Cine se plange si de ce! This is the question ?!

MERITA CITIT
Cine se plange si de ce!  This is the question ?!

Pentru a înţelege dimensiunea acţiunilor trebuie citat din apelul
lansat către "poporul israelit" de către Cremieux şi Montefiore, doi
dintre fondatorii Alianţei Israelite Universale: " Alianţa noastră nu
este nici europeană, nici africană, nici americană, nici australiană,
ea este universală, împrăştiaţi în mijlocul unor popoare care sunt
duşmane drepturile şi interesele noastre, vom rămâne membri ai
poporului ales....Pe zi ce trece, reţeaua cu care evreii îmbrăţişează
întreg pământul se întinde, iar măreţele profeţii ale cărţilor noastre
sfinte se vor împlini. Nu este departe timpul în care toate bogăţiile
Pământului vor fi ale noastre".

Problema drepturilor evreilor s-a acutizat în momentul publicării
proiectului Constituţiei din 1866, care prevedea, la art. 6, că
"religia nu poate fi un obstacol la împământenire". La Bucureşti au
fost înregistrate o serie de manifestaţii antievreieşti. În acest
context, evreul francez Isaac Adolf Cremieux s-a deplasat la
Bucureşti, oferind suma de 25 milioane franci în schimbul
încetăţenirii evreilor infiltraţi între graniţele României. În ciuda
demersurilor făcute, Constituţia a fost votată la 30 iunie 1866,
având, la  art.7, următorul text: "Numai străinii de rit creştin pot
dobândi împământenirea".

În scurt timp, Brătianu este atacat şi acuzat de organizaţiile
mondiale evreieşti. În anul 1887, Ernest Desjardins publică la Paris
lucrarea "Les Juifs de Moldavie", din care cităm:"evreii rămân cu
totul străini de viaţa naţiunii în sânul căreia trăiesc, nu vor să
urmeze şcolile româneşti, se sustrag de la serviciul militar şi se
ocupă de camătă".

Acuzat în afara ţării, Mihail Kogălniceanu scrie în 1869: "În România,
chestiunea evreilor nu este o chestiune religioasă; ea este o
chestiune naţională şi totodată o chestiune economică. În România,
jidovii nu constituie numai o comunitate religioasă deosebită; ei
constituie în toată puterea cuvântului o naţionalitate, străină de
români prin origine, prin port, prin moravuri şi chiar prin
sentimente...De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul şi
sub toate regimurile, toţi Domnii, toţi bărbaţii de stat ai României,
toţi acei ce poartă un interes viu pentru ţara lor, s-au preocupat de
necesitatea de a opri exploatarea poporului român printr-un alt popor
străin lui, prin jidovi".

În "problema evreiască", Principele Carol I îi scrie tatălui său, în
1872: "N-am decât o teamă, ca evreii să nu sfredelească şi să
stăruiască atât de mult pe lângă puteri spre a căpăta drepturi
politice pentru coreligionarii lor din România, încât să ne silească a
li le da...Acum câteva luni, izraeliţii se mai bucurau aici de câteva
simpatii în unele cercuri, dar de când au făcut atâta tămbălău în
Europa, de când presa evreiască din toate ţările atacă cu înverşunare
România şi vrea să obţină cu sila emanciparea evreilor, ei n-au nimic
de sperat aici deocamdată".

În 1873, Principele Carol I revenea: " Suntem învinuiţi prin ziare că
prigonim pe evrei, fiindcă noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de
a ţine debite la ţară. Dar aceasta este o măsură înţeleaptă şi suntem
hotărâţi a respinge orice reclamaţie sau intervenţie în privinţa
aceasta. Trebuie să cunoască cineva satele din Moldova, ca să poată
aprecia acţiunile vătămătoare ale evreului asupra populaţiei ţărăneşti
cu rachiul lui falsificat".

Evreii veniţi din imperiul austro-ungar, deşi stabiliţi permanent în
România, se declarau "sudiţi" ( supuşi austro-ungari), fiind sub
protecţia reprezentanţelor diplomatice ale imperiului. Ei nu plăteau
taxe, impozite, fiind scutiţi de orice obligaţie faţă de statul român.

Toată această situaţie a fost energic atacată de Mihai Eminescu,
ideolog al Partidului Conservator, care susţinea acordarea cetăţeniei
individual, deoarece tot individual se acorda şi pentru românii din
afara graniţelor ţării. Campania lui Eminescu a fost încununată de
succes. În ziarul "Timpul", Mihai Eminescu scria: "Iar Europa...a
făcut din chestiunea izraelită o chestiune de recunoaştere a
independenţei noastre...Aşadar - cu sau fără evrei - pericolele
internaţionale există. Evreii sunt un pericol imediat, pipăit şi
văzut; ei formează acea nenumărată populaţie cu desăvârşire
improductivă care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătăâii
românului...în Moldova nu e oraş în care evreii să nu formeze
majoritatea sau cel puţin jumătatea populaţiei..."

Prin activitatea susţinută a lui Mihai Eminescu, Partidul Conservator
a reputat două mari victorii: Legea pentru neînstrăinarea pământurilor
ţărăneşti, lege ce lua ţăranilor posibilitatea de a vinde pământuri
evreilor; Legea contra itzurei (camătei), care îi împiedica pe
cămătarii evrei să abuzeze total de ţăranul român.

În ianuarie 1877, Eminescu a publicat seria de articole "Evreii şi
Conferinţa", scriind: " Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat
dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? De când
rachiul este un element de civilizaţie?...Un agent al guvernului
unguresc zvârle dintr-o şcoală zidită de români băncile, demite pe
învăţător şi pe preot, îşi bate joc de un sat..., făcut-au caz presa
austriacă de aceasta? Nici vorbă! Dar dacă un prefect în România
cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat?
Persecuţie, pradă, nelegiuire!".

Episodul legat de "boala" şi moartea lui Mihai Eminescu este ţinut secret.

În 1882, poetul naţional îi scria Veronicăi Micle: " Timpul acesta m-a
stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără
nici un folos...unul din oamenii cei mai urâţi din România...Naturi ca
ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li
se plece lor".

În perioada în care Eminescu conducea ziarul "Timpul", Petre Carp
conducea partidul. Cei doi au intrat într-un puternic conflict. Carp
era membru al lojei masonice Steaua României, alături de Titu
Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theodor Rosetti şi alţii, care s-au ocupat
de lichidarea lui Mihai Eminescu.

Cu un an înainte de anihilarea lui Eminescu, ambasadorul austriac la
Bucureşti, baronul Mayer a transmis un raport secret: "Societatea
Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii o întrunire publică cu un sens secret.
Dintr-o sursă sigură( n.a. Titu Maiorescu), am fost informat despre
această întrunire...S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să
fie continuată...S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă.
Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca
studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează
instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie
puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a se
orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari."

Urmărirea lui Eminescu de către agenţi secreţi ai puterilor străine a
fost remarcată din 1876, prin agentul Lachman, aflat în solda
ambasadei Austriei la Bucureşti.

În dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, madam Szoke, îi
trimitea masonului Titu Maiorescu un bileţel în care scria că Eminescu
înnebunise. Astfel, fără voia sa, Eminescu a fost internat de către
dr. Alexandru Şuţu la "Caritatea" ( Caritas), cu diagnosticul fals de
alcoolism şi sifilis. Dr. Iszac a aplicat asupra lui Eminescu un
tratament menit să-l elimine: administrarea de mercur, câte 20 de
fracţiuni a 4 grame! Urmare a acestui tratament, Eminescu a suferit o
paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară.

Să ne oprim asupra detaliilor şi personajelor: Titu Maiorescu,
profesor universitar şi decan al Facultăţii de Filozofie, a fost
înlăturat din învăţământ în urma unui proces de imoralitate. Din
activitatea de avocat a obţinut o importantă avere, având clienţi ca
Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi Kalinowsky, Rubinstein şi
Hirschler.

Titu Maiorescu i-a scris un bilet lui Eminescu, rugându-l să vină la
el în vizită. Precând de la redacţia "Timpul", Eminescu ajunge la
Maiorescu, care în trimite la complicele său Simţion, sub pretextul
transmiterii unui bilet important. Ajuns la Constantin Simţion,
Eminescu a fost săltat de haidamacii lui Şuţu şi cărat la ospiciu.

Toţi conspiratorii pleacă rapid în străinătate!

Trebuie spus că Şuţu l-a internat pe Eminescu fără să existe o
solicitare scrisă de admitere, care să cuprindă "numele, prenumele,
profesiunea, religiunea, etatea, domiciliul, atât al pătimaşului cât
şi al petiţionarului"(Decret nr. 1012, art. 8); l-a internat fără
"vreun act medical subscris de doi medici"; nu a anunţat Administraţia
specială asupra internării; nu a solicitat constituirea unei comisii
care sî-l examineze pe Eminescu; nu a întocmir "Buletinul unde va scri
cauza admiterii".

Închis, Eminescu a fost scos de sub protecţia publicului şi a familiei.

Fratele poetului, Matei Eminescu, i-a scris lui Maiorescu: " Sunt
informat că fratele meu Mihai Eminescu este serios bolnav; vă rog din
suflet răspundeţi-mi urgent unde se găseşte ca să vin a-l lua la mine
pentru vreun an şi dacă binevoiţi a-mi arăta adevărata stare materială
a lui ca să vin pregătit, căci am vreo 200 de galbeni într-un loc - îi
iau şi-i cheltuiesc toţi pentru el." Titu Maiorescu s-a prefăcut că nu
a primit scrisoarea lui Matei Eminescu!

La 20 octombrie 1883, Eminescu a fost transportat ilegal la Viena. La
5 februarie 1884 este luat şi plimbat prin Italia. A ajuns la
Bucureşti pe 27 martie 1884. Pe 7 aprilie 1884 a fost expediat la
Iaşi.

La sfârşitul anului 1888, Eminescu a revenit la Bucureşti, alipindu-se
ca redactor la un important ziar politic. La începutul anului 1889 a
fost ridicat prin ordin al Poliţiei Capitalei, dus la Spitalul
Caritas, internat şi supus tratamentului medical.

