joi, 8 septembrie 2016

Ana Blandiana a ținut la Cluj un discurs fulminant împotriva MULTICULTURALISMULUI și ÎMPOTRIVA GLOBALIZĂRII ATEE practicată de ELITELE PROGRESISTE MONDIALE. Mircea Toma abonatul la banii lui Soros a calificat discursul drept "LEGIONAR"


Ana Blandiana: "Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul (etnic): în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze"



Discursul doamnei Ana Blandiana - ISTORIA CA VIITOR

Aș vrea ca să încep rugându-vă să nu priviți ca pe o întâmplare stranie faptul că un scriitor ca mine vine să vă vorbească despre istorie.
Numai din perspectiva finală a ultimului secol, care a apropiat poezia mai mult de joc decât de religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În Grecia preclasică, dimpotrivă, aezii erau purtătorii din generație în generație ai memoriei colective, devenită în egală măsură poem și istorie, iar în mitologie Memoria – Mnemosine – era mama tuturor muzelor.

în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile - care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să convingă și pe ceilalți să le respecte - ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului

Titlul alocuțiunii pe care am pregătit-o pentru acest prilej solemn – pe care n-aș fi îndrăznit să-l visez niciodată în lungii ani în care singura mea speranță fără măsură era să devin studentă a acestei prestigioase universități – este Istoria, ca viitor, ceea ce nu înseamnă că voi îndrăzni să mă erijez în istoric și să prezint sub acest titlu un studiu ci, mai degrabă, sau chiar dimpotrivă, îi voi permite scriitorului care sunt să privească istoria ca pe o sursă de subiective proiecte de trecut, cu atât mai tulburătoare cu cât reușesc să-și întindă umbrele până la noi și mai departe.
Faptul că Facultatea de Studii Europene este cea care a avut inițiativa onoarei care mi se face azi - initiativă careia i s-au alăturat atât Facultatea de Litere,cât și cea de Istorie și Filozofie - m-a determinat să aleg ca arie a meditației nu țara, ci continentul căreia îi aparținem și care de altfel este mai în cumpănă și mai amenințat azi decât alteori Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză.
Dar există, oare, un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul criză vine din verbul krinein care înseamnă a judeca, a analiza. Acest sens și consecințele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării.
Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile - care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să convingă și pe ceilalți să le respecte - ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului („un elan vers le pire”, spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare – în care șoferul vede pe cine a depășit și cine intenționează să-l depășească - pentru a putea înainta corect.
De altfel, Winston Churchill spunea: „Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat”. Iar în nesfârșitul trecut crizele se înșiră ca mărgelele pe ață, una după alta, dar nu una lângă alta, despărțite între ele de nodurile aței, de scurte perioade de pace, de liniște, care se văd, privind în urmă, fericite, aproape miraculoase. Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul lui Augustus, „la belle epoque”, anii '60 ai secolului 20.

Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori , ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului.

Mărgelele nu sunt de aceeași mărime și unele au forța să se înșire din nou, să revină, iar altele nu. Iar timpul nu mai are răbdare și dă tot mai mult senzația unui mixer care se învârte din ce în ce mai repede și amenință să se oprească prin explozie.
Iată, n-au trecut decât 25 de ani de când aveam sentimentul că s-a încheiat un capitol din istoria omenirii și ceea ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului următor.
Etape care în trecutul imemorial duraseră milenii și în istoria civilizației noastre secole, abia dacă se-ntind acum peste câteva zeci de ani. Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci și fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operațiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand. Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduți în mulțimea de zei împrumutați de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulțimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l. Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populație de un milion de locuitori , ceilalți erau veniți din alte regimuri ale globului.

Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor. Astăzi 50% din populația Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa

Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii.
Astăzi 50% din populația Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îți repeți unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriți reușesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalitățile, credințele, tradițiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi.

Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze

Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21. De-a lungul istoriei, de la hitiți, perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe măsura forțelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiția și curajul să amestece populațiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuențându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma.
Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze.
Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informații, ci și populații, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puțin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăznește să se joace de-a Dumnezeu.
Un joc început odată cu turnul Babel, sfârșit mereu prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migrațiunea popoarelor. Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale.

Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva

O gravă interogație asupra definiției ei. Este evident că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.
Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulți ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat.
Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului. „Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, și unde nu este ordine nu este libertate”. Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de emigranți, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent.

Țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele.

Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile muncitorul care a fost a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit președinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele.
Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie și dincoace de suspiciune, – privind nesfârșitele șiruri de oameni obosiți, cu copiii adormiți în brațe mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin – nu poți să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obligația de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci și a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii aproapelui și chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine, și indiferent în cât de vinovat scop, a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferență nici față de această suferință omenească, nici față de explicațiile producerii ei.
Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni rătăciți pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame și de frig, ci și de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face și mai victime, de două ori victime.
Și chiar dacă știm că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forțe niciodată nevinovate, știm și că nu avem dreptul să nu ne pese și că trebuie să găsim soluții atât pentru salvarea lor, cât și pentru salvarea noastră. Iar faptul că ne stârnesc compasiunea nu ne poate împiedica să ne stârnească neliniștea și aprehensiunea.

