizate de „Reţeaua Caraman”, sovieticii au pus la dispoziţie sume de bani importante. Neagu Cosma şi Ion Stănescu dezvăluie că a fost vorba despre „sute de mii de dolari ce proveneau de la GRU, cu care Caraman şi-a plătit oamenii din reţea” 196.

          196 Neagu Cosma, Ion Stănescu, De la iscoadă la agentul modern în spionajul şi contraspionajul românesc, Editura Paco, Bucureşti, 2001.

          Toţi aceştia au furnizat ofiţerului român Mihai Caraman 60 de dosare, dintre care 16 „casnice”, adică „top secret”, de excepţională importanţă, privind situaţia bugetelor militare ale statelor membre NATO, logistica organizaţiei pe timp de pace şi de război, sistemul de alarmă al NATO etc.

          Până în 1964, toate documentele procurate de Mihai Caraman din sediul Alianţei Nord-Atlantice erau transmise integral serviciilor de informaţii sovietice.

          Începând din acest an, partenerilor de la Moscova nu li s-au mai oferit decât sinteze, adică informaţii filtrate. Oricum, Moscova a dat acestor documente aprecieri elogioase.

          Ţările NATO au cheltuit sute de milioane de dolari ca să modifice planurile ce fuseseră date Kremlinului prin „Reţeaua Caraman”. Din această cauză, spionajul românesc a fost considerat, cu o oarecare exagerare, „cel mai periculos duşman al NATO”. A fost o acţiune originală a spionajului românesc, dar calitatea şi volumul informaţiilor secrete au determinat KGB-ul să-l ia pe Mihai Caraman sub comanda sa.

          În istoria serviciilor sovietice, se pare că Mihai Caraman a fost singurul ofiţer român de securitate medaliat de KGB pentru „rezultate excepţionale împotriva NATO”.

          Documentele din Arhiva fostei Securităţi preluate de SRI atestă doar că: „Sunt date din care rezultă că Mihai Caraman a fost decorat de sovietici şi că ar fi avut grad militar sovietic”.

          Alte aspecte despre „Reţeaua Caraman” care au apărut în literatura istoriografică şi în presă nu sunt confirmate de documentele româneşti, ceea ce înseamnă că trebuie să le privim cu maximă circumspecţie. De exemplu, în lucrările despre istoria spionajului apărute în Franţa se susţine că Mihai Caraman ar fi sosit la Paris în decembrie 1958 „împreună cu soţia sa Maria, o brunetă frumoasă”.

          Dimpotrivă, documentele româneşti atestă indubitabil că Mihai Caraman a plecat la Paris necăsătorit, ceea ce reprezenta o excepţie în tradiţia DIE 197.

          197 Mihai, Pelin, DIE 1955-1980. Culisele spionajului românesc, Editura Evenimentul românesc, Bucureşti, 1997, passim.

          În legătură cu relaţiile dintre Caraman şi serviciile de spionaj sovietice, se poate spune că înainte sau după 1964 – data nu rezultă din documentele româneşti – Moscova a ţinut să-l cunoască personal pe ofiţerul român.

          Iniţial, acesta a purtat convorbiri la Bucureşti cu consilierul sovietic Skamarohin. Alte cadre din DIE nu au fost prezente la acest contact, dar este de presupus că discuţiile au fost înregistrate prin tehnici operative. Ulterior, Mihai Caraman a fost invitat de unul singur la Moscova, unde tehnica operativă a Securităţii din România nu mai funcţiona. De altfel, şi la Paris, un ofiţer rus îl invita frecvent pe Caraman la diverse manifestări de la Ambasada sovietică.

          Mai târziu şi ofiţerul Ion Păduraru – care s-a ocupat de protecţia lui Caraman – a confirmat informaţiile despre călătoria „superspionului român” la Moscova şi felicitările călduroase pe care i le-au adresat sovieticii. În plus, Ion Păduraru a declarat că Mihai Caraman i-ar fi încredinţat şi o confesiune strict personală: sovieticii îi acordaseră gradul de căpitan, de care era foarte mândru.

          Dacă totul este adevărat, înseamnă că gradul de căpitan sovietic era mai important decât cel de maior român.

          Documentele româneşti – cele rezultate în urma anchetei efectuate de o comisie condusă de generalul Emil Macri, între anii 1978-1980, după defecţiunea lui Pacepa – mai oferă şi alte aspecte interesante în legătură cu activitatea informativă a DIE contra NATO, asupra cărora literatura occidentală a păstrat tăcerea.