Dr. Tomescu nota: " articulaţia cuvintelor este normală. El pronunţă
bine şi clar şi nici gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse
defectuozităţi aşa de comune în maladiile cerebrale nu s-au putut
observa până în ultimele zile ale vieţii sale..."

Eminescu a murit datorită unui...accident: a fost lovit de un nebun,
cu o piatră, în zone parietală stângă a capului!

La autopsie s-a reţinut: creierul lui Eminescu cântărea 1490 gr.,
lobul stâng fiind cu 25 gr. mai greu decât lobul drept. Nu au fost
descoperite elemente de boală patologică. A fost îmbolnăvit datorită
tratamentului

The Secret History of the Mossad

"The Secret History of the Mossad" de Gordon Thomas
>Publicată la New-York - Tradusă în 16 limbi - prezentatăîn serial la televiziunea Britanica (canalul 4).
>>"Mossad-ul este ca gâdele oficial sau ca medicul din Camera Morţii care administrează injecţia letală. Acţiunile voastre sunt toate aprobate de Statul Israel. Când ucideţi, voi nu violaţi legea. Voi executaţi o sentinţă aprobată de primul ministru în exerciţiu." Meir Amit (Director General al Mossad 1963-1968)
>>
>>Cartea care face obiectul acestei recenzii poartă titlul "GIDEON'S SPIES - The Secret History of the Mossad" şi a fost publicată de Editura St. Martin's Griffin din New York. Tradusă în 16 limbi şi prezentată sub forma unui serial la Canalul 4 al televiziunii britanice, cartea este rezultatul unor cercetări minuţioase pe o durată de 3 ani, în care autorului i s-a permis un acces fără precedent la persoane cheie din structurile Mossad. Gordon Thomas este un scriitor britanic cu 53 de cărţi publicate până acum şi vândute în 45 de milioane de exemplare pe tot globul, iar două au fost ecranizate.
>>Într-un interviu, autorul a mărturisit că nu ar mai scrie o asemenea carte despre spionajul israelian, din cauza ameninţărilor de tot felul primite de la diferite grupuri de interese. Autorul a fost sigur că va fi arestat pe aeroportul din Tel Aviv la plecarea sa din Israel, motiv pentru care a încredinţat manuscrisul unor prieteni pentru scoaterea lui din ţară. Asta explică, poate, de ce despre Mossad nu au fost publicate până acum cărţi de referinţă cum există despre alte servicii de spionaj ale lumii.
>>Despre spionajul american, CIA, sunt publicate peste 200 de cărţi, iar despre cel britanic, MI5, sunt 51 de cărţi în vânzare. Pe coperta cărţii este tipărită următoarea concluzie: "Aceasta este una dintre puţinele cărţi care a captat adevărata natură a guvernului Israelului şi procesul de gândire al elitei politice israeliene" (Ari Ben-Menashe, consilier al primului ministru Yitzhak Shamir).
>>
>>"MOSSAD" sunt iniţialele din ebraică ale instituţiei de stat israeliene, create la 2 martie 1951 pentru spionaj etern, instituţie care în traducere se cheamă Institutul pentru Coordonare. Acesta este pus sub jurisdicţia Ministerului de Externe al Israelului şi include în structura personalului său ofiţeri superiori reprezentând celelalte organizaţii ale comunităţii de informaţii ale Israelului: Shin Bet (siguranţa internă), Aman (spionajul militar al aviaţiei şi marinei militare). Funcţiile acestor ofiţeri superiori sunt de informare a Mossad-ului asupra nevoilor specifice ale clientelei sale.
>>În caz de dezacorduri asupra oricărei cereri formulate Mossad-ului de către clienţii săi, obiectul dezacordului este supus examinării primului ministru. Pentru exemplificare, Ben Gurion, primul ministru la naşterea organizaţiei a dat următoarea clarificare: "Voi veţi da Mossad-ului lista de cumpărături a instituţiei pe care o reprezentaţi, Shin Bet sau Aman. Mossad va merge să obţină marfa cerută de voi. Nu este treaba voastră să ştiţi de unde s-a cumpărat sau ce preţ a plătit Mossad pentru informaţiile cerute de voi" (pag. 39). Tot Ben Gurion a definit în scris ordinul de funcţionare a Mossad-ului: "Mossad va acţiona sub conducerea mea, va lucra conform instrucţiunilor mele şi va raporta direct mie".
>>
>>În concluzie, în orice acţiune a Mossad-ului trebuie văzută mâna invizibilă a primului ministru în exerciţiu la acea oră. În acest context autorul aduce detalii inedite despre Benyamin Netanyahu, cel mai tânăr prim-ministru din istoria Israelului. Fiind un om cu experienţă în domeniul spionajului, se aştepta din partea lui să ştie cum funcţiona din interior Mossad-ul, când să asculte, cât de departe se poate merge în acţiuni externe etc.
>>De la început însă, Benyamin Netanyahu şi-a uimit ofiţerii cu lungă experienţă în spionajul extern, prin amestecul lui în detaliile operaţionale. La început a fost interpretat acest amestec ca fiind un zel exagerat, dar lucrurile au devenit alarmante când nu doar primul ministru Netanyahu, dar şi soţia sa, Sara, dorea să privească în spatele paravanului de protecţie al Mossad-ului. Sara invita în locuinţa ei privată, ofiţeri superiori ai Mossad-ului pentru a răspunde întrebărilor ei, argumentând că ea urmează exemplul lui Hillary Clinton, când era Prima Doamnă şi se interesa despre acţiunile CIA.
>>
>>Sara Netanyahu a cerut să vadă profilul psihologic al conducătorilor lumii pe care ea şi soţul ei urmau să îi viziteze sau să îi primească în vizite de stat. "A cerut în mod special detalii despre activităţile sexuale ale lui Bill Clinton"(pag. 3). A mai cerut, de asemenea, să vadă dosarele ambasadorilor Israelului ale căror ambasade urmau să le fie gazde în călătoriile lor externe. Amuzaţi de cererile ei, ofiţerii Mossad-ului au replicat soţiei primului ministru că obţinerea unor asemenea informaţii nu intră în atribuţiile lor de serviciu.
>>
>>Mossad-ul face SUA părtaşă la Holocaust
>>Detalii şi mai neaşteptate sunt aduse de această carte în privinţa primului ministru Yitzhak Shamir, sub a cărui conducere a explodat scandalul Jonathan Pollard, ofiţer al marinei militare americane, prins spionând pentru Israel. Acest prim-ministru avea o teorie, potrivit căreia SUA erau în parte responsabile pentru Holocaustul evreilor din timpul războiului. El era convins că preşedintele Franklin Roosevelt ar fi trebuit să cadă la învoială cu Hitler pentru înlocuirea Angliei cu Germania în Orientul Apropiat. Ca răsplată, Hitler ar fi permis evreilor germani să emigreze în Palestina şi Holocaustul nu ar mai fi avut loc vreodată.
>>
>>Oricât de neverosimilă este această teorie, ea a înveninat vederile lui Shamir privind America până aproape de ură. El a ordonat Mossad-ului "ca gest de bunăvoinţă", să trimită în URSS o parte din cele 500.000 de pagini secrete furate de Jonathan Pollard din SUA. Shamir spera că acest gest va ameliora relaţiile Israelului cu URSS. Documentele furate cuprindeau informaţiile la zi ale americanilor privind apărarea spaţiului aerian sovietic precum şi evaluările anuale ale CIA ale întregii capabilităţi de război a URSS, fotografii din satelit, interceptări de comunicaţii şi rapoarte ale agenţilor CIA din interiorul URSS.
>>
>>Când Nahum Admoni, directorul general al Mossad-ului, a avertizat pe Shamir că transmiterea acelor rapoarte va permite în mod sigur sovieticilor să captureze pe spionii americani din URSS, primul ministru Shamir a ridicat cu indiferenţă din umeri (pag. 193). Acelaşi prim-ministru apare în carte implicat în asasinarea lui Robert Maxwell, proprietarul ziarelor "Daily Mirror" din Londra şi "Maariv"din Tel Aviv.
>>
>>În decursul anilor, Maxwell devenise un agent de influenţă major al Israelului în Occident. Pe yahtul său, şeful Mossad-ului, Nahum Admoni l-a întâlnit în secret pe Vladimir Kriucikov, şeful KGB, în anul 1990, înaintea loviturii de stat contra lui Gorbaciov. Kriucikov venise în numele conspiratorilor de la Moscova să propună Israelului următoarele: Mossad va uza de influenţa sa în SUA şi Europa pentru recunoaşterea noului guvern care se va instala după debarcarea lui Gorbaciov. La schimb, Kriucikov promitea Israelului libera emigrare a evreilor sovietici.
>>Un an mai târziu, la 30 septembrie 1991, când Kriucikov se afla în închisoare pentru eşecul complotului, Robert Maxwell ameninţa Mossad-ul că va dezvălui lumii secretul întrevederii lui Kriucikov cu Admoni de pe yahtul său, dacă nu i se returnează milioanele de dolari furate împreună din fondul de pensii al jurnaliştilor de la ziarul "Maariv" din Tel Aviv. Urmare acestui şantaj, Robert Maxwell este ucis.
>>