În condiții mai mult sau mai puțin similare, Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reușind să le oprească la limes și amânând astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani. Dar tot cenzurându-ne istoria am ajuns să nu o mai cunoaștem.

În condiții mai mult sau mai puțin similare, Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reușind să le oprească la limes și amânând astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani. Dar tot cenzurându-ne istoria am ajuns să nu o mai cunoaștem.
Dacă acceptăm, că actuala perioadă istorică seamănă în multe privințe cu perioada prăbușirii imperiului roman, atunci – ducând comparația mai departe pe un teren de o consistență oarecum diferită – putem accepta că fenomenul pe care a reprezentat creștinismul în căderea unuia, reprezintă lupta pentru drepturile omului azi.

Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare

Diferențele dintre Noul Testament și Declarația Universală a Drepturilor Omului sunt prea mari pentru ca paralela să nu apară riscantă și, totuși, există două asemănări care o mențin în planul logic. Acestea sunt altruismul și capacitatea lor de a se lăsa manipulate. N-o să insist asupra comparației și n-o să vorbesc despre transformările pe care le-a suferit creștinismul primitiv devenind religie de stat, dar nu pot să nu subliniez că nu există moment mai greu în viața unei idei decât acela în care ea pare că învinge și nu există idee mai disponibilă manipulării decât o idee victorioasă.
Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiția de credință la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situații neobișnuite, amenințătoare. În actualele condiții, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea aserțiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omului.

Political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele

Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conțin.
Corectitudinea politică pare o locuțiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecințele.
Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcționeze.
E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorități, dar eram prea terorizați de cenzura, devenită cenzură interioară, și prea fascinați de strălucirea libertății occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei.

Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu

O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersați de decenii să-și ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intențiile. La urma urmei și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii.
Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu.
Și ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistențele dresării după niște reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăți – interdicția de a judeca singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului.
Mi-a plăcut întotdeauna să cred că istoria nu face marche arrière, dar descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere ilicită în trecut, ci de prezența congenitală a germenilor trecutului în viitor.
O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziției față de ideea națională.
Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului,ieri, sau satul planetar,azi..

Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie

Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie.
Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăți apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea familiei”.
Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiției pe care aceasta îl conținea.
Îmi amintesc cum învățam la școală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunțase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște grâne.
Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiți sau forțați să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai propriilor familii și obligați să-și mintă părinții păstrând secretul.

În loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii.

Coeziunea familiară era privită ca un potențial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii ,pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistență, pasivă, dar de neînfrânt. Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleșirea, obosirea unei societăți prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puțin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale și-a tradițiilor, ci și prin scăderea natalității, consecință directă a diminuării coeziunii familiale.
Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacționează la această situație oarecum obiectivă şi,evident, periculoasă : în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalității (în condițiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii.
Nu e singura dintre reacțiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive necunoscute, înoată spre câte un țărm și ies din lumea lor, sinucigându-se.

Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii

În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, distrugerea turnurilor gemene, chintesenţă a nascocirilor tehnice science fiction, a intensităţii fanatismului de tip medieval şi a perversiunilor sado-masochiste de serie neagră.
Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului trecut (care era, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol.
Ura, ca un combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă de tip mărturisit religios a teroriştilor.
Amintiţi-vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică.
Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie.
Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă, popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc într-un război religios de tip medieval – nu erau prada unei brusce nebunii naturale, ci a unei piese politice ai cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă.

"Islamismul ține de ideologia politică nu de credința religioasă – scrie Thierry Wolton

“Islamismul ține de ideologia politică nu de credința religioasă – scrie Thierry Wolton, autorul unei recente și monumentale Istorii mondiale a comunismului –, de aceea el a putut înlocui comunismul falimentar și deveni un nou spațiu pentru utopie”.
O observație subtilă și ciudat de adevărată, căreia nu aș avea să-i adaug decât observația că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci și genialele metode de manipulare care continuă să funcționeze chiar aplicate la ideologii de sens contrar.
Iar dintre manipulări cea mai periculoasă și cea mai longevivă a fost și este încercarea de a estompa sau chiar de a șterge memoria. Societățile din secolele trecute, indiferent de forma lor politică și cu precădere cele de dinaintea apariției comunismului ca idee, erau niște societăți bazate pe memorie.

Societățile tradiționale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generație călca în urmele pașilor generațiilor precedente Erau niște societăți tradiționale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinții și părinții ceea ce făcuseră bunicii

Societățile tradiționale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generație călca în urmele pașilor generațiilor precedente Erau niște societăți tradiționale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinții și părinții ceea ce făcuseră bunicii.
Deci, într-un anumit sens, era ușor să păstreze continuitatea, era ușor să descopere ce este esențial. De altfel, ceea ce era esențial era stabilizat, era tabuizat, era transformat în mit și trecea din generație în generație. Într-o perioadă în care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicații, chiar clima) este infinit mai greu să stabilești ce trebuie continuat.
Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să continuăm. Și, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât știind ce au trăit ei.
De aici importanța manualelor și orelor de istorie din programa școlară, de aici revolta că cineva ar putea urmări nemaiajungerea la generațiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societății omenești, și în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorința oricât de criminală a celui mai puternic.
În măsura în care nu știm ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi și nici să recunoaștem în ce măsură trecutul se oglindește în viitor. „Cunoașterea este recunoaștere” spunea Aristotel.

Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică?

Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”.
Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniție a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinței fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri.
În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puțin așa li se pare politicienilor care conduc această lume.
Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morți nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de emigranți ferm hotărâți să nu se integreze și care vor dizolva din interior cultura și mentalitățile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval.
Este diferența dintre un proces fizic și unul chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană. „Înăuntrul nostru suntem la fel.
Cultura este cea care face diferența” observa cu mii de ani în urmă Confucius. Europa se simte amenințată nu pentru că vin spre ea sute de mii de ființe umane care au nevoie de adăpost și a căror primire reprezintă o scădere a propriului ei nivel de viață, ci pentru că aceste ființe umane au o mentalitate și cultură (religia fiind o importantă parte a acesteia) extrem de deosebite, fără a avea intenția și poate nici capacitatea de a se adapta la regulile de viața și formula culturală a celor dispuși să îi găzduiască.
Însăşi toleranța europeană este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune, și chiar este, în măsura în care în toleranța față de ceilalți nu se cuprinde și respectul față de propria noastră definiție și curajul de-a ne-o apăra.

Soljenițîn – cel care reușise să declanșeze nu numai sfârșitul comunismului ca sistem, ci și sfârșitul comunismului ca iluzie – vorbea despre declinul curajului în Occident „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare și predominant în lumea intelectuală”.

În celebrul său discurs intitulat „Lumea sfărâmată”, ținut în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr Soljenițîn – cel care reușise să declanșeze nu numai sfârșitul comunismului ca sistem, ci și sfârșitul comunismului ca iluzie – vorbea despre declinul curajului în Occident „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare și predominant în lumea intelectuală”.
Chiar dacă o întâmplare aberantă ca cea petrecută în urmă cu câteva săptămâni în Italia, când statuile romane au fost ascunse de paravane pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul președintelui iranian, ar părea să îi dea dreptate, eu nu împărtășesc pesimismul marelui scriitor și cred dimpotrivă că tot răul este spre bine și criza de conștiință pe care o traversează azi Europa va funcționa ca un factor regenerator.
Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se referea la nevoia de a ieşi din exclusivitatea interesului material pentru a ne redescoperi valorile spirituale şi culturale,religia fiind una dintre ele.Ne-am redescoperi astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică de a crede cu adevărat în ceva,o credinţă în care să se cuprindă inclusiv încrederea unuia în altul, manifestată nu prin like-uri date cu uşurinţă şi indiferenţă din vârful tastelor,ci printr-o întoarcere la relaţiile umane directe,nemijlocite,în care atât de demodata,ridiculizata noţiune de suflet să-şi recapete conţinutul şi stima.
Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol și oportunitate. În cazul nostru pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiție culturală şi la propria noastră conștiință istorică.

Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă. Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi.

Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă.
Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi.
Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european.
Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea.
Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate ,când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeţii nu sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel.

joi, 1 septembrie 2016

Sursa bunăstării Occidentului o reprezintă furtul și jaful!



„Discut cu o paleta larga de cetateni din medii socio profesionale dintre cele mai diverse, voci in vest. Absolut toti, fara nici o exceptie, se simt pradati de sistem, se simt zilnic victimele mecansimelor sistemului puse in scena de o liota de infractori institutionalizati, platiti chiar de cei pe care acestia ii pradeaza.
Institutiile financiare de genul FMI si bancile new yorkeze, dezmembreaza direct sau indirect veniturile ceatenilor occdentali.
Aceasi occidentali au furat si inselat tarile in curs de dezvoltare sau pe cele din lumea a trei, implicindu-le in diverese planuri de dezvoltare, in vederea electrificarii lor, imbunatatirii sistemelor de aductie a apei potabile, canalizari si multe altele.
A fost o perioada, in care liderii occidentali au indus in societatile lor ideea ca oamenii lor pot fi bogati sau pot traii in liniste muncind putin si cistigind rezonabil datorita jafului pe care aceste guverne vestice il faceau in alte locuri ale lumii, unde semnaturile erau obtinute pe contracte, de la lideri pusi tot de acest vest, prin frauda si propaganda. Lumea isi dorea sa aiba ceea ce vedea in vest, asa cum romanii si acum cer sa „Avem o tara ca afara!”, fara sa realizeze cit sint de furati cetatenii occidentali de catre guvernele lor crony capitaliste.
Banii au fost suficienti pentru ca lideri vestici sa isi mentina puterea si sa o exercite. Dar aceste tari pe care le-au jefuit, au devenit din ce in ce mai sarace si nu isi mai pot plati datoriile, iar liderii vestici au inceput ofensiva praduielilor impotriva…propriilor cetateni.
Cind tarile in curs de dzvoltare sau cele din Lumea a Treia nu au mai putut platii datoriile catre tarile occidentale, pentru planurile perverse de dezvoltare impuse de acest tari bogate, vesticii au trimis peste ei FMI-ul, pentru a spune acestor tari amarite si deja jefuite, ca FMI ii va proteja si va proteja creditul guvernamental, ceea ce inseamna ca vor putea imprumuta si mai mult, oferind artificial un rating mare acestor guverne ascultatoare, nu pentru a-si dezvolta tara, ci pentru a putea platii ceea ce anterior nu au putut plati si anume creditorii, care sint tot cei care finanteaza si sint actionari ai  acestui FMI.