          În opinia istoricului Mihai Pelin, această tăcere, coroborată cu imaginea de superspion creată asupra lui Caraman, nu este deloc întâmplătoare. Eforturile occidentalilor de a mediatiza cazul Caraman sub această lumină, adică despre o acţiune de superspionaj românesc, au fost şi sunt făcute pentru a proteja serviciile secrete franceze, în sensul de a nu le pune într-o postură jenantă faţă de partenerii din NATO.

          Iată, în esenţă, şi principalele argumente susţinute documentar.

          În 1962, expirându-i contractul cu serviciile NATO, Robert van der Vielle l-a avizat din timp pe Mihai Caraman şi i-a propus un substitut pentru activitatea pe care o desfăşurase până atunci, în persoana unei femei care lucra tot la sediul NATO, într-un post cu acces la documentaţii secrete. Numele ei nu apărea în documente.

          Robert van der Vielle a aranjat o întâlnire între persoana respectivă şi Mihai Caraman, înţelegerea a fost perfectată fără nici un fel de probleme, totul părea să fie în ordine, însă femeia a divulgat legătura pe care o contactase serviciilor specializate din Franţa. Drept urmare, argentinianul a fost arestat, anchetat, deferit justiţiei şi condamnat.

          Din documentele româneşti nu rezultă cât de reală a fost condamnarea sa şi dacă, într-adevăr, a efectuat pedeapsa. Cu toate acestea, autorităţile franceze implicate în investigaţii nu l-au deranjat cu nimic pe Mihai Caraman, beneficiarul efectiv al documentelor sustrase din sediul NATO.

          Opiniei ofiţerului Ion Păduraru – unul dintre cei care l-au cunoscut cel mai bine pe Caraman în acea perioadă – merită să i se acorde toată atenţia şi, de ce nu, toată credibilitatea. Păduraru considera că explicaţia succeselor spectaculoase ale lui Caraman nu trebuie căutată în abilitatea acestuia, nici în calităţile lui de superspion, ci în conjunctura politică a Franţei din acel timp.

          Din 1958, când preluase puterea în Franţa, generalul de Gaulle vădise o adversitate constantă faţă de supremaţia americană în structurile militare occidentale, şi de aici serioase rezerve faţă de NATO. În consecinţă, acţiunea de penetrare a secretelor NATO dezvoltată de Mihai Caraman, printr-un aşa-zis risc personal, coincidea cu anumite interese ale serviciilor secrete franceze din epoca respectivă, racordate la viziunile de politică externă ale preşedintelui.

          Şi nu ar fi fost deloc exclus ca principalul informator şi furnizor de documente secrete al lui Caraman, Francis Rousilhe, să fi lucrat în acord cu serviciile secrete ale Franţei, sau poate chiar în subordinea acestora. Altfel nu se explică de ce, în pofida căderii lui Robert van der Vielle, lui Mihai Caraman nu i s-a întâmplat absolut nimic.

          Totuşi, o anumită întrebare nu poate fi evitată: de ce a căzut primul agent important al lui Caraman dacă jocul era acela pe care l-am schiţat mai sus?

          Posibil că Robert van der Vielle ieşise din regula jocului şi trebuia înlocuit cu un agent care se conforma fără nici o abatere combinaţiilor puse la cale de serviciile secrete franceze în directă legătură cu francmasoneria de stânga. Când furnizându-le câte un agent valoros, când ascunzându-le agenţii pe care îi furnizau, DST (Direction de la Surveillance du Territoire – Serviciul de contraspionaj şi de securitate francez) şi serviciile de contrainformaţii militare ale Franţei încercau să le sugereze, lui Mihai Caraman şi stăpânilor săi, că acţiunea lor la Paris nu se putea desfăşura decât între anumite limite, strict precizate.

          Cât timp francezii au fost interesaţi în funcţionarea neîntreruptă a canalului prin care secretele NATO curgeau spre Moscova, direct sau prin România, aureola de spion glorios a lui Caraman nu a contenit să sporească.

          Din nefericire, acest mecanism ocult avea în substrat un viciu de fond, acesta fiind chiar viciul viziunii politice a lui Charles de Gaulle: credinţa nefastă că Uniunea Sovietică ar fi putut cotiza la anumite aspiraţii ale Europei Occidentale în general şi ale Franţei în mod special, toate de esenţă antiamericană. Şi, implicit, credinţa că Uniunea Sovietică ar fi putut fi adusă la sentimente mai bune faţă de Europa Occidentală.