>>Cartea explică succesul constant al Mossad-ului în culegerea de informaţii la scară mondială prin inventarea SAYANIM-ului de către Meir Amit, directorul Mossadului între 1963 şi 1968. În traducere din ebraică, Sayamin înseamnă "ajutor voluntar de la evrei". Fiecare SAYAN a fost şi este un exemplu al coeziunii istorice a comunităţii evreilor din lume. Indiferent de jurământul de credinţă al evreului faţă de ţara în care se află, "ÎN ULTIMĂ INSTANŢĂ UN EVREU VA ADMITE EXISTENŢA UNEI LOIALITĂŢI MAI MARI: CEA MISTICĂ FAŢĂ DE ISRAEL ŞI A NEVOII DE A AJUTA ISRAELUL CONTRA DUŞMANILOR SĂI". Sayanim a îndeplinit multe funcţii: un sayan care lucrează la o firmă de închiriat automobile, va furniza unui ofiţer Mossad un vehicul fără actele legale necesare închirierii (actul de identitate, permisul de conducere, cartea de credit etc.).
>>Un sayan de la un hotel va oferi cazare fără actele de rigoare. Un bancher sayan va descuia uşa băncii în afara orelor de program şi va furniza banii necesari. Un medic sayan va acorda ajutor medical, tratând o rană de glonţ, fără informarea poliţiei. Sayanii nu primesc bani, decât pentru acoperirea cheltuielilor generate de serviciile lor, restul efortului lor este strict voluntar şi gratuit. Ei colectează date tehnice şi tot felul de informaţii "la vedere": un zvon aflat la o petrecere selectă, o ştire de la radioul local, un paragraf dintr-un ziar, o poveste cu tâlc la o cină din "lumea bună". Sayanii oferă gratuit şi voluntar piste noi de investigaţie pentru Mossad. În anul 1998 erau 4.000 de persoane sayan în Anglia şi aproape 16.000 în SUA.
>>
>>Vaticanul, cel mai mare adversar al Mossad-ului
>>Un sayan care lucra ca mic funcţionar la un bogătaş creştin din Roma, face o copie în anul 1979 de pe un document primit de la Vatican de stăpânul lui. Era o propunere a Papei Ioan Paul al II-lea către O.N.U. de transformare a Ierusalimului în oraş internaţional, patrulat de căştile albastre ale trupelor O.N.U. şi în care Vaticanul urma să aibă răspunderea tuturor lăcaşelor de cult creştin. În câteva ore, acest document ajunge pe biroul lui Menachem Begin, primul ministru al Israelului, unde provoacă consternare. Conducătorii Israelului se temeau cel mai mult de acţiunile Vaticanului, după cum declara primul ministru Golda Meir: "Sunt fascinată de structura marxistă a papalităţii. În primul rând este puterea ei financiară care e aproape fără precedent. Apoi, papalitatea acţionează fără partidepolitice sau sindicate. Întregul aparat este organizat pentru control. Curia Romană controlează episcopii, episcopii
 controleazăclerul, clerul controlează pe laici. Cu multitudinea lor
de secretariate, comisii şi structuri, papalitatea este un sistem
croit special pentru spionajşi informare"(pag. 213). Israelienii sunt
permanent cu ochii pe Vatican pentru că ştiu că au un adversar de
temut, cu peste 500 de ani de experienţă informativă. În plus,
Vaticanul este ostil Israelului şi un prieten declarat al
palestinienilor. De aici, eforturile constante din partea Israelului
de a găsi cu Vaticanul un modus vivendi.
>>
>>Preşedintele Ronald Reagan a stabilit cu Papa Ioan Paul al II-lea un acord fără precedent în istoria SUA, în baza căruia Papa va fi complet informat în toate aspectele politicii americane pe plan militar, politic şi economic. Concret, în fiecare vineri la orele 20, şeful rezidenţei CIA din Italia aducea Papei ultimele secrete obţinute de SUA de la reţeaua de sateliţi şi de la alte dispozitive de ascultare electronică sau de la agenţii CIA din lume. Niciodată în cei 500 de ani de istorie diplomatică, nu a fost mai implicat Vaticanul în acţiuni internaţionale ca în timpul Papei Ioan Paul al II-lea.
>>
>>La 13 mai 1981, Papa era să fie ucis pentru activismul său, prin atentatul comis de turcul Mehmet Ali Agca. Mossad-ul a aflat din acţiuni proprii cine a ordonat turcului Agca să comită atentatul la viaţa Papei şi a comunicat Vaticanului rezultatul investigaţiei sale. Atentatul a fost pregătit în detaliu la Teheran , cu aprobarea şi sprijinul ayatolahului Ruhollah Khomeini, care vedea în asasinarea papei prima salvă în războiul contra Occidentului şi a valorilor sale, pe care Khomeini le considera aprobate de cea mai mare biserică creştină a lumii. Drept justificare erau citate la Teheran cuvintele Papei la o întrevedere de la Roma: "Ceea ce învaţă pe oameni Coranul este agresiune. Ceea ce învăţăm noi pe oameni este pacea.Desigur, natura umană distorsionează orice mesaj trimis de religie. Dar în pofida faptului că oamenii pot apuca pe căi greşite din cauza viciilor şi a obiceiurilor rele, creştinătatea aspiră la pace
 şi iubire. Islamul este o religie care atacă. Dacă se începe prin
propovăduirea agresiunii la întreaga comunitate, se va sfârşi prin
cultivarea elementelor negative în fiecare om. Se ştie unde duce asta:
asemenea oameni ne vor asalta violent" (pag. 238).
>>
>>Papa a reacţionat prompt la aflarea veştii şi a surprins întreaga lume prin vizita sa inopinată la închisoarea din Roma, unde era încarcerat Agca. Turcul a confirmat că totul a pornit de la Teheran. Asta a influenţat atitudinea Papei faţă de Islam şi faţă de Israel. În mod frecvent, Papa va prezice în cercul lui intim de la Vatican că noul conflict al lumii nu va fi dintre Est şi Vest, adică dintre SUA şi Rusia, ci între Islamul fundamentalist şi creştinătate (pag. 242). În decembrie 1993 Papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut statul Israel şi a stabilit relaţii diplomatice cu acesta.
>>
>>Asasinarea lui Yizhak Rabin, un mister
>>Un capitol surprinzător al acestei cărţi este cel privind asasinarea în Israel a primului ministru Yizhak Rabin de către Yogal Amir. Un renumit jurnalist, Barry Chamish, a strâns şi a publicat pe Internet toate rapoartele medicale şi balistice, precum şi depoziţiile făcute la tribunal de cei care îl păzeau pe Rabin, de medicii, care au încercat să îi salveze viaţa şi interviurile luate israelienilor din comunitatea de informaţii.
>>
>>Concluziile sunt şocante: "Teoria unui asasin, acceptată de Comisia de Anchetă a guvernului este falsă şi are scopul acoperirii unui atentat regizat, cu acordul primului ministru, atentat proiectat să eşueze, dar să refacă popularitatea în scădere a lui Rabin cu electoratul Israelului. Yogal Amir a acceptat faţă de stăpânii săi din comunitatea de informaţii să joace rolul de puşcaş unic. Amir a fost echipat cu gloanţe oarbe şi a tras un singur foc, nu trei cum se credea.
>>Yizhak Rabin nu avea sânge pe el, a mers fără sprijin pe picioarele lui la automobilul care îl aştepta. În timpul cursei stranii spre spital, Rabin a fost împuşcat de două ori cu gloanţe adevărate, care au fost trase din pistolul propriului său bodyguard, Yoram Rubin. Arma sa a dispărut la spital şi nu a mai fost găsită vreodată. Rubin se va sinucide ulterior" (pag. 133).
>>
>>Independent de ancheta lui Barry Chamish, există depoziţii sub stare de jurământ care susţin acuzaţia lui Chamish că "ce s-a întâmplat acolo este profund ascuns şi conspiratorial". La proces, Yogal Amir a declarat: "Dacă vă spun adevărul, întregul sistem se va prăbuşi. Cunosc destul pentru a distruge această ţară" (pag. 134).
>>
>>Mossad-ul ştia cine a omorât-o pe prinţesa Diana
>>Cele mai fascinante pagini ale cărţii de faţă rămân totuşi cele privind moartea prinţesei Diana. Mossad-ul recrutase în serviciul Israelului, cu câteva zile înaintea decesului Dianei, pe Henri Paul, şeful agenţilor de pază şi supraveghere informativă de la Hotelul Ritz din Paris, care va duce cu el în mormânt atât pe Diana, cât şi pe fiul proprietarului hotelului Ritz. Este o lungă listă a indiciilor unei conspiraţii contra Dianeişi autorul le înşiră pe toate în mod metodic şi fără menajamente.
>>Menţionez un singur indiciu edificator. Un fost ofiţer britanic din spionajul extern, MI6, pe nume Tomlinson, refugiat în Elveţia, a pus pe Internet numele reale a 12 colegi de la MI 6 a căror misiune era uciderea Dianei, fapt care a provocat un imens scandal în Anglia. Guvernul britanic a emis un mandat de arestare pe numele lui Tomlinson şi a retras în Anglia pe cei 12 ofiţeri din misiunile lor externe.
>>În încheiere, amintesc şi alte subiecte incendiare abordate de autor în această carte precum faptul că Vaticanul şi Mafia italiană au strâns 200 de milioane de dolari pentru sindicatul polonez SOLIDARNOST, bani furaţi de Mossad pentru finanţarea operaţiunilor lor "negre"; Mossad-ul avea în anul 1998 o echipă de ofiţeri asasini de 48 de persoane dintre care şase erau femei - media lor de vârstă avea 25 de ani şi erau în perfectă condiţie fizică (pag. 123); Israelul este a patra putere nucleară a lumii, cu un arsenal de 200 de bombe atomice.