Care sint conditiile pe care FMI le pune tarilor pe care le introduce in astfel de mecanisme criminale? Ati vazut si vedeti in Romania, unde ca peste tot pe glob, FMI-ul impune masuri de austeritate, stiind si acesti infractori, ca nu este posibil sa se iasa din criza sub aceste masuri ci criza economica va fi adincita.
Ce fac aceste masuri draconice impuse de „protectoratul” FMI-ului? Distrug serviciile publice, reduc sau duc la pierderea fondurilor de pensii, vinarea resurselor nationale catre straini, pentru preturi simbolice si demolarea mediului natural al tarii unde au impus masuri de austeritate. Banii economisiti din reducerea beneficiilor sociale si vinzarea unuri bunuri nationale catre straini, vor servii ca plati periodice pentru FMI, deci omul de rind nu va beneficia cu nimic din plata acestor datorii, ci doar cu un certificat de sclav pe viata.

Acesta este modul cum vestul a pradat sistematic Lumea a Treia si tarile in curs de dezvoltare.
Cind aceste masuri sint epuizate, vestul cumpara teren agricol in tarile in curs de dezvoltare si cele din Lumea a Treia si imping politic aceste tari catre a produce numai o cultura agicola, pentru export, restul necesarului trebuind sa fie importat prin acesti vestici, care din comisione isi asigura „free”, fara banii, produsele acestor tari, fara sa miste un deget….
Aceasta politica, face ca tarile in curs de dezvoltare cit si cele din Lumea a Treia sa depinda alimentar de vest si sa importe alimente, fara ca vestul sa produca ceva in domeniul agricol.
Tot acest mecanism se transforma in datorie a acestor tari catre vest…. deci, aecsti amariti, sint munciti [ina la exterminare, produc ieftin si ramin si fara mincare.
Lumea a Treia si tarile in curs de dezvoltare sint cu economiile la pamint si total distruse, deci nu mai pot fi o sursa credibila pentr vest, ci doar o masa de manevra de unde acesti perversi trebuie sa incaseze bani prin diverse pirghii economice.
De data aceasta, atentia sacalilor vestici se indreapta care propriile popoare, pe care le supun unei presiuni de neimaginat, pradindu-le in ideea iesiri din criza, care este o utopie. Faptul ca tinerii sint someri in numar enorm in Grecia, Portugalia, Italia, Spania si alte tari, faptul ca femeile se duc sa se prostitueze cu copiii in brate, pentru a putea sa cumpere ceva de mincare, nu sint aspecte care sa deranjeze guvernele tarilor respective, chiar daca acesti guvernanti stiu foarte bine ce se intimpla.
Cu ceva ani in urma, cind o tara suverana se gasea in situatia in care nu isi putea platii datoria, datorita conditiilor financiare precare, creditorii stergeau parte din datorie, considerind ca o parte a riscului trebuie sa si-o asume, dar de citva ani, aceasta regula a fost abandonata.

Noua regula, este ca, oamenii dintr-o anumita tara, chiar o tara ai carei oficiali, din administratie sai politicieni, au acceptat spagile vestice pentru a-si indatora tara la straini, trebuie sa aiba sistemul de pensii, numarul de angajati, serviciile sociale reduse la nivelul sclaviei, dorit de FMI, iar resursele nationale de valoare, cum ar fi: sistemele de apa potabila, tratarea si transportul ei, porturile, chiar si loteriile nationale, terenurile de valoare si altele, vor trebui vindute la straini, care vor avea libertatea de a creste pretul apei, electricitatii, gazelor, terenurilor in folosinta si chiar de a refuza profitul real al guvernului de la loteriile nationale, totul fiind „preparat” dupa pofta si interesele strainilor, iar in final, acest tip de tari, printre care se numara si Romania, din pacate, vor fi fortate sa isi vinda si patrimoniul national catre companiile de Real Estate straine.