          Însă, în 1968, când Uniunea Sovietică, prin invazia brutală în Cehoslovacia, a ameninţat direct întreaga Europă Occidentală, mai periculos decât oricând altădată, iluziile lui Charles de Gaulle şi ale altor francezi care le-au nutrit s-au spulberat.

          Ca o consecinţă subsidiară, practic neînsemnată în raport cu amploarea intereselor aflate în confruntare, invazia din Cehoslovacia a determinat şi căderea „reţelei lui Caraman”, care nu a fost, de fapt, o cădere în sensul consacrat în arta informaţiilor, ci o demantelare a unui dispozitiv devenit inutil, prin intrarea în desuetudine a obiectivelor lui iniţiale198.

          198 Vezi şi Laurenţiu Constantiniu, Reţeaua Caraman a acţionat în interesul lui Ceauşescu sau al KGB? În „Cotidianul”, luni, 9 noiembrie, 1998, p.12.

          Demantelarea „Reţelei Caraman” s-a produs în felul următor. La 16 octombrie 1967 serviciile NATO s-au mutat la Bruxelles iar „reţeaua Caraman” a fost preluată de Ion Tomescu (conspirativ „Jean”) şi de secretarul II al ambasadei, Victor Dorobanţu (conspirativ „Viţea”), locotenent DIE.

          Totul a funcţionat bine până în anul 1969, când Ion Iacobescu – oficial al III-lea secretar al Misiunii române la UNESCO, în realitate căpitan DIE şi adjunct al lui Caraman – a cerut azil politic la Ambasada Marii Britanii din Paris.

          În opinia generalului (r) Neagu Cosma, căpitanul Ion Iakob (alias Ion Iacobescu) fusese recrutat de un anume Leonard Kirshen, agent britanic ce condusese până în 1948 o reţea de spionaj în România. Fiind descoperit, a fost judecat şi condamnat. După 15 ani de închisoare în România, Kirshen s-a stabilit în Elveţia de unde ar fi continuat activitatea informativă, reuşind să-l recruteze pe Iacobescu.

          Acesta din urmă, prevenit de Pacepa că legătura lui cu spionajul britanic fusese depistată de contraspionajul român, a dezertat, plecând în America. A fost transportat cu un avion militar, pus special la dispoziţia sa. Ulterior, Iacobescu a povestit, cu toate detaliile, la CIA despre penetrarea NATO de către spionajul românesc.

          Tribunalul Militar din Bucureşti l-a condamnat la moarte pe căpitanul Ion Iacobescu pentru dezertarea şi trădarea sa.

          Cu ocazia vizitei făcute de Nicolae Ceauşescu în SUA (26-27 octombrie 1970), preşedintele american Richard Nixon i-a spus, într-o conversaţie particulară, că România a făcut o mare greşeală când a penetrat NATO prin reţelele de spionaj, la cererea Moscovei. Ceauşescu a ordonat atunci oprirea oricăror acţiuni informative anti-NATO.

          Fostul general de securitate Nicolae Pleşiţă, care în perioada 1980-1984 a condus DIE, îl considera pe Caraman „un spion al secolului” şi „mândria noastră”. Interesantă este şi opinia dlui Virgil Măgureanu199, fost director al SRI, despre performanţa lui Caraman.

          199 Virgil Măgureanu, Caraman a spart secrete teribile ale timpului său (interviu luat de Eugen Prună), în „Lumea magazin”, nr. 5 (73), p. 56-57.

          Într-un interviu luat de ziaristul Eugen Prună, dl Măgureanu afirma că Mihai Caraman „a reuşit să spargă nişte secrete teribile ale timpului său” şi că „din punct de vedere strict profesional (subl. N.) nu poate fi contestat de către cineva”.

          Ceea ce se mai poate adăuga este că generaţia de ofiţeri de securitate de după 1970 a fost crescută şi instruită în cultul profesionalismului motivat de performanţa lui Caraman, dar şi a dispreţului pentru „epoca abuzurilor”, eufemism ce vizează crimele şi atrocităţile produse de structurile Securităţii conduse de Pintilie, Nicolschi, Drăghici şi toţi ceilalţi torţionari din perioada 1948-1960 200.