[chemtrails]

Mărturii zguduitoare privind dârele morţii [chemtrails] care apar pe cer în urma unor avioane (spre a răspândi pe ascuns boli, suferinţă şi moarte)

Vă oferim un prim articol dintr-o serie de articole prin care dorim să vă punem la curent cu un fapt extrem de îngrijorător şi, totodată, incontestabil. Tot mai multe avioane care zboară chiar şi la mică altitudine lasă în urma lor  dâre ale morţii [chemtrails, dâre alcătuite din substanţe chimice, care nu au nicio legătură cu carburantul sau sistemul de propulsie al avioanelor]. În acest mod, sunt răspândite pe ascuns anumite substanţe care provoacă bolile, epidemiile, suferinţa şi moartea. Acest articol cuprinde o mărturie cutremurătoare a unui mecanic care a văzut echipamentul tehnic folosit pentru dispersarea unor substanţe toxice şi mărturia unui funcţionar superior al unei companii aeriene, care a avut acces la documentele unui proiect guvernamental secret prin care se realizează această dispersare a unor substanţe în atmosferă.

În ultimii ani, clinicile medicale şi sălile de urgenţă ale spitalelor sunt mereu înţesate, de multe ori umplute la dublul capacităţii lor, de oameni suferind de boli al căror nume până acum câţiva ani nici nu exista. De ani de zile există bănuiala că starea proastă a sănătăţii oamenilor, simptomele noi, maladiile nou apărute, greu de explicat de lumea medicală, ar avea drept cauză dârele anormale pe care din ce în ce mai multe avioane în zbor le lasă în urma lor. Autorităţile, însă, nu par să se îngrijească de un astfel de detaliu … care pare banal!

La început, doar extrem de puţine avioane lăsau în urma lor astfel de dâre. Astăzi, au devenit extrem de numeroase, brăzdând cerul în cruciş, în paralel şi chiar în formă de „S“ sau de cercuri. Privim pe furiş cerul şi atunci când zărim aceste dâre, ni se pare normal ca un avion care trece să lase în spatele lui urme care se întind de la un capăt la altul al orizontului. Ele se lărgesc continuu, amestecându-se cu alte dâre, ajungând să formeze un adevărat nor, care acoperă cerul ore în şir.

Nu este oare legitim, în acest caz, să ne întrebăm dacă aceste dâre nu sunt cumva una dintre cauzele problemelor de sănătate care ne lovesc de câţiva ani încoace? Dăm ca exemplu valul de bronhiolite care afectează din ce în ce mai mulţi nou-născuţii, în fiecare an. În urmă cu două decenii, acest cuvânt nici măcar nu exista în dicţionar! Alte probleme care au apărut sunt: recrudescenţa astmului, leziuni ale căilor respiratorii, leziuni pulmonare, dureri în gât ciudate, angine care dispar la fel de pe neaşteptate cum apar, gripe care nu sunt cu adevărat gripe, maladii ale ochilor, ale pielii şi organelor interne… Lista este lungă, şi fiecare dintre aceste afecţiuni poate degenera şi duce la moarte.

Analizele efectelor chemtrail-urilor, adevărate dâre ale morţii, sunt dintre cele mai neliniştitoare. Soluţia oficială care ni se oferă: vaccinuri noi şi antibiotice super-tehnologizate, în condiţiile în care s-a demonstrat că supraconsumul de vaccinuri şi de antibiotice de tot felul nu a făcut decât să reducă iremediabil capacitatea sistemului imunitar de a răspunde la atacuri subite.

Explicaţia cu care, iniţial, responsabilii civili şi militari ai forţelor aeriene i-au liniştit pe observatori, a fost aceea că ar fi vorba doar de dâre de condensare. La întrebarea de ce aceste urme nu existau cu mai mulţi ani în urmă răspunsul a fost că atunci avioanele nu zburau atât de sus încât să permită formarea acestor dâre. În anumite cazuri, aceste dâre, au spus ei, pot rezulta ca urmare a aruncării restului de carburant, în vederea unei posibile aterizări forţate. Cu toate acestea, înmulţirea acestor dâre (nu toate avioanele care zboară riscă să se prăbuşească, din câte se ştie…) şi aspectul lor face să fie ridicol şi inadmisibil acest gen de justificare… În urma amplitudinii pe care fenomenul a luat-o şi în lipsa unor explicaţii plauzibile, soluţia pe care autorităţile au găsit-o a fost să îl transforme în „legendă urbană”, împiedicând orice studiu ştiinţific serios. Folosindu-se de tragicele atentate din 11 septembrie 2001, au îngropat definitiv chestiunea. Ca urmare a aşa-zisei ameninţări internaţionale a terorismului, a fost impusă, sau cel puţin se urmăreşte să fie impusă, obligativitatea sprijinului şi încrederii absolute faţă de guverne. Chestiunea dârelor morţii [chemtrails] a ajuns, deci, să facă parte rapid dintre subiectele pe care mass-media le evită cu orice preţ… Dezbaterea a continuat însă pe internet.

Autorităţile militare şi guvernamentale iau în derâdere aceste afirmaţii ca fiind conspiraţioniste sau le denunţă drept zvonuri lipsite de fundament. S-a mers chiar până la a vorbi de propagandă teroristă antiguvernamentală, pentru a închide, o dată pentru totdeauna, gura celor băgăreţi.

Ar trebui, cu toate acestea, să se realizeze o anchetă serioasă şi independentă şi să se dispună realizarea unor analize la laboratoare controlate de servicii neguvernamentale, dacă mai există aşa ceva… Deşi sunt destul de mulţi cei care au observat acest fenomen alarmant, numărul celor care au întreprins o campanie activă pentru informarea populaţiei este foarte mic. Agenţiile guvernamentale contează pe apatia oamenilor şi, de fapt, ele au ajutat din plin la crearea acestei stări de conştiinţă, începând din anii 1950, prin fluorizare, aspartam şi drogurile vândute pe stradă.

Este binecunoscut faptul că guvernele anumitor ţări experimentează tehnologii noi asupra populaţiei lor de zeci de ani. Există rapoarte care au fost făcute publice care o dovedesc. Pentru a opri acest genocid tăcut trebuie trezit spiritul oamenilor şi mass-media cu privire la acest flagel invizibil care ne copleşeşte de câţiva ani! Dacă un procentaj atât de mic de oameni este preocupat de acest fenomen, conducătorii acestor agenţii au motiv să creadă, analizând situaţia, că se găsesc deasupra oricărei bănuieli şi că nu există nimic de care să se teamă.

Dâre de condensare sau dâre ale morţii?

Dârele de condensare [contrails]

De la apariţia avioanelor cu reacţie, ne-am obişnuit să vedem pe cer dâre albe în urma lor, atunci când trec pe deasupra noastră, la mare altitudine. Aceste dâre albe – în engleză contrails, [dâre de condensare] – depind în special de doi factori: umiditatea ambiantă şi temperatura, foarte scăzută la acea altitudine. Ele pot să fie alcătuite din fine picături de apă condensate sau din cristale de gheaţă şi de zăpadă.

Aceste dâre pot să apară la altitudine joasă, aproape de nivelul solului, doar în zone cu un climat extrem de rece (Antarctica, Arctica) şi constituie un serios handicap pentru circulaţia aeriană. La altitudine, aceste condiţii se manifestă regulat începând de la 9000 de metri. Dârele pot rămâne vizibile mai multe minute înainte de a fi dispersate de vânt, gradat, până când dispar complet. Aceste dâre de condensare, nefiind formate decât din molecule de apă, sunt aproape inofensive, mai ales prin comparaţie cu poluarea pe care o singură turbină de avion o generează, datorită arderii carburanţilor şi ai altor agenţi chimici. Dârele de condensare [contrails], fiind compuse din vapori de apă, se disipă după o scurtă perioadă de timp. Conform meteorologului Thomas Schlattes de la Administraţia Naţională Oceanică şi Atmosferică a Statelor Unite, ele nu se pot forma decât la temperaturi de – 60°C şi mai mult, la niveluri de umiditate relativă de 70% şi la altitudini foarte mari.

Ca incident separat şi distinct în ansamblul acestor evenimente, norii se pot forma dacă temperatura, umiditatea relativă şi condiţiile de vaporizare sunt favorabile dezvoltării lor. Dacă vedem pe cer dâre de condensare [contrails] – considerate aşa după aspectul lor – care se transformă în „nori“ , putem concluziona că nu sunt alcătuite din vapori de apă şi deci este vorba de altceva!
Timpul prevăzut pentru disiparea dârelor de condensare [contrails] este relativ scurt, două minute sau mai puţin. Aceasta presupune că dâra respectivă este alcătuită în special din vapori de apă, cel puţin conform definiţiei sale clasice (condensation trail sau dâră de condensare). Nivelul de disipare a dârelor de condensare [contrails] depinde mult de mărimea particulelor cristalelor de gheaţă şi de cantitatea de raze solare. Dependenţa de umiditatea relativă nu este evidentă. Un nor care se formează în urma trecerii unui avion, atunci când se produce aceasta, depinde în principal de temperatura, de umiditatea relativă, de tipul şi de mărimea particulelor (nucleelor) de aerosol care sunt introduse.

Formarea şi disiparea dârelor normale de condensare [contrails] şi formarea de nori trebuie să fie recunoscute ca fiind două procese fizice separate care rezultă ca urmare a unor condiţii diferite şi variabile în cele două cazuri.

Dâre ale morţii [chemtrails]

De la mijlocul anilor 1990 încoace, în SUA a început să fie observată înmulţirea unor dâre de un tip nou. Ele apar la altitudine mai joasă decât cea a dârelor de condensare [contrails], uneori chiar aproape de nivelul solului, pot să fie albe sau colorate şi se estompează foarte lent, lăsând să treneze o ceaţă în care pot fi detectate diverse particule sau filamente. Uneori, ele formează nori longitudinali care se taie brusc, lăsând un gol în respectiva dâră. Apoi norii par a se forma din nou pentru a se termina la câţiva kilometri mai departe. Sau, dimpotrivă, dâra taie cerul de la un capăt la altul al orizontului. Aceşti nori nu sunt întotdeauna situaţi la mare altitudine, după cum pretind autorităţile militare sau cele ale controlului aerian. Foarte adesea, îi putem sesiza la înălţimi cuprinse între 1000 şi 5000 metri, dar şi mai sus de 9000 de metri, care este altitudinea culoarelor de zbor ale avioanelor comerciale.

În unii dintre aceşti nori putem discerne curcubeie sau o culoare portocalie. Alţii sunt pătaţi de mase mai închise în interior, sau tivite cu negru. Aceste mici dâre se expansionează destul de rapid (în funcţie de viteza vântului) şi produc pene fine sau plase în evantai. Spre deosebire de dârele de condensare [contrails], dârele morţii [chemtrails] sunt adesea scindate, cu un gol sau o întrerupere în traseu, ca şi cum ar fi fost schimbat rezervorul din care au fost pulverizate.