Asta este ceea ce ne dorim, pentru a trai mai bine ? Asta este ceea ce ne poate oferii vestul, un vis scurt si un cosmar de linga durata pe masura neintelegerii de catre noi a fenomenului furatului occidentalizat.
Ce s-a intimplat si inca se intimpla in Portugalia, Grecia, Spania si Italia? Foarte simplu. Oamenii din aceste tari sint lipsiti de putere in numele „noii democratii” , guvernate de austeritatea si impusa de organizatiile fiannciare internationale, deoarece guvernele nu ii mai reprezinta pe acesti oameni.
Nu numai ca aceste guverne primesc spagii consistente pentru a acorda avantaje strainilor, dar acesti membri ai guvernelor din aceste tari, sint „spalati pe creier”, spunindu-li-se ca aceste tari trebuie sa faca parte din Uniunea Europeana, altfel vor ramine in urma istoriei….
De multe ori, aceasta retorica vestica, duce la „spalarea pe creier” a unei mari parti a populatiei unei tari, dupa care se solicita exercitiu „democratic” de a vota conducatorii, dar parametri si caracteristicile pe care trebuie sa le aiba in vedere liderii acestor tari, in viziunea unei mari parti a poporului, sint cu totul altele decit cele necesare.
Combinatia dintre propaganda, putere financiara, lipsa de cunostiinte si spagi, reprezinta un mecanism care nu mai poate da nici o speranta popoarelor UE subjugate.
Acelasi lucru este valabil si adevarat si in SUA, Australia, Canada si Marea Britanie.
In SUA, zeci de milioane de oameni, accepta varianta ca economiile depuse de ei la banca sa nu fie purtatoare de dobinda si sa piarda bani in fata unor infractori financiari din banci, dupa o propaganda bine gindita a acestor sacali, prin care au adus in fata poporului terorismul, spalarea banilor in droguri, cumpararea de arme si asa mai departe, in ideea de a nu oferii nici o dobinda depunatorilor in banci, dar aceste fenomene nocive se amplifica pe zi ce trece, exponential .
Acest lucru se intimpla de peste sapte ani. In loc sa protesteze in strada, americanii au acceptat fara sa discute, aceasta propaganda, prin care li se spune ca existenta lor depinde de succesul unui grup de mega banci, care sint prea mari ca sa poata cadea, „too big to fail”. Zeci de milioane de americani sint convinsi ca este spre binele lor sa li se dea o dobinda infima si nesemnificativa la depunerile din banci, decit sa lase bancile si bancherii corupti sa cada…
Acesta este terorismul adevarat, economic, practicat de guvernele si institutiile financiare occidentale, in relatia cu proprii cetateni….., cu absolut toti cetatenii tarii.
Pentru a masca acest tip de terorism adevarat, guvernele, Media, bancile si institutiile financiare capitaliste ale morti, pastreaza popoare intregi in confuzia permanentei fricii careia ele trebuie sa ii faca fata, spunindu-li-se ca exista teroristi in spatele fiecarui copac, fiecarui pasaport, sub fiecare pat si ca vor fi omoriti daca guvernele nu iau decizii de acest gen…. Pina in prezent, „sistemul” lucreaza perfect si aceasta gasca de infractori internationali se pot felicita intre ei pentru rezultatele obtinute in punerea in sclavie a popoarelor lor si altor popoare, acesti sacalii detinind in miinile lor bogatii incredibile si un control draconic al populatiei, care inca mai crede in democratia vestica.
Acesti sacali si criminali internationali, care pun in scena cele mai sumbre scenarii financiare ale terorii, au venit acum cu alte gogorite si un tavalug al propagandei, legat de acorduri internationale, zonale, de „free trade”, de genul celui Trans Pacific si Trans Atlantic, pe care le numesc parteneriate, cuvint care de fapt nu exista pentru ei. Acesti magari, infecteaza mase largi de populatii, cum ca aceste „free trade deals” sint benefice pentru toti, pentru fiecare membru al tarilor care intra in aceste acorduri.
In realitate, ei ascund cu dibacie si sub forma unui secret, aspecte esentiale si defavorabile in totalitate popoarelor, prin aceste acorduri, oferind mediului privat de afaceri, constituit din marile corporatii multinationale, un control total al economiilor unui grup de state vulnerabile, anulindu-le suveranitatea si legile statelor respective.
Este evident ca sub forma acestui tip de acord, de exemplu Trans Atlantic, sistemul de sanatate din Marea Britanie ar putea rula sub un cadru dictat de tribunale de afaceri internationale, private, sub anumite reguli ale „parteneriatului”, si de aici, o „grija” cit mai mare fata de pacienti, prin prisma profitului, multi dintre pacienti murind cu zile… Dar ce conteaza acest aspect pentru sistemul capitalist?!?
Guvernul supercorupt al Marii Britanii si sluga americanilor, Primul Ministru David Cameron, au blocat pe toate caile, accesul la documentele legale care arata impactul devastator al acestui Trans Pacific Partnership, pentru sistemul britanic de sanatate, ca sa va dau numai un exemplu.
Deci, mediul capitalist duce zona intereselor personale, ale populatiei, in directia intereselor private, in vederea obtinerii de profit din ce in ce mai mare,rezultat dintr-un cistig al populatiei din ce in ce mai mic, pe o structura de comsum total controlata.
In Marea Britanie, serviciile postale au fost vindute la un pret cu mult sub ceea ce trebuia sa fie, catre legaturile private ale clasei politice.
In SUA, Republicanii si Democratii, nu mai sint dusmani, cind vine vorba de privatozarea sistemului de sanatate si sistemului de securitate sociala, pentru ca si unii si altii au de cistigat si nu putin. La fel, ei au privatizat sistemul de penitenciare, parte din sistemul militar si multe altele.
Liderii americani pling pe umarul contribuabililor, spunindu-le ca trebuie sa suporte cheltuieli militare din ce in ce mai mari,  dar nu le spune ca toate acestea sint datorita privatizarii partiale a acestui departament al economiei. Privatizarea puscariilor, in SUA, a rezultat intr-un numar imens de cetateni fara nici o vina, care sint incarcerati in aceste puscarii, transformate in fabrici ale groazei, care produc pentru companii ca Apple, Microsoft si multe altele, de top, muncitorii puscariasi fiind platiti cu 69 de centi pe ora in regim de exploatare maxima, un pret care sfideaza chiar costurile chinezesti cu forta de munca. Dar nimeni nu intreaba, de ce nu sintem beneficiarii acestor produse realizate de puscariasi, la preturi mult mai ieftine, pentru ca in aceste inchisori se produc haine, incaltaminte, parti din computere si multe altele…. Dar ni se arunca in fata o inflatie si uite ca trebuie sa platim mai mult…..
Acesta este capitalismul in acest moment: guvern corupt, politicieni corupti, judecatori corupti, avocati corupti, politie corupta si totul pentru a maximiza profitul capitalistilor. Economisti care promoveaza absurd „free market”, glorifica inchisorile private de munca in interesul marilor corporatii multinationale, aratind eficienta lor fara nici o rusine, o eficienta care exista intradevar, dar pentru stapinii de sclavi din capitalismul actual.
Aveti mai jos, un raport prin care David Cameron, sluga supusa a Americii si Prim Ministrul Britanic, refuza sa recunoasca informatiile legate de efectele devastatoare ale acordului Trans Atlantic in ceea ce priveste departamentul sanatatii din Marea Britanie(NHS).
Chiar si The Guardian, ziar britanic care se prostitueaza de cele mai multe ori, pentru a fi pe placul stapinilor, arata aceste aspecte…
In intreaga Europa, guvernele corupte in intregime de americani, au distras atentia oamenilor de la privatizatrile si vinzarie de bunuri nationale, deturnind atentia catre criza refugiatilor, a carei prezenta in Europa, este consecinta guvernelor europene care reprezinta interesele Washingtonului in zona si nicidecum interesele oamenilor din tarile europene…..
Se pare ca omul de rind vestic, este departe de a intelege masinatiile complexe ale guvernelor vest europene si chiar american…