          200 Vezi pe larg Cristian Troncotă, Politica de cadre în instituţia securităţii regimului comunist din România (1948-1964), în „Revista istorică”, Serie nouă, tom X, 1999, (I) nr. 3-4 (mai-august), p. 235-256, (II), nr. 5-6 (septembrie-decembrie), p. 443-458; idem, Practici şi mentalităţi în activitatea serviciilor de securitate ale regimului comunist din România (1948-1964), în „Arhivele totalitarismului”, (I) nr. 24-25, (3-4/1999), p. 72-89; (II), nr. 26-27 (1-2/2000), p. 65-86; idem, Emigraţia „duşman al poporului”, în Magazin istoric”, s.n., iulie 2001.

          Acţiuni de „pedepsire” şi „intimidare” a disidenţilor români din Occident.

          Un subiect controversat în activitatea serviciilor de informaţii şi securitate externe ale regimului comunist din România îl reprezintă antrenarea lor – din ordinul lui Nicolae Ceauşescu – în complicitate cu profesioniştii crimei organizate şi ai terorismului internaţional, pentru „pedepsirea” şi „intimidarea” desidenţilor diasporei româneşti din Occident.

          Din punct de vedere strict istoric fără îndoială că nu ne aflăm în faţa unei situaţii inedite ori singulare. Şi alte servicii de informaţii şi securitate – chiar din ţări cu vechi tradiţii democratice – au apelat în diferite momente sau conjuncturi politice fortuite, la organizaţiile teroriste ori au iniţiat cu forţe proprii, atentate, unele reuşite, altele dejucate de adversari, dar în mai toate cazurile astfel de acţiuni au fost justificate de cercurile puterii politice ca fiind pornite din „raţiuni de stat” ori „de securitate naţională”.

          De exemplu, un document de mare răspândire cu privire la terorismul de stat îl constituie un raport al Senatului SUA, din octombrie 1975, asupra activităţii CIA. Sunt puşi direct în cauză trei foşti preşedinţi ai SUA şi mai mulţi foşti miniştri.

          La 14 septembrie 1970, preşedintele Richard Nixon l-a convocat la Casa Albă pe şeful CIA, Richard Helms, căruia i-a împărtăşit opinia potrivit căreia venirea la putere a lui Salvator Allende în Chile era inacceptabilă intereselor SUA, fapt pentru care a dat ordin ca principala instituţie de spionaj american să organizeze o lovitură de stat pentru a-l împiedica să devină preşedinte.

          A urmat asasinarea preşedintelui René Scheineider, şef al Statului Major al armatei chiliene, la 22 octombrie 1970. Documentul citat precizează că generalul a fost asasinat de un grup de terorişti cărora CIA le-a furnizat arme în dimineaţa atentatului.

          Sprijinindu-se pe dovezi şi probe de necontestat, documentul mai atesta că CIA a complotat şi pentru asasinarea lui Fidel Castro, preşedintele Cubei, precum şi a liderului zairez, Patrice Lumumba, în vremea când preşedinte al SUA era încă Dwight Eisenhower. Aceeaşi instituţie a SUA ar fi fost amestecată şi în asasinarea altor conducători de state 201.

          201 Traian Tandin, Terorismul internaţional, (VII), în „Alerta”, joi 21 decembrie 2000, p. 10; Miruna Munteanu, CIA şi MI 6 au răsturnat Guvernul de la Teheran, în august 1953, în „Dosare ultrasecrete”, nr. 106, 20 mai 2000, p. 1-3; Idem, Americanii, complici cu Pinochet, în „Dosare ultrasecrete”, nr. 133, 25 noiembrie 2000, p. 1; Idem, Operaţiunea „Golful Porcilor”: Dosarul intervenţiei americane în Cuba, în „Dosare ultrasecrete”, nr. 8, 13 iunie 1998, p.1; Idem, Statele Unite pe banca acuzaţilor de la Havana, în „Dosare ultrasecrete”, nr. 65, 17 iulie 1999, p.1.

          În ceea ce priveşte KGB-ul, instituţie recunoscută şi temută în lumea spionajului pentru acţiunile de lichidare a oponenţilor politici ai regimului comunist încă din perioada de dinaintea celui de-al doilea război mondial, coincidenţa face ca la începutul anilor '70, autorităţile de la Kremlin să interzică nu numai ofiţerilor PGU (Pervoe Glavnoe Upravlenie – Direcţia Întâi Centrală -serviciul de spionaj sovietic – în engleză: FCD, First Chief Directorate) ci şi instituţiilor similare din ţările Tratatului de la Varşovia, de a se mai implica în misiuni represive contra conaţionalilor din Occident care criticau comunismul.