Fapt important: cei care au observat aceste fenomene nu sunt cârcotaşi profesionişti sau ufologi de salon. Ei sunt mai degrabă pasionaţi de aviaţie, medici, oameni de ştiinţă, poliţişti, jurnalişti integri… şi oameni cărora aceste împrăştieri le provoacă iritaţii oculare sau bronhice, alergii şi oboseală. Ei aparţin tuturor claselor societăţii. Plecând de la criterii de sănătate publică, s-a creat o reţea de observatori ai dârelor morţii [chemtrails], care este extrem de activă pe internet.

Scrisoarea unui mecanic de aviaţie

Vă oferim în continuare o scrisoare extrem de interesantă, care a fost publicată pe site-ul lui Clifford Carnicom, apoi afişată pe site-ul lui Jeff Rense (ambele site-uri sunt dedicate acestui subiect legat de crimele realizate prin intermediul „dârelor morţii” [chemtrails]), scrisă de un mecanic de aviaţie. Chiar dacă unii pot obiecta că provenienţa acestei misive este incertă, ea coincide cu multe alte mărturii, inclusiv cu scrisoarea unui director al unei linii aeriene, ca răspuns la declaraţiile mecanicului anonim.

Chemtrail-uri. Un mecanic de aviaţie s-a împiedicat de adevăr?

„Din motive pe care le veţi înţelege pe măsură ce veţi citi ceea ce urmează, nu-mi pot divulga identitatea. Sunt un mecanic de aviaţie şi lucrez pentru o linie aeriană importantă. Muncesc într-o bază de întreţinere situată într-un mare aeroport şi hazardul a vrut să descopăr ceea ce nu-mi era vizibil destinat.

Mai întâi, trebuie să vă explic în două cuvinte cum funcţionează ierarhia în lumea mecanicilor din domeniul aeronautic. Acest lucru este important pentru înţelegerea relatării mele şi pentru cauza căreia îi consacraţi o mare parte din energia voastră. Mecanicii de aviaţie îşi doresc să lucreze în trei domenii: avionica, motoarele şi comenzile de zbor. Se consideră că mecanicii care lucrează pe aceste sisteme au atins cele mai înalte grade ale scării ierarhice. Vin apoi mecanicii care lucrează la sistemele hidraulice şi aparatele de climatizare. Următorii sunt cei ataşaţi sistemelor subalterne.

În sfârşit, pe treapta cea mai de jos a acestei scări, se găsesc mecanicii care lucrează la sistemele de golire a fluidelor. Niciun mecanic nu vrea să lucreze la pompe, rezervoare şi sistemul de conducte care servesc la înmagazinarea deşeurilor toaletelor din avioane. Totuşi, în fiecare aeroport unde am lucrat eu, există întotdeauna doi sau trei mecanici care se oferă voluntari pentru acest serviciu, oricare ar fi aeroportul. Ceilalţi mecanici sunt foarte fericiţi să-i lase să facă aceasta. Nimeni nu acordă cu adevărat atenţie acestor oameni şi niciun mecanic serios nu are o legătură veritabilă cu aceşti mecanici de zona a doua. De fapt, nu m-am aplecat niciodată cu adevărat asupra acestui aspect, până foarte de curând.

Majoritatea companiilor aeriene au acorduri de servicii reciproce cu celelalte companii care utilizează acelaşi aeroport. Aceasta înseamnă că dacă o companie are o problemă tehnică, de ea se va ocupa unul dintre mecanicii noştri. În schimb, dacă unul dintre avioanele noastre este în dificultate acolo unde îşi are baza de întreţinere o altă companie aeriană, avionul nostru va fi reparat de ei.

Într-o zi, acum aproximativ o lună, am fost chemat la bază pentru a lucra la avionul unei alte companii. În momentul în care m-a chemat, controlorul nu ştia care era problema şi nu putea să-mi dea niciun detaliu. Atunci când am sosit la faţa locului, am descoperit că pana se situa la nivelul înmagazinării deşeurilor. Nu existau alte soluţii: trebuia să mă strecor în interiorul carlingii pentru a rezolva problema. Pătrunzând în compartiment, mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Avionul avea mai multe rezervoare, pompe şi tuburi decât erau menţionate în caietul de sarcini.

La început, am presupus că sistemul fusese modificat. Nu mai lucrasem pe un aparat de acest tip de mai bine de zece ani. Urmărind să găsesc problema, am realizat rapid că tubajul şi rezervoarele suplimentare nu erau legate la sistemul de evacuare… Tocmai descoperisem acest lucru, când un alt mecanic de la compania mea a apărut subit. Era tocmai unul dintre mecanicii care lucrau în mod obişnuit pe aceste sisteme. I-am predat lucrul cu mare plăcere. Plecând, l-am întrebat despre acea echipare suplimentară. El mi-a răspuns: Vezi-ţi de treaba ta şi lasă-mă să mă îngrijesc de a mea!

A doua zi, lucram la calculatorul firmei ca să văd un plan de cablaj. Pentru că tot eram acolo, am decis să fac o cercetare cu privire la echipamentul suplimentar pe care îl găsisem în avion. Spre marea mea surpriză, manualele nu făceau nicio referire la echipamentul pe care îl văzusem în ajun. Am căutat în dosarele producătorului şi nu am găsit nimic nici acolo. Curiozitatea mea era atinsă în punctul sensibil: eram cu adevărat hotărât să descopăr natura acestui echipament.

Săptămâna următoare am primit trei dintre avioanele noastre, în hangarul principal, pentru inspecţia periodică. În timpul acestor inspecţii, în jurul avionului forfotesc peste tot o mulţime de mecanici. Tocmai îmi terminasem treaba şi am decis să mă duc să văd sistemul de evacuare pe unul dintre aparate. Cu toţi mecanicii din jur, eram sigur că nu avea să mă observe nimeni. Spre marea mea surpriză, avionul pe care am ales să-l inspectez avea şi el acel tip de echipare suplimentară!

Am început să urmez sistemul conductelor, pompelor şi rezervoarelor. Am descoperit ceea ce părea a fi unitatea de comandă a respectivului sistem. Era o cutie de comandă standard folosită în aviaţie, dar fără cea mai mică inscripţionare. Puteam urma firele de la cutia de comandă la pompe şi la valve, dar niciun alt circuit de comandă nu era conectat la această unitate. Singurele fire care erau racordate la această unitate erau legate la sistemul operaţional al comenzilor avionului.

Sistemul avea un rezervor mare şi două mai mici. Era dificil de văzut datorită îngustimii compartimentului, dar mi s-a părut că rezervorul mare ar fi putut cuprinde 200 litri. Rezervoarele erau legate la o supapă de golire şi de umplere care trecea prin fuzelaj, chiar în spatele supapei de golire a sistemului fluidelor uzate. Căutând unde ducea acest racord sub avion, am văzut că era ascuns în spatele unui fals panou, sub un alt panou care, la rândul lui, ajungea la sistemul canalului de golire. Am început să urmăresc tubajul pompelor. Aceste tuburi conduceau la o reţea de conducte mai mici care se terminau în marginile din spate ale aripilor şi ale stabilizatoarelor orizontale ale avionului.

Dacă priviţi cu atenţie aripile unui avion mare veţi vedea un mănunchi de fire, aproximativ de grosimea unui deget, care iese din marginea din spate a aripii. Acestea sunt tije de descărcare statice. Ele sunt folosite pentru a disipa sarcina de electricitate statică care se acumulează pe un avion în zbor. Am descoperit că acele conducte duceau la una din trei dintre aceste tije de descărcare electrostatică. Iar aceste false tije de descărcare electrostatică fuseseră găurite ca pentru a lăsa să scape un produs oarecare prin ele.

Trecuse o vreme de când eram cocoţat pe aripă. Dintr-o dată, unul dintre supraveghetori mi-a ordonat să părăsesc hangarul. El mi-a spus după aceea că treaba mea era terminată şi că nu eram autorizat să fac ore suplimentare. Cele două zile care au urmat au fost foarte încărcate şi nu am găsit niciun minut liber pentru a-mi continua mica anchetă. Două zile după descoperirea mea, am fost chemat să înlocuiesc un detector de temperatură pentru un motor de avion care se pregătea să decoleze. Am terminat lucrul şi m-am întors la hârţogărie.

Aproximativ 30 minute mai târziu, am fost convocat de directorul general. Atunci când am intrat în biroul său, mă aşteptau acolo reprezentantul sindicatului nostru şi alte două persoane, pe care nu le cunoşteam. Directorul mi-a spus că a fost descoperită o problemă serioasă. Eram suspendat pentru o greşeală gravă. Mi-a spus că scrisesem intrări false în raportul meu de lucru în legătură cu detectorul de temperatură pe care tocmai îl instalasem cu câteva ore înainte. Eram consternat şi am început să protestez. Am spus că era ridicol şi că făcusem cât se poate de conştiincios acea treabă. Reprezentantul sindicatului s-a interpus. El a recomandat să aruncăm un ochi la avion, pentru a lămuri situaţia. Atunci eu am întrebat cine erau ceilalţi doi oameni. Directorul general mi-a indicat că erau inspectori de securitate ai companiei aeriene, dar că nu erau obligaţi să-mi dea numele lor.

Ne-am înapoiat deci la avion, care ar fi trebuit deja să decoleze, dar care era încă garat la rampa noastră de întreţinere. Am deschis capota motorului şi reprezentantul sindicatului a scos detectorul de temperatură. A verificat numărul de serie şi a constatat că era piesa veche. Atunci ne-am dus la magazia de piese şi reprezentantul sindicatelor a verificat raportul meu. De pe o etajeră, el a luat o cutie sigilată. A deschis-o şi a scos un detector de temperatură având acelaşi număr de serie cu cel pe care îl instalasem. Imediat, el mi-a spus că sunt suspendat pentru o săptămână fără salariu.

M-am odihnit acasă în prima zi a suspendării mele, întrebându-mă ce s-a petrecut. Seara, am primit un apel telefonic. Vocea mi-a spus: „Acum ştii ce păţesc mecanicii care îşi bagă nasul acolo unde nu au nimic de făcut. Data viitoare când o să te amesteci să lucrezi la sisteme care nu te privesc, o să-ţi pierzi slujba! Cum mă simt generos astăzi, cred că o să te poţi întoarce la treabă curând.“ CLIC. Am făcut imediat apropierea între ceea ce tocmai se produsese şi faptul că descoperisem acel tubaj misterios.