Va putea rezista un asemenea sistem al praduielilor, inselatoriilor si falsului? Cu siguranta nu, dar evolutia viitoare a anumitor tari, va depinde de momentul cind se vor debarasa de acest cancer capitalist… Romania, inca doarme, dar sper sa se trezeasca la timp si mai ales inaintea altora…

miercuri, 31 august 2016

Criza Turciei, așa cum nu vrea să o explice nimeni


Turcia tintaCe se întâmplă, de fapt, în Turcia? Pe scurt, este răsturnarea unei ordini interne construită în zeci de ani, în contextul unor presiuni externe exercitate la un nivel foarte ridicat, pe măsura importanței geostrategice a țării. Este epurarea pentru scoaterea agențiilor de influență ale puterilor occidentale din viața politică și socială a unei Turcii pe care regimul condus de Recep Tayyip Erdogan – în acord cu majoritatea cetățenilor – o dorește complet independentă și suverană.
De la declanșarea tentativei de lovitură de stat pe 115 iulie 2016 și pe măsura continuării represaliilor contra prezumtivilor autori ai acesteia și a altor elemente de opoziție, în media românească am văzut tot felul de analize, însă în proporție covârșitoare acestea au fost superficiale. Aproape nimic despre contextul geostrategic și totul interpretat în cheie naivă, urmărind paradigmele democrație-dictatură, secularism-islamizare.
Nimeni nu se obosește să se întrebe de ce niște militari s-ar fi trezit de năuci să organizeze o lovitură de stat în contextul unei opoziții masive la nivelul majorității populației, iar Erdogan ar fi declanșat operațiuni de epurare într-atât de radicale.
Totul trebuie interpretat urmărind jocul marilor puteri. Este devreme să ne pronunțăm în amănunt despre ce s-a întâmplat în Turcia, cu atât mai mult cu cât lucrurile sunt în desfășurare. Cel mai probabil, însă, a fost vorba de o agresiune externă (încercarea de lovitură de stat), urmată de un act de suveranitate națională (ieșirea în stradă a populației și rezistența eșafodajului politic) și de represalii la adresa puterii ostile.
Mutare neinspirată a americanilor pe Marea Tablă de Șah
Arhivele se vor deschide târziu pentru a avea confirmări, însă ne putem uita în istorie la cine a stat în spatele precedentelor lovituri de stat militare din Turcia.
Din 1952, de când Turcia a intrat în NATO, armata a fost cea pe care a pus baza puterea americană. Ofițerii educați la West Point și la alte academii militare occidentale au fost clasa pe care s-a bazat Washington-ul în controlul unui stat cu o importanță strategică covârșitoare (în lucrarea sa din 1997 «Marea Tablă de Șah», fostul consilier pe probleme de securitate al președintelui SUA Jimmy Carter, Zbigniew Brzezinski, include Turcia între cele 5 state-pivot de pe „Marea Tablă de Șah a Eurasiei”, alături de Ucraina, Azerbaidjan, Coreea și Iran).
Amintiri cu lovituri militare și crime
Nu se poate așa ceva! America este o democrație!, ni se va spune. Da. Cea mai mare democrație, răspundem… La ea acasă! În plan geostrategic, SUA joacă după un „real politik” foarte cinic. Nu ne ajung degetele unui pluton de pușcași marini ca să numărăm loviturile de stat și juntele nu doar sprijinite, dar chiar pregătite de la Washington în emisfera vestică. Numai între anii 1975-1985 operațiunea «Condorul», coordonată inițial pentru țări ale Americii Latine de generalul chilian Manuel Contreras, a făcut peste 480.000 de victime (în cea mai mare parte tineri de orientare stângistă luați de acasă și împușcați la marginea unor păduri sau aruncați pur și simplu din avion în ocean). Desecretizări începând cu anul 1999, din timpul Administrației Bill Clinton, ale unor documente din arhivele SUA arată implicarea masivă a Departamentului de Stat și a CIA în aceste epurări politice care au avut cea mai mare violență în Chile și Argentina.
Este dificil de descifrat de ce a fost forțată încercarea intempestivă de la 15 iulie, dar este greu de presupus că militarii respectivi s-ar fi trezit de capul lor, fără a fi consultat cea mai importantă putere a NATO. Dimpotrivă, sunt indicații clare pentru care să ne gândim că aceasta nu a fost deloc străină de lovitură: tăcerea autorităților occidentale din primele ore ale puciului, retragerea familiilor militarilor americani de la Incirlik de la finele lunii martie 2016, acoperirea inițială mediatică în America (Fox, CNN) cu mesajul „să nu fim îngrijorați, loviturile de stat militare sunt normale în Turcia, unde armata este garantul laicității statului, însă aceasta va organiza alegeri democratice în 6 luni și oricum Erdogan aluneca spre dictatură și islamism”.
Un act de suveranitate cu strigătul de luptă dat de la geamii