          Raţiunea care a stat la baza acestei hotărâri a avut în vedere că „acţiunile umede” implicau riscuri prea mari, iar în situaţia unor nereuşite sau divulgări, blocul sovietic putea fi pus într-o lumină total nefavorabilă. Moscova ţinea foarte mult nu numai la prestigiu ci şi la imagine. O imagine care în epocă era serios şifonată în faţa opiniei publice mondiale după evenimentele din Cehoslovacia, 1968, care demonstraseră pentru lumea civilizată ce înseamnă doctrina Brejnev, adică „sprijinul frăţesc”, după principiul „suveranităţii limitate”202.

          202 „Lumea magazin”, nr. 4/1999, p. 63.

          În atari condiţii, PGU a trasat ca sarcină, suratelor mai mici din Tratatul de la Varşovia, folosirea în operaţii speciale de lichidare a teroriştilor profesionişti, recrutaţi din Occident, ţările arabe şi de pe continentul latino-american. Prin această practică se sconta pe acoperirea unor astfel de acţiuni speciale, dar şi pe creşterea şanselor de reuşită. Au fost punctaţi şi selecţionaţi şefi de organizaţii mafiote şi membri ai reţelelor traficanţilor de droguri.

          Se miza evident pe contactele acestora cu lumea interlopă şi experienţa în trecerile ilegale de frontieră.

          Fostul general de securitate Nicolae Pleşiţă chiar a mărturisit la un moment dat că Nicolae Ceauşescu i-a preferat pe mercenarii străini întrucât „nu mai credea în aparat”, adică în structurile şi ofiţerii de securitate.

          Unul dintre primii agenţi recrutaţi de DIE a fost „Sandu” (nume conspirativ), un contrabandist francez care primise azil politic în România atunci când era în conflict cu Interpolul.

          În 1976 „Sandu” s-a refugiat la Bucureşti, unde a fost instalat într-un apartament. Prima victimă a acestuia a fost Vasile Zăpârzan, un preot ortodox român din R. F. Germania.

          Preacucernicul părinte şi-a găsit sfârşitul în 1976 în urma unui accident pus la cale de „Sandu”.

          La 19 octombrie acelaşi an, „Sandu” a fost regizorul unui alt atentat, avându-l de data aceasta ca ţintă pe Emil Georgescu, editorul politic al postului de radio Europa Liberă. Atentatul nu a reuşit, Emil Georgescu scăpând cu viaţă din accidentul de maşină înscenat pe o şosea laterală din apropierea Munchen-ului.

          Un alt agent recrutat de DIE pentru misiuni speciale de pedepsire şi intimidare a fost „Felix” (nume conspirativ) cetăţean american de origine română, unul dintre conducătorii unei familii mafiote din SUA. Misiunea acestuia a fost de a asasina pe un fost ofiţer al DIE, Constantin Răuţă care ceruse azil politic în Occident şi pe alţi câţiva emigranţi români din SUA. Datorită divulgărilor făcute de generalul Ioan Mihai Pacepa, imediat după dezertarea sa în iunie 1978, DIE a renunţat la seria de atentate planificate a fi realizate de „Felix” 203.

          203 „Ziua”, nr. 884, luni 19 mai, 1997, p. 7.

          Ţinte ale unor acţiuni de intimidare ordonate de Nicolae Ceauşescu deveniseră şi cei implicaţi în demonstraţia organizată de emigraţia română şi maghiară de la New York, în ziua de 16 aprilie 1978.

          Printre cei vizaţi au fost: Cornel Dumitrescu, redactor al ziarului „Lumea liberă” (New York) pe numele căruia se obţinuse autorizaţia pentru demonstraţie; Viorel Trifa, conducătorul Episcopatului Ortodox Român din SUA, asupra căruia Securitatea română, cu câţiva ani în urmă, în complicitate cu structuri similare ale SUA şi la iniţiativa unor cercuri evreieşti influente 204, întreprinsese şi o acţiune de compromitere, avându-se în vedere trecutul lui în Mişcarea Legionară; Lazlo Kolman, Lazlo Hamas şi Ferencz Koreseh, toţi trei lideri ai emigraţiei maghiare din SUA.