În dimineaţa următoare am fost chemat de directorul general. El mi-a spus că datorită excelenţei dosarului meu suspendarea fusese redusă la o zi. Trebuia deci să mă reapuc imediat de treabă. Singurul lucru la care mă puteam gândi era: Ce încercau „ei” să ascundă şi cine sunt aceşti EI?

Revenirea la treabă a fost ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic. Niciunul dintre ceilalţi mecanici nu a amintit de suspendarea care îmi fusese dată. Reprezentantul sindical mi-a spus de altfel că era inutil să vorbesc despre aceasta. Dar în noaptea aceea am căutat pe internet pentru a urmări să găsesc răspunsuri. Nu-mi amintesc cum am ajuns aici, dar am găsit site-ul vostru. Atunci situaţia a devenit din ce în ce mai clară. A doua zi dimineaţă la serviciu, în interiorul dulapului meu, care era încuiat, am găsit o notă tipărită. Ea spunea: „Curiozitatea a ucis pisica. Nu te uita pe site-urile internet care nu te privesc.” Mi-am spus: „Ia te uită! EI mă observă.”

Nu ştiu ce produse pulverizează ei prin intermediul acelor sisteme ciudate, dar pot să vă certific că o fac. Îmi imaginez că utilizează camioanele cisternă pentru a încărca acele rezervoare. E vorba de camioanele care golesc deşeurile rezervoarelor de vidanjare a toaletelor. În mod obişnuit, aeroporturile încredinţează unor sub-contractori acest gen de lucru şi nimeni nu se apropie de aceste camioane. Cine ar vrea să urmărească un camion umplut de fecale? Golind rezervoarele fluidelor uzate, aceşti oameni umplu rezervoarele sistemului jicloarelor de vaporizare.

Cunoscând planurile de zbor ale avioanelor, ei programează probabil unitatea de comandă cu scopul ca ea să înceapă să pulverizeze o anumită cantitate din respectivul produs după un anumit timp, îndată ce avionul a atins o anumită altitudine sau atunci când el se găseşte deasupra anumitor zone locuite. Ciocul jicloarelor (elemente al carburatorului sub forma unor tuburi cu unul sau mai multe orificii prin care se pulverizează în carburator debitul de combustibil necesar) falselor tije electrostatice este atât de mic încât nimeni din avion nu ar putea remarca acest lucru.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi, 
un cetăţean căruia îi pasă.“

Răspunsul unui funcţionar superior al unei linii aeriene, postat pe site-ul lui Clifford Carnicom

„Domnule Carnicom,
Citind scrisoarea pe care aţi primit-o de la mecanicul anonim, m-am simţit obligat să-i răspund. Şi eu muncesc pentru o linie aeriană, cu toate că la un nivel ierarhic superior. Nu voi numi linia aeriană, nici oraşul în care mă aflu, nici postul pe care îl ocup, din motive evidente de securitate. Aş vrea să pot documenta tot ceea ce sunt pe punctul să vă dezvălui. Dar este practic imposibil să o fac, întrucât aceasta ar putea în cele din urmă să antreneze consecinţe fatale pentru mine.

Elementele conţinute în scrisoarea mecanicului anonim mi se par autentice. În SUA există companii aeriene care au participat la un proiect numit Project Cloverleaf [Proiectul Frunza de treflă], timp de câţiva ani. Unii îşi amintesc că au primit consemne în această direcţie în 1998. Personal, am fost avizat în 1999. Cei câţiva funcţionari ai liniilor aeriene care au primit instrucţiunile în ceea ce priveşte proiectul Cloverleaf au fost supuşi cu toţii unor controale de securitate severe cu privire la antecedentele lor personale şi, chiar înainte să putem primi aceste instrucţiuni, am fost puternic presaţi să semnăm un acord de ne-divulgare, care declară în esenţă că, dacă spunem ceea ce ştim, indiferent cui, riscăm închisoarea.

În biroul nostru, aproximativ douăzeci de funcţionari am primit aceste instrucţiuni, care ne-au fost date de doi funcţionari oficiali din cadrul unui organism guvernamental. Nu au revelat care. Au spus că guvernul avea să remunereze linia noastră aeriană şi, de asemenea, şi altele, cu scopul de a pulveriza anumite produse chimice speciale prin intermediul avioanelor comerciale.

Atunci când au fost întrebaţi care erau aceste produse chimice, unde şi de ce urma să le pulverizăm, ei ne-au indicat că informaţia ne-ar fi oferită dacă ar fi nevoie… Au precizat că noi nu aveam de ce să aflăm mai mult în această direcţie. Şi au continuat atunci să afirme că acele produse chimice erau inofensive. În cele din urmă, au concluzionat că programul era de o asemenea importanţă, încât el trebuia să fie finalizat cu orice preţ.

Atunci când noi i-am întrebat de ce nu desemnau numai avioanele lor militare pentru a pulveriza aceste produse chimice, ei au declarat că nu există suficiente avioane militare disponibile pentru a elibera aceste produse chimice pe o scară atât de mare. Acesta este motivul pentru care proiectul Cloverleaf a fost lansat, pentru a permite unor linii aeriene comerciale să ajute la răspândirea acestor produse chimice în atmosferă. Apoi, cineva a întrebat de ce tot acest secret… Reprezentanţii guvernului au declarat atunci că dacă marele public ar şti că avioanele care zboară deasupra capetelor lor împrăştie produse chimice în aer, grupurile de ecologişti ar cere încetarea pulverizării.

Cineva a pus unuia dintre oamenii guvernului întrebarea următoare: Dacă produsele chimice sunt inofensive, de ce să nu se facă publică natura lor şi motivul pentru care le pulverizăm? El a părut derutat de această întrebare şi a răspuns pe un ton autoritar că publicul nu are nevoie să ştie ce se petrece, dar că acest program a fost conceput numai pentru binele său. El a declarat de asemenea că noi trebuie să păstrăm tăcerea şi să nu mai punem întrebări în această direcţie. După care, şedinţa de informare a fost încheiată.

În biroul nostru, toate documentele în ceea ce priveşte proiectul Cloverleaf sunt păstrate în seifuri. Nimeni nu are dreptul să scoată aceste documente. Foarte puţini funcţionari au acces la ele şi ei nu vorbesc niciodată despre conţinutul lor.

Domnule Carnicom, eu nu sunt deloc imbecil. Ştiu că se petrece ceva şi sunt sincer înspăimântat. Mă simt foarte vinovat că ştiu de existenţa acestei operaţiuni, dar sunt obligat să tac. Sunt tulburat ştiind că firma pentru care muncesc ar putea fi pe cale să-i otrăvească pe americani. Sper că această scrisoare va deschide ochii anumitor persoane asupra a ceea ce se produce, în acest moment, pe cerul nostru. Vă repet că aş vrea să pot să vă ofer o informaţie documentată, dar înţelegeţi de ce trebuie să păstrez anonimatul absolut.

Mulţumesc.“

Din culisele Revoluţiei române din 1989. Partea I

Continuăm relatarea domnului Valentin Vasilescu, pilot de aviaţie,
fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în
ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din
Bucureşti-promoţia 1992, despre evenimentele din timpul Revoluţiei
române din 1989.

Partea I a articolului o puteţi citi aici: Din culisele Revoluţiei
române din 1989. Partea I

Din dispoziţia general-maiorului Gheorghe Negoşanu, șeful de stat
major al comandamentului Apărării AA a teritoriului, pe 22 decembrie
1989 de la orele 19:00 nici o aeronavă militară sau civilă nu mai era
autorizată să decoleze de pe teritoriul României. Simultan cu aceasta,
comandamentul Aviaţiei militare şi a apărării AA a Teritoriului, a
creat o echipă de luptă din care a făcut parte şi colonelul Magdalena
Ion – şeful artileriei AA, care a condus supravegherea şi apărarea
spaţiului aerian al României din punctul de comandă principal al
Forțelor aeriene (PCP). Colonelul Magdalena Ion a fost, alături de
alţi ofiţeri şi generali, la originea multor ordine care s-au soldat
cu victime din rândul militarilor români, el nefiind niciodată
anchetat, ba mai mult decât atât, fiind avansat de preşedintele Emil
Constantinescu la gradul de general de brigadă şi numit în funcţia de
secretar al Consiliului Suprem de Apărare al Ţării (CSAT). În cei 8
ani de mandat (2004-2012) preşedintele Traian Băsescu a avansat 715
generali, printre ei numărându-se şi Magdalena Ion (de 2 ori), acesta
ieşind la pensie cu epoleţii încărcaţi de 4 stele de general. Echipa
de luptă a lui Magdalena, îşi exercita actul de conducere dispunând de
toate elementele de comandă şi informare ale modernului sistem
automatizat ALMAZ-2. Rolul lui ALMAZ-2 fiind acela de interfaţă de
monitorizare a componentelor sale aflate în dotarea tuturor unităților
şi marilor unităţi de aviaţie şi de apărare A.A. a Teritoriului.

Mai trebuie ştiut că planificarea unui zbor al unei aeronave militare,
precum cel al elicopterelor din decembrie 1989, urma un algoritm
obligatoriu. Echipa de luptă din punctul de comandă principal al
Forţelor aeriene (PCP) fiind responsabilă de planificarea şi
coordonarea tuturor zborurilor aeronavelor militare şi civile în
spaţiul aerian al României. Prin urmare, dispunând de echipamentele
necesare, PCP răspundea de înştiințarea propriilor unităţi de
artilerie şi rachete AA, precum şi ale celorlalte categorii de forţe
armate (unităţile aparţinând trupelor de uscat şi marinei militare),
despre situaţia aeriană existentă. Informaţiile acestea fiind vitale
pentru asigurarea securităţii zborurilor aeronavelor proprii. Mai mult
decât atât, dreptul de a da ordinul de deschidere a focului de
nimicire, aparţinea echipei de luptă din PCP. Putea da un astfel de
ordin, în cazul unei aeronave militare, căreia i-a repartizat tot el o
misiune de întrebuințare în luptă, doar un nebun sau unul care fusese
racolat de partea războiului secret, purtat prin operaţiuni sub
acoperire şi avea drept sarcină să-i omoare pe proprii săi
subordonați.