Turcia manifestatie strada noapteaEșec. Liderii politici ai Turciei nu au putut fi neutralizați, din rândul Armatei nu au răspuns personaje aflate în puncte-cheie, iar oamenii au ieșit pe străzi cu amintirea victimelor loviturii de stat din 1980, poate nu atât la îndemnul lui Erdogan, prin intermediul televiziunii, cât a chemărilor de la geamii, unde incantațiile răsunau în jurul orei 2 noaptea trimițând oamenii pe străzi întru înfrângerea puciului.
A fost actul de suveranitate al Turciei. Cu oamenii asaltând tancurile, președintele SUA Barrack Obama a anunțat că susține autoritățile democratic alese. Este momentul de la care autorii loviturii de stat au cedat.
A doua zi, o lungă tăcere a cancelariilor occidentale și o contra-lovitură pe măsură. Pentru eșecul puciului militar, trebuie să fi avut un plan „B”, însă, probabil, că ceea ce i-a descumpănit a fost duritatea represaliilor lui Erdogan. Acesta a interpretat că susținerea loviturii vine de la o putere ostilă și a trecut la tratarea agenților de influență ai acesteia ca atare.
I-au lovit pe americani la Incirlik
Decuplarea de la energia electrică și suspendarea zborurilor de la cea mai importantă bază militară aeriană din regiune, cea de la Incirlik, spune totul despre duritatea acestor represalii. Este un avertisment lansat la adresa SUA mai puternic decât orice retorică. Exercițiile militare comune anunțate cu Iranul și Rusia și cooperarea între cele 3 țări este, iarăși, săgeată aruncată către Occident, însă este cu totul prematur să spunem că este vorba despre o reorientare geostrategică a Turciei. Rămânerea în NATO este, în continuare, scenariul cel mai probabil.
Puciul a accelerat viteza epurărilor
Ceea ce se întâmplă în plan intern transmite mesajul despre condițiile rămânerii ca partener, nicidecum ca vasal. Mii de arestări din armată, peste 3.000 de judecători puși pe liber, îndepărtarea de la catedră a aproximativ 50.000 de oameni din învățământ. Au fost arestați 42 de jurnaliști. A apărut întrebarea, după lovitură, „de unde știe puterea din Turcia că acești oameni au participat la puci?; nu avea timp să strângă dovezile”. Nu numai că nu știe, dar acești oameni nu aveau nimic în comun cu încercarea militarilor. Ce știu, însă, dintotdeauna factorii de decizie ai Turciei este care sunt oamenii ce gravitează în zona de influență a puterilor occidentale. Percepute ca ostile după încercarea de lovitură de stat, Erdogan a trecut la epurarea celor pe care-i consideră agenții lor.
1.043 de școli private închise, 1.229 de fundații și organizații de caritate desființate, odată cu încetarea activității a 19 camere de comerț, 15 universități și 35 de spitale, transmite agenția Anadolu. Este echivalentul epurării elementelor sovietice operate în România începând cu ultima parte a anilor ’50. Ceea ce Ceaușescu a realizat treptat și cu puțin zgomot, în ani mulți, Erdogan precipită în zile și săptămâni. Dacă nu ar  fi fost lovitura de stat, probabil îndepărtarea „agenților de influență” ar fi avut loc oricum, dar ar fi fost mai îndelungată, mai puțin trâmbițată în media și, cert, nu la fel de violentă, cu fluturarea perspectivei pedepsei cu moartea și a unui cimitir pentru „trădători”.
O politică prea ambițioasă la interese străine așa de mari
Într-un interviu pentu CNN, Erdogan a vorbit despre un „război pentru independență”. Propagandă? Puțin, da. Realitate? Turcii par a simți că despre asta este vorba. Regimul își consolidează spatele frontului, la nivel intern, pentru a putea duce o politică externă pe care a avut-o în vedere totdeauna.
De 10 ani, pas cu pas, Erdogan a construit o strategie ambițioasă și complicată, cam pe măsura complexității solicitate de poziția geostrategică a țării și de existența intereselor multiple ale marilor puteri. A vrut o întoarcere la valorile tradiționale fără a-i supăra pe kemaliști, a vizat (și obținut) o creștere economică furibundă într-o zonă de lume pe care Europa o vrea de periferie, a vrut angrenarea în politica NATO la Marea Neagră fără a supăra Rusia, a avut propriile poziții la Caucaz, în Siria, în Irak.
Nu dictatura sau drepturile omului au fost cele care au supărat Vestul, ci această politică, cu negocierea la sânge a oricăror puncte, în funcție de interesele țării. Erdogan chiar a spus pe șleau recent că „mai multă nevoie are Europa de Turcia, decât Turcia de Europa”. Ca și Ceaușescu acum peste un sfert de veac, Erdogan a reușit să contrarieze marile puteri (deopotrivă Rusia și cele occidentale) cu independența sa într-o zonă unde NATO ar fi fost mai confortabilă cu existența unor oameni de paie.