          204 Arhiva SRI, fond „d”, cele patru volume de documente – fotocopii facsimil – pentru compromiterea lui Viorel Trifa.

          În paralel, DIE lansase zvonul potrivit căruia toţi aceşti emigranţi erau „fascişti” şi „criminali de război”, şi că se făcuseră vinovaţi în timpul celui de-al doilea război mondial de „asasinarea unor evrei”. Pentru executarea acestor operaţiuni speciale s-a constituit un comandament condus de şeful departamentului de emigraţie din DIE (generalul Ion Afrim), din care au mai făcut parte cei doi rezidenţi din SUA (generalii Aurel Florea şi Aurel Gheorghe), precum şi şeful Secţiei emigraţie a rezidenţei DIE din Washington (maior Mihai Alexandru Tănăsescu, conspirativ „Bebe”).

          În timpul vizitei sale oficiale în Anglia, mai 1978 – unde a fost primit cu toate onorurile din partea Casei Regale Britanice – Nicolae Ceauşescu l-a inclus şi pe Ion Raţiu pe lista celor ce trebuiau aduşi la tăcere.

          Nepot al diplomatului român Viorel Ţâlea, Ion Raţiu ceruse azil politic în Marea Britanie în toamna anului 1940, imediat după instaurarea regimului naţional – legionar în România. Ziarist talentat dar şi un prosper om de afaceri, Ion Raţiu a fost o figură importantă a emigraţiei româneşti din Occident. Datorită spiritului său foarte critic la adresa comunismului 205, Ion Raţiu şi familia sa din ţară intraseră în vizorul organelor de securitate româneşti, fiind bănuit că desfăşoară „acţiuni de spionaj în beneficiul serviciilor secrete britanice”.

          205 Vezi Ion Raţiu, La Roumanie d'aujourd'hui, Paris, 1975.

          Dar şi aceste acţiuni de intimidare, din partea Securităţii externe au rămas în stadiul de proiect datorită „defecţiunii” generalului Ion Mihai Pacepa. Oricum, de necontestat rămâne faptul că în urma dezvăluirilor făcute de Ion Mihai Pacepa, imediat după ce a primit azil politic în SUA, acţiunile de pedepsire şi intimidare asupra emigraţiei române din Occident, întreprinse de CIE au fost mai bine monitorizate de către serviciile secrete occidentale.

          În paralel s-a declanşat şi o puternică acţiune de presă prin care ziarele de mare tiraj occidentale au atras atenţia opiniei publice mondiale asupra războiului pe care Nicolae Ceauşescu, prin CIE l-a declanşat contra emigraţiei române. Probabil că acesta a fost şi motivul pentru care o serie de autorităţi publice occidentale au numit ulterior CIE ca „cel mai criminal serviciu de spionaj din Blocul Estic” 206.

          206 „Ziua”, loc. cit.

          Se pare că astfel de acuzaţii nu erau lipsite de temei, având în vedere că acţiunile „de pedepsire „şi „intimidare”, iniţiate de CIE, au continuat şi în deceniul '80. Este un aspect recunoscut chiar şi de generalul (r) Nicolae Pleşiţă.

          Acesta a mărurisit că la venirea sa ca şef al CIE, în 1980, ar fi găsit acolo o minusculă unitate specializată în lichidări, copie a unor structuri similare din cadrul serviciilor de informaţii străine. Întrucât o astfel de unitate „nu ne-ar fi avantajat”, generalul Pleşiţă a reprofilat sectorul, direcţionându-l spre acţiuni antiteroriste, dar nu omite să precizeze că „au fost păstrate însă mai vechile sarcini doar pentru trădători”.

          Şi toate acestea pentru că în concepţia aceluiaşi memorialist „din când în când nu strică să-i ciomăgeşti pe unii ca să le vină mintea la cap. Nu e democratic, dar e poliţienesc” 207.

          207 „Lumea magazin”, nr. 11/2000, p. 45.

          Va trebui să recunoaştem că în faţa unui asemenea stil de exprimare, direct, simplu şi la obiect, Pleşiţă reuşeşte ca nimeni altul să sintetizeze în câteva cuvinte esenţa muncii de securitate, atât în interiorul cât şi în exteriorul ţării, cel puţin în ultimul deceniu al „epocii de aur”.