Pe 23 decembrie, orele 11:30 Valentin Voicilă, șeful Comitetului
Revoluţionar Arad l-a informat pe omologul său de la Deva, judeţul
Hunedoara că şeful Inspectoratului General al Miliției române,
general-locotenent Constantin Nuţă, (fostul şef al Direcției a IV-a -
Contrainformaţii Militare) şi adjunctul său, general-maior Velicu
Mihalea, se aflau în rapidul Pannonia 22, de la Timişoara în drum spre
Bucureşti, fiind transmise telefonic şi vagonul şi numerele locurilor
pe care erau aşezaţi cei doi. Generalii au fost arestaţi în gara Deva,
reţinuți câteva ore în UM 01719-Deva, de unde Ion Iliescu a decis
transportarea lor la Bucureşti, cu un elicopter al MApN. În acest scop
a fost destinat elicopterul IAR-330 nr. 72 de la regimentul 58
Elicoptere de la Sibiu, având echipajul format din: maior Nicolae
Tudor, pilot-comandant, căpitan Victor Motica, pilot-secund şi maistru
militar clasa a III-a Nicolae Galaftion, mecanic de bord. Elicopterul
a decolat de la Deva în jurul orelor 19:40, în zbor comunicându-se
echipajului să urmeze cursul râului Mureş până la Alba Iulia şi de
acolo să se îndrepte spre Sibiu, unde urma să aterizeze. În același
timp, au fost alertate unităţile din garnizoana Alba Iulia, militarii
primind ordin să doboare orice aparat de zbor ce se apropie de oraş,
întrucât era vorba de ”terorişti”. La câteva minute după ce
elicopterul nr. 72 a survolat UM 01496-pontonieri asupra sa au fost
trase câteva rafale scurte, de câte 3-5 proiectile de diferite
calibre, de la sol. 12 proiectile calibru 7,62 mm au atins aparatul,
avariind instalaţia de alimentare cu combustibil şi pe cea a comenzii
hidraulice, elicopterul prăbuşindu-se şi luând foc. Toţi cei din
elicopter au murit arşi.

Ancheta în cazul elicopterului IAR-330 nr. 72 a fost condusă de
procurorul Ilie Botoş, de la Parchetul Militar Cluj, dosarul fiind
soluţionat de acesta în 1994, ca fiind un accident de muncă provocat
de echipajul elicopterului. Potrivit jurnalistei Ondine Gherguț, Ilie
Botoş a fost parașutat peste noapte ca magistrat militar de către
unchiul său, general-maior Ioniţă Botoș, șeful comandamentului
Serviciilor Armatei în 1990. Ioniţă Botoş a fost cel care a primit pe
14 iunie 1990, de la Ion Iliescu, ordinul de a încazarma și hrăni
circa 990 de mineri în două unităţi militare ale MApN de pe şoseaua
Olteniţei din Bucureşti. Ofiţerii de intendenţă ale celor 2 unităţi
care au dus la bun sfârşit această misiune erau locotenenţii majori
Gabriel Oprea (președintele UNPR) şi Eugen Bejinariu, ambii
parlamentari USL. Potrivit actelor judiciare din dosarul ”Mineriadei”,
cei aproape 1.000 de mineri au fost selectaţi din grupurile venite de
la minele din Valea Jiului de către Bogdan Niculescu Duvaz (deputat
din 1990 şi până azi) şi de alte persoane străine, posibil militari
din forțele speciale. Minerii au fost echipați cu uniforme militare
kaki şi urmau să fie instruiţi în cele 2 unităţi militare, devenind
formaţiunea paramilitară „Poliția Minerească".

În 2002 procurorul militar Ilie Botoş a devenit el însuși expert în
operaţiuni speciale, fiind atestat de forţele speciale americane
„Delta Force” şi numit procuror șef-adjunct la Parchetul Naţional
Anticorupţie. În 2003, la vârsta de 38 de ani, a fost avansat la
gradul de general de brigadă (fără să fi urmat măcar cursurile unei
şcoli militare de ofiţeri) şi numit procuror General al României,
funcție pe care a ocupat-o până în 2006, când a fost demis, odată cu
”fuga” teroristului Omar Hayssam din ţară. În 2007 şi 2011,
preşedintele Traian Băsescu l-a avansat pe Ilie Botoş la gradul de
general-maior (cu 2 stele) şi general-locotenent (cu 3 stele), iar în
august 2012 Corneliu Dobriţoiu, în calitatea sa de ministru al
Apărării, l-a numit şef al Direcţiei Generale de Informaţii a Apărării
(DGIA).

În ziua de 24 decembrie 1989, la orele 07:30 echipajele elicopterelor
nr. 82 şi 89, aparținând Regimentului 59 Elicoptere - Tuzla, au primit
misiunea de cercetare aeriană şi vânătoare liberă, în condiţii de
interdicţie a utilizării echipamentelor radio, în zona Adamclisi -
Ioan Corvin, unde fusese semnalată prezenţa unui elicopter
neidentificat. La orele 08:05 au decolat în formaţie şi după o
patrulare de 30 minute, fără a constata nimic suspect, piloţii celor 2
elicoptere au luat decizia să ia înălţime şi să se întoarcă la bază.
După ce a trecut deasupra unui deal, echipajul elicopterului nr. 82 a
auzit o explozie şi a avut senzaţia că se trage asupra lui. Încercând
imediat să ia legătura radio cu echipajul elicopterului nr. 89, aflat
în spatele dealului, acesta n-a răspuns. În schimb, la sol a apărut un
incendiu şi, apropiindu-se de acel loc, s-a putut identifica
elicopterul cu nr. 89, care ardea. Echipajul elicopterului nr. 89, era
format din: locotenent-colonel Serghei Eftimie, pilot-comandant, 43
ani; căpitan Enache Mihai, pilot-secund, 37 ani; maistru militar
Deleanu Gheorghe, 38 ani şi maistru militar Petrea Ștefan, 35 ani.
Ancheta a concluzionat că elicopterul a fost doborât de către o
rachetă necunoscută, lansată asupra sa (fie sol-aer de tip KUB de la
divizionul AA de la Medgidia, fie una aer-aer, de pe un avion MIG-21
aparţinând regimentului 86 de la Feteşti, decolat cu aceeaşi misiune
de PCP). Şi acest caz a fost considerat, de către colegii lui Ilie
Botoş, de la Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel,
conduşi de colonelul Mihai Popov, drept un accident de muncă, fără
nici un vinovat.

Pe 28 decembrie 1989, echipajul aeronavei AN-24 a companiei TAROM
compus din Chifor Ioan (38 ani), pilot-comandant, Valter Jurcovan (31
de ani), copilot, Moldoveanu Mihai (35 ani), instructor de zbor,
Marghidan Elena (35 ani), însoţitoare de bord, Petre Bănică (41 ani),
însoţitor de bord şi Cristea Gelu (33 ani), mecanic de bord, a decolat
de la aeroportul Internațional Bucureşti-Otopeni, cu destinaţia
Belgrad. Cursa charter fusese cerută de Ion Iliescu, în numele noii
conduceri a FSN, care a motivat că era nevoie să se aducă din
Iugoslavia, sânge pentru răniţii din revoluţie. În avion se mai afla
şi Ian Henry Perry (24 de ani) fotoreporter la ziarul britanic Sunday
Times. De la Belgrad, Perry urma să schimbe avionul, cu unul pentru
Londra. Se bănuieşte că britanicul avea asupra sa câteva casete video,
filmate de el în timpul Revoluţiei, dar şi alte casete video realizate
în Bucureşti de mai mulţi corespondenţi străini. La scurt timp după
decolare, deşi zborul era autorizat iar avionul se afla pe calea
aeriană indicată în planul de zbor, avionul TAROM a fost doborât de o
racheta AA, la 50 km de București. Epava avionului a fost găsită în
pădurea Mălinoasa, în apropierea comunei Vişina din județul Dâmboviţa,
la 12 km nord-vest de divizionul 182 Rachete AA - Boteni.

Pe 23 decembrie 1989, 3 elicoptere IAR 330-Puma, de la UM 01901
Boteni, înarmate cu proiectile reactive, au primit misiunea să
decoleze, urmând ca obiectivul să le fie comunicat în zbor. În jurul
orelor 10:30 elicopterul IAR 330 nr. 87, cu echipajul format din
maiorul Militaru Mircea - pilot comandant, căpitan Iordache Constantin
- pilot secund şi maistru militar Târnă Florică - mecanic de bord, la
câteva minute după decolare, a luat legătura radio cu PCP al Aviației
Militare, de unde i s-a transmis ordinul care specifica obiectivul
care trebuia atacat. Cu aproximativ 30 de minute înainte, regimentul
57 aviaţie, de la baza aeriană Mihail Kogălniceanu, înzestrat cu
avioane MIG 23, înarmate cu tunuri şi bombe de 250 kg primise ordinul
să atace cimitirul militar Ghencea. Piloţii MIG-urilor au făcut câteva
treceri la verticală şi au constatat că cimitirul era plin de civili
care nu aduceau a terorişti şi au refuzat să lanseze bombele în
mulţime, întorcându-se pe bază.

Obiectivul indicat elicopterului IAR 330- Puma nr. 87,a fost același
cimitir militar Ghencea, unde s-ar fi găsit transportoare amfibii
teroriste. Categoria de armament, indicată prin ordin, a fost PRND
(proiectile reactive nedirijate) cal. 57 mm, atacul trebuind executat
din direcţia nord-est (dinspre MApN spre cimitir), înălţimea de
intrare la atac: 700 m. Ulterior, transportoarele amfibii teroriste
s-au dovedit TAB-uri ale unei unităţi militare de infanterie din
Focşani, introdusă la ordin, în dispozitivul de apărare din spatele
sediului ministerului Apărării Naționale. Infanteriştii, fiind la
rândul lor intoxicaţi pe linie ierarhică că urmează să fie atacaţi de
elicoptere cu terorişti, au ripostat cu focul mitralierelor.