Erdogan vrea să se asigure că nu se trezește și cu o „revoluție colorată”
Sunt potențialii „oameni de paie” cei care sunt îndepărtați acum de regimul câștigător în Turcia. Spectacolul militarilor trădători dat la TV este mesajul transmis cu forță. Ofensiva nu este dată numai împotriva armatei kemaliste, ci și adversarilor din zona civilă, așa-numitul „stat paralel”, cum îl desemnează propaganda turcă, grupul de organizații din jurul fostului imam în vârstă de 75 de ani Muhammed Fethullah Gülen.
„Această țară nu poate fi condusă din Pennsylvania”, spunea încă din noaptea puciului, Erdogan, făcând trimitere la statul american în care trăiește, într-un exil auto-impus, cel mai mare adversar politic al său. Turcia a cerut extrădarea acestuia ca fiind „terorist”.
Este Gülen terorist? Nicidecum. Noul „sultan” al Turciei folosește, însă, cu îndrăzneală, retorica americană anti-teroristă cu efect de levier. El știe clar ce are de făcut. După confruntarea cu pericolul din rândul armatei, acum el vrea să anihileze și opoziția care îi poate face „revoluții colorate” sau „primăveri arabe”, mișcările societății civile de tipul celor ale lui Soros pentru Europe Centrală și de Est.
Turcia vrea, practic, să anihileze o construcție de (zeci de) ani de zile a puterii americane, dând peste cap planurile acesteia de a-și forma un aliat docil la frontiera de sud-est a NATO. Îi va ieși lui Erdogan? Greu de spus. Mesajele venite până acum de la Washington par mai degrabă a arăta că SUA sunt dispuse să accepte independența Turciei ca partener real în NATO, numai pentru a nu părăsi Alianța.
Condamnați de geografie la alianță cu Turcia
Unde este România în toată această poveste? Nu este nicăieri. Este statul-marionetă perfect pe care americanii eșuează să-l creeze în Turcia. Deocamdată, autoritățile se abțin de la comentarii, probabil chiar contactele bilaterale asigură Ankara de prietenia României. Am pune pariu că și de la Washington suntem încurajați să procedăm astfel.
Pe termen lung, suntem condamnați la alianță cu Turcia. Este geostrategia cea care ne spune că suntem împreună. În cazul unui atac al Rusiei pentru ieșirea din Strâmtori, ambele țări sunt ținte, așa încât cu sau fără NATO, cu regim democratic, dictatură sau saltimbanci, România va fi în strânsă legătură cu Turcia, având interese startegice comune și nimic de împărțit.
Lumea în criză, noi în centrul vechi
Și încă ceva despre criza turcă… Într-un fel poate să ne arate că actele suveranitate sunt puternice dacă sunt duse cu hotărâre, în pofida unei ordini mondiale destul de dure. Din păcate, România nu are nici liderii politici hotărâți și dedicați, în timp ce națiunea nu este suficient coagulată pentru a susține demersuri de independență care – s-a văzut – au forțe potrivnice importante. De la biserici nu ridică nimeni incantații de luptă ca de la geamii. Turcia trece prin transformări grele. Lumea, în general, are provocări nemaiîntâlnite. Noi suntem mai degrabă preocupați să dăm fuga până în centrul vechi.
 Autor: Adrian Panaite

vineri, 26 august 2016

Din Thailanda, Bradut Florescu dixit !?!




Bradut Florescu, unul din "vechii" publicitatii romanesti, si-a incheiat contractul cu Realitatea Catavencu, unde coordona strategia de comunicare a grupului, si a plecat in Thailanda.

IATA CE ARTICOL  A  SCRIS, DUPA CE A PLECAT :
Rostul

 Romaniei i-a disparut rostul. E o  tara  fara rost, în orice sens vreti voi. O  tara  cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.

 Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia (batranii), pamantul si credinta.

 Batranii.  Romania  îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.
 Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.

 Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în  tara  aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile "prietene".
 La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenta" si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca de-aia avem UE.
 Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!

 Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.


 Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

 Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un "Tatal nostru" spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.

 Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada .

 Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza.
 Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la fund pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.


 Suna-ti familia,
pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.

 Sa traiesti!

Bradut Florescu