          Iată şi cum s-a materializat o astfel de concepţie. În noiembrie 1980, agenţii CIE au trimis pachete explozive (cartea cu Memoriile lui Hruşciov în limba spaniolă umplută cu exploziv plastic) celor trei conducători anticomunişti ai emigraţiei (Nicolae Penescu, Şerban Orăscu, Paul Goma), dar atentatele nu au reuşit datorită măsurilor de protecţie. Ceauşescu era pornit contra acestora întrucât reuşiseră să demaşte jocurile sale oculte şi încălcarea drepturilor omului în faţa celei de a treia Conferinţe pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Madrid.

          În aprilie 1982, agenţi din legătura CIE au organizat un nou atentat împotriva lui Paul Goma, la Paris. Matei Haiducu, angajat al CIE, însărcinat cu această acţiune, s-a predat însă autorităţilor franceze, iar serviciile secrete din Hexagon au elaborat o combinaţie spre a-l compromite pe liderul de la Bucureşti.

          Fiind fals informat, că Paul Goma îşi găsise sfârşitul, Ceauşescu a aprobat decorarea lui Haiducu (decoraţia fiindu-i înmânată în numele secretarului general, chiar de Nicolae Pleşiţă, primul adjunct al ministrului de Interne şi şeful Securităţii externe) şi emigrarea mamei sale în Franţa. Apoi s-a organizat la Paris o conferinţă de presă, în care serviciul de contraspionaj francez (DST) a expus în amănunt actul terorist pus la cale împotriva lui Paul Goma.

          Preşedintele Franţei, François Mitterand, care, deşi primise din partea lui Ceauşescu 400.000 de dolari pentru a-şi asigura victoria în campania electorală, a calificat totuşi DIE, drept „o bandă de asasini” şi, în semn de protest a anunţat public amânarea vizitei oficiale pe care urma să o întreprindă la Bucureşti, câteva zile mai târziu.

          Generalul (r) Nicolae Pleşiţă ne oferă şi un alt amănunt al acestui eveniment, în sensul că el ar reprezenta de fapt o poliţă pe care serviciile secrete franceze au plătit-o CIE pentru faptul că nu reuşiseră în tentativa lor de a-l racola pe şeful spionajului românesc 208.

          208 Idem, nr. 12/2000, p. 45.

          La 28 iulie 1981, CIE a organizat o altă acţiune de pedepsire, de data aceasta asupra lui Emil Georgescu, care continua să prezinte de la microfonul postului de radio Europa Liberă, politica economică falimentară a lui Ceauşescu, exacerbarea cultului personalităţii şi nivelul de trai din ce în ce mai scăzut al cetăţenilor României.

          Emil Georgescu a fost atacat de doi francezi – Layoni şi Cottenceau – şi înjunghiat cu 22 de lovituri de cuţit în faţa casei sale din München, dar a supravieţuit ca prin minune.

 <� H1n < �� ��� e='mso-tab-count:1'>         Energia a fost un program de măsuri speciale pentru a proteja sistemul energetic naţional şi strategia partidului în acest domeniu. Trebuiau prevenite defecţiunile, sabotajele, disfuncţionalităţile sau orice alte evenimente ce puteau împiedica buna funcţionare a sistemului energetic.

          Atomul, un program de măsuri pentru protecţia energiei nucleare, ce se baza pe Centrala de la Cernavodă şi pe uzina de apă grea de la Turnu-Severin.

          Atlas, un program de măsuri pentru protejarea personalului românesc care lucra în străinătate în baza unor contracte semnate de statul român. De asemenea, era vizată şi calitatea utilijelor şi a materialelor produse în ţară ce urmau să fie destinate exportului.

          Mercur, un program pentru protejarea comerţului exterior. Se avea în vedere păstrarea secretului asupra detaliilor contractelor de import şi export. Principala beneficiară a programului era ICE „Dunărea”.

          Problema Badea viza activitatea de prevenire a recrutărilor din rândul românilor de către serviciile de spionaj ale ţărilor din Blocul-Estic. Contracararea spionajului sovietic era o acţiune codificată drept problema Gladiola iar a spionajului maghiar, problema Lotru.

          Brânduşa a fost numele de cod al unei acţiuni speciale prin care serviciile de informaţii externe şi structurile de securitate interne trebuiau să coopereze în vederea internaţionalizării problemei naţionale româneşti, mai precis, situaţia românilor din afara graniţelor statului şi pregătirii condiţiilor ca într-un context politic favorabil, România să-şi poată recupera teritoriile pierdute în urma celui de-al doilea război mondial (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor).

Va urma.