După prima intrare asupra obiectivului, când a executat foc cu PRND,
echipajului elicopterului IAR 330 i s-a ordonat să execute şi al 2-lea
atac, din aceeaşi direcţie şi de la aceeaşi înălţime. La angajarea pe
obiectiv, asupra elicopterului IAR 330 s-a deschis focul cu muniţie de
cal. 12,7 mm și 7,62 mm, atât din curtea M.Ap.N, cât şi din zona
cimitirului militar Ghencea. După degajarea din atac,
pilotul-comandant a constatat că mecanicul de bord era grav rănit,
fiind lovit în cap de un proiectil cal. 7,62 mm ( rămânând cu
infirmitate permanentă). În plus, instalația de ungere a fost
avariată, rezervoarele de combustibil ciuruite, roţile de la jamba
dreaptă şi panouri din celula elicopterului au fost smulse. Rezoluţia
din 08.11.1994, emisă de adjunctul şefului Parchetului Militar de pe
lângă Curtea Militară de Apel, a închis dosarul 867/P/1991 al Secţiei
Parchetelor Militare pe motiv de eroare de fapt, adică cel care dăduse
ordinele criminale atât echipajului elicopterului cât şi companiei de
TAB-uri nu şi-ar fi dat seama ce făcea.

În 1995, procurorul militar Mihai Popov, cunoscut mai degrabă ca soţul
judecătoarei Valerica Popov de la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie,
în calitate de adjunct al şefului Parchetului Militar de pe lângă
Curtea Militară de Apel, a dat următoarea soluţie : "nu se începe
urmărirea penală - lipsa elementelor constitutive a infracţiunilor de
omor şi vătămare corporală deosebit de gravă ” în dosarul 1059/P/1991
privind 16 morţi şi 19 răniţi, produşi ca urmare a „incidentelor” din
perioada 22–24 decembrie 1989 din zona Ministerului Apărării
Naţionale. Printre aceştia se aflau şi cei 7 militari din celebra
unitate USLA (singura unitate anti-teroristă a României ), în frunte
cu locotenent-colonelul Trosca, victimele unui asasinat premeditat,
comis în noaptea de 23/24 decembrie. Chemat în apărarea sediului MApN,
din apropierea acestuia, Trosca a observat că de fapt armata era cea
care trăgea în propriul sediu (o coloană de 7-8 TAB-uri, 2 camioane cu
militari şi 2 ARO), fapt pe care l-a transmis prin staţie atât la
sediul USLA, cât şi conducerii MApN.

Surpriza cea mai mare a fost aceea că ulterior, deşi uslaşii au
transmis parola corectă, tancurile aflate în faţa ministerului au
primit ordin să nu ţină cont de ea şi să deschidă foc fără somaţie
asupra ABI-urilor (Autovehicul Blindat pentru Intervenţie). După ce 2
ABI-uri ale USLA au fost spulberate de mitralierele de pe tancurile şi
TAB-urile din jurul MApN, persoane rămase până azi necunoscute,
animate de un sadism extrem, au întors ABI-urile cu faţa spre minister
ca şi când ele s-ar fi aflat în poziții de luptă şi au scris cu creta
pe ele „terorişti”. Capul lui Trosca a fost detaşat de restul corpului
şi arborat pe post de trofeu, înfipt pe osia unui ABI, iar trupurile
celor 7 uslaşi ucişi, îmbrăcați în uniforma armatei române, au fost
lăsate zile în șir să putrezească pe caldarâm, cu plăcuțe „terorişti”
pe piept, ca lumea să le scuipe şi să urineze pe ele. Ca un
avertisment adresat actualilor şi viitorilor ofiţeri români care nu
erau dispuși să trădeze, trecând de partea războiul secret, purtat
prin operaţiuni sub acoperire pentru distrugerea României. Scena de
coşmar, care n-avea corespondent în istoria modernă a armatei române,
a fost transmisă zile în şir de TVR în decembrie 1989, urmând un
scenariu parcă deprins din manualele ilustrate ale compartimentului de
război psihologic și propagandă militară, ale forţelor pentru
operaţiuni speciale ale SUA din Vietnam şi cele destinate instruirii
luptătorilor Contras din America Latină (Lesson Plan 643, Armed Psyop;
Field Manual 30-104, Handbook on Aggressor Insurgent War).

Bomboana pe colivă a fost pusă pe 28 februarie 2011, când preşedintele
Traian Băsescu (devenit robotul preferat al responsabililor cu
războiul secret, purtat prin operaţiuni sub acoperire pentru
distrugerea României în aşa-zisa etapă de Tranziţie ), a semnat
Decretul privind retragerea titlului de Erou-martir al revoluţiei
române din decembrie 1989 lui Trosca Gheorghe, pe motiv că, din
poziţia de ofiţer de contrainformaţii militare al Diviziei 57 tancuri,
ar fi făcut poliţie politică.

Aşadar, colonelul magistrat Mihai Popov a fost campionul închiderii
tuturor dosarelor de crimă, săvârşite împotriva subordonaţilor lor de
comandanţii militari români, recrutaţi pentru ducerea Războiului
Secret, în decembrie 1989. Tot Popov era cel care ar fi trebuit să se
sesizeze și să ancheteze faptele de subminare a capacităţii de apărare
a ţării, prin scoaterea ilegală din înzestrare a categorii întregi de
arme româneşti pentru a fi utilizate în contrabanda în zone supuse
embargoului internaţional.

(Vezi: Declinul armatei române versus ascensiunea puterii armate angoleze).

Pentru că n-a făcut nimic din ceea ce intra în competenţa unui
procuror militar dintr-o ţară cu adevărat democratică, pare firesc să
i se fi încredinţat tocmai lui ancheta ŢIGARETA II (în colaborare cu
generalul Magdalena Ion, secretar al CSAT - oare ce atribuţiuni
funcţionale îi dădeau acest drept?) pe care, dintr-o operaţiune
specială cu armament, comandată de la cel mai înalt nivel al statului
român de preşedintele Emil Constantinescu, să o transforme cu
nonşalanță într-o inexistentă contrabandă cu ţigări, muşamalizând
majoritatea probelor din dosarul Ţigareta II şi distrugând destinele
unor militari competenţi și patrioţi.

Pentru "faptele sale de vitejie", Mihai Popov care n-a petrecut nici 5
minute în vreo instituţie de învăţământ a Sistemului Naţional de
Apărare şi care nu a făcut nici o secundă de instrucţie militară, dar
a servit pe tavă interesele demolatorilor României, a fost avansat la
gradul de general şi a ieşit în 2009 în rezervă, cu o pensie de 200 de
milioane de lei vechi. Reamintesc faptul că spre deosebire
recalcularea în minus de până la 50% (cu care guvernul Boc i-a lovit
pe militari), pensiile magistraților se calculează la fel de 15 ani,
adică 80% din salariul ultimului an de muncă, fără ca ei să fi
contribuit la sistemul de asigurări sociale şi fără a se ţine cont de
punctul de pensie.

A dezamăgit profund şi Corneliu Dobriţoiu, actualul ministru al
Apărării, într-atât încât pe blogul filialei 1 a Sindicatului Cadrelor
Militare Disponibilizate - Curtea de Argeș a apărut un articol cu
titlul: ”Pe 9 decembrie, USL va primi de la noi exact ceea ce USL ne-a
oferit nouă: IGNORARE!”. Dezamăgirea militarilor are la bază
încheierea unui protocol de colaborare USL-SCMD, semnat de Victor
Ponta, Crin Antonescu, Daniel Constantin şi col. Mircea Dogaru, pe 18
iulie 2012, prin care, până la debutul campaniei electorale
parlamentare, guvernul Ponta se angaja să se concentreze pe un set de
obiective, menite să repare cât se poate din ce au stricat guvernele
anterioare. Printre acestea amintesc doar: anularea avansărilor
acordate pe criterii politice cadrelor militare în rezervă și în
retragere; abrogarea Legii 165/2011 referitoare la pensionarii din
sistemul de apărare ordine publică şi siguranţă naţională; revenirea
la prevederile Legii 164/2001; restabilirea statutului de militar în
rezervă; anularea promovărilor şi numirilor în funcție în MAI şi MApN
pe filiera ”indirectă”; anchetarea cazului locotenentului (r.)
Alexandru Gheorghe, anularea abuzivei treceri în rezervă, anchetarea
vinovaţilor şi reactivarea ofiţerului. Practic, până în prezent
Dobriţoiu n-a iniţiat nimic în sensul rezolvării doleanțelor
militarilor.

Mai mult decât atât, presa militară subordonată lui Dobriţoiu, a
difuzat ştirea că foştii preşedinţi Ion Iliescu (singurul şef de stat
român care n-a făcut armata) şi Emil Constantinescu, au primit din
partea ministrului Apărării, Corneliu Dobriţoiu, distincţia ”Emblema
de Onoare a Armatei României”, în semn de apreciere pentru activitatea
în slujba poporului român. Evenimentul s-a înscris în seria
manifestărilor organizate cu prilejul sărbătoririi zilei armatei
României.

De menţionat un moment interesant. Pe 30.10.2009, Mark Gitenstein
ambasadorul SUA la Bucureşti, s-a declarat îngrijorat că urmează
provocări extrem de mari, care este posibil să dezbine poporul român.
O astfel de provocare a fost, din punctul său de vedere, numirea
noului procuror general şi a noului procuror-şef al DNA, precizând că
pentru SUA, acest proces de selecţie va fi un criteriu foarte
important care va influenţa percepţia asupra parteneriatului strategic
cu România. Mai pe direct spus, dacă se strică orânduiala stabilită în
decembrie 1989 şi nu sunt numiţi indivizi după chipul şi asemănarea
lui Popov, e de rău, pentru că SUA ne ameninţă că ne ia boii de la
bicicletă”.

Toate informaţiile prezentate în articol aparţin autorului, domnul
Valentin Vasilescu, postul de radio Vocea Rusiei nu răspunde pentru
ele